ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3094/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3094/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de

6 iulie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta P.Y.,

prin procurator A.S.K., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria

municipiului București, prin primarul general, în temeiul dispozițiilor art.

112 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 480 C. civ., ca prin hotărârea

ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sectorul

2, compus din teren în suprafață de 150 mp și construcția edificată pe acest

teren și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 12 august 2009, pârâtul Municipiul

București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate

a acțiunii.

La data de 5 martie 2010, reclamanta P.Y.

a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să evalueze

imobilul situat București, sectorul 2, compus din teren în suprafața de 150 mp și

construcția edificată pe acest teren la suma de 1.500.000 euro, echivalentul a 6.157.421,95

RON.

Prin încheierea de ședință din data de

14 mai 2010, tribunalul a dispus introducea în cauză a numitei A.S.K., care a preluat

calitatea procesuală activă de la reclamanta P.Y.

Prin încheierea de ședință din data de

22 octombrie 2010, tribunalul a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtă, prin întâmpinare, cu motivarea cuprinsă în încheierea

de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 2098 din 25

noiembrie 2011 Tribunalul București,

secția

a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Acțiunea în revendicare a fost analizată

în funcție de actele normative care reglementează regimul juridic al bunurilor preluate

în mod abuziv de către Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă

în care se încadrează și preluarea bunului în litigiu, respectiv prin Decretul

nr. 92/1950.

Instanța de fond a reținut că imobilul

a fost preluat în mod abuziv de către stat, cu încălcarea Constituției României

și a dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, situația

juridică a acestui imobil fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că începând cu decembrie

1989, după ce Decretul nr. 92/1950 a fost în mod expres abrogat, reclamanta nu a

făcut niciun demers prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii

pentru acest imobil, nu i-a notificat pe foștii chiriași care au cumpărat imobilul

în temeiul Legii nr. 112/1995 despre intenția sa de a revendica imobilul punându-le

în vedere să nu încheie cu Statul contractul de vânzare-cumpărare.

La compararea titlurilor de proprietate,

tribunalul a avut în vedere că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, pentru toate imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ,

astfel cum sunt determinate în art. 2, persoanele îndreptățite pot obține restituirea

în natură a bunului sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent doar

în condițiile acestei legi.

În acest sens sunt și dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Nu se poate susține că fostului proprietar

sau succesorilor acestuia li se limitează accesul la justiție în ceea ce privește

valorificarea intenției de obținere a bunului, atât timp cât instanța cenzurează

în cadrul căilor de atac exercitate dispoziția sau decizia primăriei, aceste valorificări

trebuind să aibă loc în cadrul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și cu condiția urmării

procedurii prevăzute de acest act normativ.

În acest sens sunt și dispozițiile deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru

instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care arată că adoptarea unor

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

efectivă.

Aceste texte de lege nu încalcă art. l

din Primul Protocol Adițional la Convenție, care arată că orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general.

În cauza Păduraru contra României s-a reținut:

„convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare

a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția”.

Deci, la compararea titlurilor au fost

avute în vedere următoarele aspecte: reclamanta a dobândit bunul de la adevărații

proprietari ai imobilului, dar a pierdut proprietatea cu titlu, prin aplicarea Decretului

nr. 92/1950, preluare declarată abuzivă de Legea nr. 10/2001.

Bunul imobil a fost înstrăinat parțial

de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu titlu oneros, iar pentru două apartamente există contract de închiriere.

Titlul statului nefiind desființat prin

niciuna din modalitățile prevăzute de lege, chiar dacă s-ar proceda la compararea

celor două titluri de proprietate, ar trebui să se dea câștig de cauză pârâtului,

al cărui titlu este mai bine caracterizat, având parțial posesia și folosința imobilului,

iar reclamanta a pierdut această posesie printr-un act normativ abuziv, dar nu fără

titlu, așa cum pretinde reclamanta.

Apelul declarat de reclamanta A.S.K. împotriva

sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 355A din 11

octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a constatat că motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția de respingere

a cererii cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri

prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului,

ci acela că titlul statului nu a fost desființat prin niciuna din modalitățile prevăzute

de lege.

Se mai impune precizarea că principiul

disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală

în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor

judecătorești, prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală, având de rezolvat o

anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să

facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile,

nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

De aceea, maniera în care a procedat prima

instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamante nu

este corespunzător situației de fapt invocate de către acestea, în considerarea

aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma

generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării

regulii de drept material invocate de reclamante, prin analizarea pretenției acestora

în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă

soluție juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de

obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate

preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în

sensul respingerii.

Subsecvent, curtea de apel a avut în vedere

faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ.,

ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană

a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia

în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie

pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, C.E.D.O. s-a referit

expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele

de jurisprudență (cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005).

De altfel, decizia în interesul legii constituie

tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de C.E.D.O.

în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure

coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență,

ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt

de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea

publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale

ale statului de drept”.

Cu privire la problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării,și anume, C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii

nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudență C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României-1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei soluții, instanța

supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se

poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica

în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.

2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și

subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres

prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29] așa încât argumentul unor instanțe în sensul

că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor

două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor de drept substanțial

de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura

de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care

nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia

de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Tot în lipsa unei reglementări legale specifice,

în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni

se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se

mai multe reguli în acest sens.

Chiar în acest context al dreptului comun,

în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea

în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp

în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin

echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

Cât privește imposibilitatea juridică de

restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului

pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat

de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune,

iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost

dobândit de un terț de bună credință.

De asemenea, o soluție de respingere a

cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate și

într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului

în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă

persoană și anume, în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor,

iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima

titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită

ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite

mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie

stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește,

cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în

patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului

de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se regăsește și ipoteza

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul

derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte,

primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului

de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de

proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care

poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit

de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de

proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația

în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil este condiționată de obținerea

în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.

Ca atare, deși este corectă aserțiunea

conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul

imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns

prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul

apelantei reclamante, deoarece autoarea acesteia nu a efectuat demersurile legale

pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în

temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.

Prin aceeași decizie în interesul legii,

Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea

Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni

în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate

constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În cauza de față nu se pune însă o asemenea

problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului.

Potrivit jurisprudenței instanței de contencios

european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei

apelantei reclamante nu este garantat de prevederile art. l din Protocolul adițional

al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost

stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil

de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanța europeană a considerat

că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru

a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior

există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi

ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură

mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.H.,

28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același sens, în cauza Brezny și Brezny

contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră

lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. l din Protocolul nr. 1, întrucât

statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv

că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia

de restituire, dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată

de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca

solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor

restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de

a obține repararea prejudiciului”.

Reținând astfel că prevederile Legii

nr. 10/2001, pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției, care

condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al reclamantei sau a

unui drept de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea

procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. l din Protocolul

nr. 1 și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la

eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în

cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor

exercitat de către instanțele judecătorești, apelanta reclamantă nu beneficiază

de acest drept, curtea de apel a constatat că, în mod corect prima instanță a respins

cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta A.S.K.,

solicitând

modificarea în tot a hotărârii și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și

obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul în litigiu.

În motivarea recursului, reclamanta a invocat

încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 480-481 C. civ., ale Legii nr. 112/1995

și ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenta a criticat soluțiile pronunțate

de instanțele de fond, ca fiind nelegale, deoarece aceste instanțe au înțeles să

invoce existența și conținutul Legii nr. 10/2001 ca și un impediment legal pentru

admiterea acțiunii din prezenta cauză, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă

din considerentele verso din dosarul de fond.

Potrivit principiului subsidiarității,

astfel cum, este reglementat de art. 1, 13 și 35 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, instanța de apel avea obligația de a ține seama și de a da aplicare directă

acestor dispoziții în speța dedusă judecății.

În ceea ce privește Legea nr. 10/2001,

Curtea europeană a reținut că această procedură specială este doar una teoretică

și iluzorie, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea

în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea

în natură nu mai este posibilă, cauza R. Ionescu contra României, cauza Loewenton

contra României, cauza Niță contra României, cauza Măria Atanasiu și alții contra

României.

Dispozițiile de drept substanțial ale legii

speciale neconforme Convenției nu pot fi aplicabile ca viabile în cadrul prezentei

spețe, fiind nefondată și nelegală soluția instanței de apel potrivit căreia a respins

acțiunea recurentei deoarece aceasta nu a înțeles să apeleze la calea specială constituită

de Legea nr. 10/2001.

Mai mult decât atât, prin decizia nr. 33/2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să

se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. l din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la

justiție. Este însă necesar să se analizeze în ce măsură legea internă intră în

conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din analiza considerentelor pe care le

are în vedere Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că unica cerință impusă

pentru acceptarea reactivării acțiunii în revendicare este aceea a constatării unei

neconcordanțe a legii interne speciale cu C.E.D.O.

Raportat la jurisprudența C.E.D.O. invocată,

inclusiv cauza Faimblat contra României, recurenta a apreciat că instanța de apel,

în mod nelegal, a constatat că reclamanta nu mai poate obține imobilul în litigiu,

decât în condițiile în care ar fi urmat calea administrativă prevăzută de Legea

nr. 10/2001. O astfel de apreciere, care să stea la baza respingerii, ca neîntemeiată

a acțiunii în revendicare prin compararea de titluri, contravine dispozițiilor Convenției,

încălcând în mod grav art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum

și dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Totodată, s-a arătat că imobilul a fost

preluat abuziv, fără titlu, autoarele reclamantei fiind intelectuale, exceptate

de la măsura naționalizării, așa încât au fost încălcate însăși dispozițiile Decretului

nr. 92/1950. Statul Român nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunului,

acesta a fost doar un detentor precar ce a avut posesia imobilului. Autoarele reclamantei

nu au pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului, fiind lipsite

doar de posesia acestuia. Potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998 trecerea în mod

abuziv a unui imobil în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 reprezintă o preluare a imobilului fără titlu.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins

pentru considerentele ce succed:

Reclamanta a formulat prezenta acțiune

în revendicare la data de 6 iulie 2009, mult după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială

și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare,

în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială

și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat,

nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legiuitorul permite revendicarea imobilelor

preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001,

act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile

art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de

reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot

fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unei legi speciale de reparații”.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea

Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se

constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură

sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea

dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât,

ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc

al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile

art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul

la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și

pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici

art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv,

statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să

îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod necesar

însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă

posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea

posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt

respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

C.E.D.O. a statuat, în cauza „Golder contra

Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”,

precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor

care circumscriu conținutul oricărui drept.”

Deci, se poate constata că prin Legea

nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire,

dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri,

persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege,

inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului

în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu

caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri

reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv

de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată

aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Or, în speță, reclamanta nu a formulat

notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea

nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută

de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

Prin urmare, recurenta nu poate invoca

încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție

i-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având

în vedere că aceasta ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26

din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumită de modalitatea soluționării notificării

privind restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în interesul

legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există

neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta

din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea

limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există

vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând

această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor

două faze, administrativă și judiciară.

Pe de altă parte, contrar susținerilor

recurentei, hotărârea „Măria Atanasiu și alții/România” nu conține prevederi care,

prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea fi favorabilă.

Astfel, nici din perspectiva Convenției

reclamanta nu avea vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu,

date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în

Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778/22.11.2010.

Astfel, în analiza concursului dintre legea

internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete

ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un

„bun” în sensul art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența

C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

„bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată

fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de

fapt.

În cauza Atanasiu și alții contra României

se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv

de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în

litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv

dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Or, în speță, nu se poate considera că

reclamanta ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat

o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului.

Chiar și o recunoaștere a nevalabilități

titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de

restituire a imobilului în discuție, nu ar fi conferit reclamantei un „bun actual”

sau o „speranță legitimă”, singura speranță legitimă a acesteia fiind aceea dată

de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială,

astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus

derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care s-o îndreptățească

la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile

art. l din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Însă, neurmând procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, reclamanta nu poate obține nici măsurile reparatorii în echivalent

acordate de dispozițiile legii speciale reparatorii.

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii

pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins

ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta A.S.K. împotriva deciziei nr. 355A din data de 11 octombrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013.