ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3094/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 iulie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta P.Y., prin procurator A.S.K., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, în temeiul dispozițiilor art. 112 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 480 C. civ., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 150 mp și construcția edificată pe acest teren și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 12 august 2009, pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii. La data de 5 martie 2010, reclamanta P.Y. a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să evalueze imobilul situat București, sectorul 2, compus din teren în suprafața de 150 mp și construcția edificată pe acest teren la suma de 1.500.000 euro, echivalentul a 6.157.421,95 RON. Prin încheierea de ședință din data de 14 mai 2010, tribunalul a dispus introducea în cauză a numitei A.S.K., care a preluat calitatea procesuală activă de la reclamanta P.Y. Prin încheierea de ședință din data de 22 octombrie 2010, tribunalul a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, prin întâmpinare, cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 2098 din 25 noiembrie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Acțiunea în revendicare a fost analizată în funcție de actele normative care reglementează regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv de către Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă în care se încadrează și preluarea bunului în litigiu, respectiv prin Decretul nr. 92/1950. Instanța de fond a reținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, cu încălcarea Constituției României și a dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, situația juridică a acestui imobil fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că începând cu decembrie 1989, după ce Decretul nr. 92/1950 a fost în mod expres abrogat, reclamanta nu a făcut niciun demers prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru acest imobil, nu i-a notificat pe foștii chiriași care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 despre intenția sa de a revendica imobilul punându-le în vedere să nu încheie cu Statul contractul de vânzare-cumpărare. La compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a avut în vedere că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru toate imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, astfel cum sunt determinate în art. 2, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a bunului sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent doar în condițiile acestei legi.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Nu se poate susține că fostului proprietar sau succesorilor acestuia li se limitează accesul la justiție în ceea ce privește valorificarea intenției de obținere a bunului, atât timp cât instanța cenzurează în cadrul căilor de atac exercitate dispoziția sau decizia primăriei, aceste valorificări trebuind să aibă loc în cadrul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și cu condiția urmării procedurii prevăzute de acest act normativ. În acest sens sunt și dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care arată că adoptarea unor reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Aceste texte de lege nu încalcă art. l din Primul Protocol Adițional la Convenție, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. În cauza Păduraru contra României s-a reținut: „convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția”.

Deci, la compararea titlurilor au fost avute în vedere următoarele aspecte: reclamanta a dobândit bunul de la adevărații proprietari ai imobilului, dar a pierdut proprietatea cu titlu, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, preluare declarată abuzivă de Legea nr. 10/2001. Bunul imobil a fost înstrăinat parțial de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu titlu oneros, iar pentru două apartamente există contract de închiriere. Titlul statului nefiind desființat prin niciuna din modalitățile prevăzute de lege, chiar dacă s-ar proceda la compararea celor două titluri de proprietate, ar trebui să se dea câștig de cauză pârâtului, al cărui titlu este mai bine caracterizat, având parțial posesia și folosința imobilului, iar reclamanta a pierdut această posesie printr-un act normativ abuziv, dar nu fără titlu, așa cum pretinde reclamanta.

Apelul declarat de reclamanta A.S.K. împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 355A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că titlul statului nu a fost desființat prin niciuna din modalitățile prevăzute de lege. Se mai impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale.

În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

De aceea, maniera în care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamante nu este corespunzător situației de fapt invocate de către acestea, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamante, prin analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.

Subsecvent, curtea de apel a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Nu în ultimul rând, C.E.D.O. s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de C.E.D.O.

în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,și anume, C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudență C.E.D.O.

(cauza Brumărescu contra României-1997 ș.a.)”. În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29] așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință.

De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană și anume, în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține. Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești. Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul apelantei reclamante, deoarece autoarea acesteia nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei apelantei reclamante nu este garantat de prevederile art. l din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977). În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.H., 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. l din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001, pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției, care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al reclamantei sau a unui drept de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. l din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, apelanta reclamantă nu beneficiază de acest drept, curtea de apel a constatat că, în mod corect prima instanță a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.S.K., solicitând modificarea în tot a hotărârii și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. În motivarea recursului, reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 480-481 C. civ., ale Legii nr. 112/1995 și ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta a criticat soluțiile pronunțate de instanțele de fond, ca fiind nelegale, deoarece aceste instanțe au înțeles să invoce existența și conținutul Legii nr. 10/2001 ca și un impediment legal pentru admiterea acțiunii din prezenta cauză, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din considerentele verso din dosarul de fond.

Potrivit principiului subsidiarității, astfel cum, este reglementat de art. 1, 13 și 35 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel avea obligația de a ține seama și de a da aplicare directă acestor dispoziții în speța dedusă judecății. În ceea ce privește Legea nr. 10/2001, Curtea europeană a reținut că această procedură specială este doar una teoretică și iluzorie, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, cauza R. Ionescu contra României, cauza Loewenton contra României, cauza Niță contra României, cauza Măria Atanasiu și alții contra României.

Dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale neconforme Convenției nu pot fi aplicabile ca viabile în cadrul prezentei spețe, fiind nefondată și nelegală soluția instanței de apel potrivit căreia a respins acțiunea recurentei deoarece aceasta nu a înțeles să apeleze la calea specială constituită de Legea nr. 10/2001. Mai mult decât atât, prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar să se analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Din analiza considerentelor pe care le are în vedere Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că unica cerință impusă pentru acceptarea reactivării acțiunii în revendicare este aceea a constatării unei neconcordanțe a legii interne speciale cu C.E.D.O. Raportat la jurisprudența C.E.D.O. invocată, inclusiv cauza Faimblat contra României, recurenta a apreciat că instanța de apel, în mod nelegal, a constatat că reclamanta nu mai poate obține imobilul în litigiu, decât în condițiile în care ar fi urmat calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

O astfel de apreciere, care să stea la baza respingerii, ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare prin compararea de titluri, contravine dispozițiilor Convenției, încălcând în mod grav art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, s-a arătat că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu, autoarele reclamantei fiind intelectuale, exceptate de la măsura naționalizării, așa încât au fost încălcate însăși dispozițiile Decretului nr. 92/1950. Statul Român nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunului, acesta a fost doar un detentor precar ce a avut posesia imobilului.

Autoarele reclamantei nu au pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului, fiind lipsite doar de posesia acestuia. Potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998 trecerea în mod abuziv a unui imobil în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 reprezintă o preluare a imobilului fără titlu. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 6 iulie 2009, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării. O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. C.E.D.O. a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.” Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. Or, în speță, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

Prin urmare, recurenta nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție i-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că aceasta ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumită de modalitatea soluționării notificării privind restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze, administrativă și judiciară. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, hotărârea „Măria Atanasiu și alții/România” nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea fi favorabilă.

Astfel, nici din perspectiva Convenției reclamanta nu avea vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778/22.11.2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamanta ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Chiar și o recunoaștere a nevalabilități titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi conferit reclamantei un „bun actual” sau o „speranță legitimă”, singura speranță legitimă a acesteia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care s-o îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. l din Protocolul 1 adițional la Convenție. Însă, neurmând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta nu poate obține nici măsurile reparatorii în echivalent acordate de dispozițiile legii speciale reparatorii. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.S.K. împotriva deciziei nr. 355A din data de 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013.