ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 691/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 691/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București – Secția a IV-a Civilă sub nr. 4030/3/2008, la data de 31 ianuarie 2008,

reclamanta N.A.S., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul General

al Municipiului București, Municipiul București prin Primar General, SC C.I. B.

SRL, obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul - teren, în suprafață de 300 mp, situat în

București, fost Comuna Roșu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480

și 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 12, art. 36 și

art. 37 din Constituția României din 1965, art. 20 și 44 din Constituția

României din 1991.

Prin sentința civilă nr.

1497 din 08 octombrie 2008, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis

excepția necompetenței materiale, declinând competența de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta N.A.S., recurs care a fost admis prin

decizia civilă nr. 303 din 20 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București – Secția a IV-a Civilă. Sentința a fost casată și dosarul a fost

trimis spre rejudecare la Tribunalul București.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă la data de

13 mai 2009.

Prin încheierea din

data de 18 noiembrie 2009, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a

respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, pentru considerentele

expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

La termenul de

judecată din data de 02 februarie 2011, tribunalul a luat act de precizarea

cadrului procesual pasiv, în sensul transmiterii calității procesuale pasive de

la SC C.I. B. SRL la P.C.G., ca urmare a încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 03 iunie 2010 de B.N.P. N.F., urmând ca SC C.I. B. SRL să

nu mai figureze în citativ.

La termenul de

judecată din data de 02 martie 2011 Tribunalul a considerat că este

inadmisibilă cererea reclamantei de introducere în cauză a SC D.T. SRL, în

calitate de intervenient în nume propriu, cerere întemeiată pe prevederile art.

57 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

666 din 13 aprilie 2011, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis în

parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâtul P.C.G. să lase reclamantei în

deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 194,2 m.p. situat în București, astfel cum este identificată în raportul de expertiză efectuat de

expertul B.E. între punctele 7-A-D-10 (anexa 42), a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primar General, a obligat pârâtul P.C.G. la plata către reclamantă a sumei de

4003,5 lei cheltuieli de judecată și a respins ca neîntemeiată cererea

formulată de pârâtul P.C.G. privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 28 august 1946,

V.T. a dobândit dreptul de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 300 m.p. parcela nr. 17A situat în perimetrul din Comunei Roșu. Potrivit certificatului de moștenitor

din 10 decembrie 2007, reclamanta N.A.S. este unica moștenitoare a mamei sale, V.T.

Tribunalul a

constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 2004 SC A.O.A.

SRL a vândut către SC C.I. B. SRL imobilul situat în București, sector 6 (str.

Cătinei) compus din teren în suprafață de 600 m.p. și 2 corpuri de construcții reprezentând secție de producție și sediu administrativ. În contract s-a menționat

că vânzătorul a dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare. Prin

încheierea din 10 septembrie 2004 a Tribunalului București Secția a VII-a

Comercială a fost declarat autentic contractul menționat.

Tribunalul a reținut

că, prin actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 2004

din 7 septembrie 2005 s-a rectificat obiectul vânzării în sensul că suprafața

vândută este de 742,78 m.p. și nu de 600 m.p., actul adițional fiind declarat autentic prin încheierea din 22 septembrie 2005 a Tribunalului București,

Secția a VII-a Comercială.

Tribunalul a reținut

că, prin contractul de vânzare cumpărare, H.M. a vândut lui D.V. imobilul

compus din construcție și suprafața de 600 m.p. situat în București, sector 6, iar prin contractul de vânzare cumpărare D.V. și D.A. au vândut către SC A.O.A.

SRL imobilul compus din construcție și suprafața de 600 m.p. situat în București, sector 6. Anterior, prin contractul de vânzare cumpărare O.C. și O.M.

au vândut către H.A. și H.M. suprafața de 300 m.p., dobândit anterior prin contractul de vânzare cumpărare. De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare P.G.

și P.V. au vândut către H.A. și H.M. suprafața de 300 m.p., dobândit anterior prin contractul de vânzare cumpărare.

Tribunalul a

constatat că, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a

constatat că suprafața de 600 m.p. a trecut în proprietatea lui H.M.

Tribunalul a

constatat că, prin raportul de expertiză efectuat de expertul B.E. astfel cum a

fost completat prin răspunsul la obiecțiuni s-a constatat o suprapunere între

terenuri în raport de titlurile prezentate de părți în suprafață de 194,2 m.p. între punctele 7-A-D-10. Tribunalul a constatat că, pentru terenul revendicat, pârâtul nu

justifică un titlu de proprietate valabil și care să poată fi considerat

preferabil titlului reclamantei.

În consecință, în

temeiul art. 480 C. civ., tribunalul a obligat pârâtul P.C.G. să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 194,2 m.p. situat în București, sector 6, astfel cum este identificată în raportul de expertiză

efectuat de expertul B.E. între punctele 7-A-D-10 (anexa 42).

În ceea ce privește

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primar General și C.G.M.B., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată constatând

că acești pârâți nu exercită vreo posesie asupra terenului în litigiu și nici

nu invocă vreun drept de proprietate justificat prin vreun titlu cu privire la

acesta, suprafața de 88,3 m.p. fiind, potrivit raportului de expertiză în

deținerea SC D.T. SRL

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul P.C.G., solicitând admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței civile nr. 666 din 13 aprilie 2011 pronunțată de

Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, respingerea acțiunii formulată de

reclamanta N.A., ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

apelului, apelantul pârât a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat în ceea

ce privește lipsa unei dovezi de orice natură în ceea ce privește exproprierea

de către stat a terenului în suprafață de 300 m.p. purtând nr. 17 A situat în perimetrul Comunei Roșu ce a aparținut autoarei reclamantei.

Apelantul a arătat

că, la termenul din 11 noiembrie 2009, reclamanta a depus la dosar o copie de

pe notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 în care menționează că

terenul a fost preluat abuziv de stat în 1971 în baza actului de expropriere și

de asemenea a depus în copie adresa emisă către SC O. SA înregistrată sub nr. 804

din 6 mai 2008 în care solicită să i se comunice actul normativ de preluare a

imobilului de către stat și data la care a fost preluat de către stat, precum

și răspunsul SC O. SA în care se menționează că nu dețin date referitoare la

imobilul din str. Cătinei, sector 6.

Apelantul a

considerat că, atâta timp cât reclamanta nu a făcut dovada faptului că terenul

a cărei revendicare o solicită de la pârât i-a fost preluat de către stat, fie

prin expropriere, fie prin alt mijloc abuziv, nu poate solicita revendicarea și

restituirea în natură. Apelantul a considerat că nu s-a dovedit că terenul

revendicat de reclamantă este identic cu terenul deținut de pârât.

Intimata a formulat

întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În motivarea

întâmpinării, intimata a arătat că apelantul P.C.G. nu a formulat apel și

împotriva încheierii din 18 noiembrie 2009 prin care Tribunalul București a

respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a reclamantei,

soluția pronunțată intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Intimata a arătat că

actul de vânzare cumpărare din 28 august 1946 prin care autoarea sa a dobândit

în anul 1946 prin act autentic dreptul de proprietate asupra terenului

litigios, instituie o prezumție absolută de proprietate în favoarea acesteia.

Acest titlu de proprietate nu a fost contestat de niciunul dintre pârâți.

Intimata a arătat că,

prin adresa nr. 667315 din 16 octombrie 2007, Primăria Municipiului București a

confirmat faptul că terenul care face obiectul titlului de proprietate al

autoarei reclamantei este în parte deținut de Statul Român. Prin sentința

pronunțată Tribunalul București a constatat în mod corect faptul că apelantul

nu justifică un titlu de proprietate valabil asupra suprafeței de 142,78 m.,p. terenul aflat în str. Catinei și intabulat ca fiind proprietatea sa.

Prin

decizi civilă nr. 233A

din 5 iunie 2012, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a

admis apelul

declarat de pârâtul P.C.G., împotriva sentinței civile nr. 666 din 13 aprilie 2011

pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu

intimata – reclamantă N.A.S., intimații - pârâți Consiliul General al

Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General.

A schimbat în tot

sentința în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

A obligat intimata -

reclamantă la plata sumei de 3500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată,

către apelantul – pârât.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Susținerea intimatei

în sensul că apelantul P.C.G. nu a formulat apel și împotriva încheierii din 18

noiembrie 2009 prin care Tribunalul București a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare a reclamantei, soluția pronunțată

intrând astfel în puterea lucrului judecat, nu poate fi reținută.

Astfel, conform art. 282

alin. (2) C. proc. civ., î

mpotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel

decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul

judecății. În cauză, prin încheierea din 18 noiembrie 2009 nu s-a întrerupt

cursul judecății, situație în care această încheiere nu putea fi atacată decât

odată cu fondul, nefiind posibilă atacarea separată.

Apelul declarat

vizează soluția pronunțată de prima instanță în întregul său, apelantul

solicitând schimbarea în tot a sentinței civile nr. 666 din 13 aprilie 2011

pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, situație în care, i

nstanța de apel va

verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, conform art. 295 alin. (1) C. proc.

civ.

În ceea ce privește

soluția pronunțată prin

încheierea

din 18 noiembrie 2009, prin această încheiere

Tribunalul a respins excepția

inadmisibilității, excepție care nu formează obiect de critică în apel,

situație în care ea nu va fi examinată. Acțiunea reclamantei se impune a fi

examinată pe fond, cu luarea în considerare a deciziei nr. 33/2008 pronunțată

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispozițiilor

legale naționale aplicabile, precum și în raport de prevederile Convenției

europene a drepturilor omului. De asemenea, se impunea a se avea în vedere

criticile invocate de apelant prin concluziile scrise, care privesc regimul

juridic al imobilului revendicat și relevanța formulării notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001, aspecte care reprezintă și motive de ordine publică.

În ceea ce privește

regimul juridic aplicabil imobilului revendicat și relevanța notificării

formulate de intimata reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, aceste aspecte au

fost greșit soluționate de prima instanță. Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și

dispozițiile Codului civil a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, decizie

obligatorie conform art. 330

7

C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție în Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul

legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și

că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta

Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.

În dispozitivul

deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice”.

Înalta Curte a

stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință,

trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.

De asemenea, în

motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Înalta Curte a stabilit că este

însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

În consecință, se

impune a verifica în ce măsură intimata reclamantă poate invoca în cauză

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care

arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din

Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind

ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României,

dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că noțiunea

"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al

unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii

Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4

martie 2003).

În schimb, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr.

1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky

împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

În Hotărârea din 12

octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în

cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare

patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000

și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un

mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În cauza de față,

nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut

reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu.

Rezultă că acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.

Totuși, dacă

constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în

mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în

care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de

reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

Se constată că

reclamanta a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă în copie

la fila 50 din dosarul tribunalului, solicitând acordarea despăgubirilor

bănești pentru imobilul - teren, în suprafață de 300 mp, situat în București.

Pentru a contesta

dispoziția emisă în procedura administrativă, reclamanta are la dispoziție

calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O

astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în

principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este

absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

În procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea

plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea

măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr.

XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor

de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Astfel, se constată

că demersul judiciar al reclamantei se situează în timp după intrarea în

vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a

statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În ceea ce privește

motivul de apel referitor la lipsa dovezii dreptului de proprietate al

reclamantei, invocat de apelantul pârât, acesta nu poate fi reținut, întrucât

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită urmează a fi stabilită

irevocabil în procedura legii speciale. Acordarea măsurilor reparatorii către

persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta N.A.S., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că

hotărârea este nelegală întrucât instanța a soluționat cauza cu încălcarea

principilor disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare,

soluția întemeindu-se pe argumente străine de cele invocate de apelantul P. și

pe care nu le-a pus în discuția părților, nefiind analizate nici apărările

formulate prin întâmpinare.

Instanța de apel nu a

analizat cele două motive de apel invocate de apelant, respectiv lipsa vreunei

dovezi privind exproprierea și greșita apreciere a identității dintre terenul

revendicat și cel deținut, și a reținut un motiv de apel ce nu a fost invocat

și anume lipsa dovezii dreptului de proprietate al reclamantei.

Invocarea de către

instanță a efectelor deciziei nr. 33/2008 și a Jurisprudenței C.E.D.O., fără ca

acestea să fi fost invocate de către apelant și puse în discuția părților,

încalcă principiul contradictorialității și dreptului la apărare.

Faptul că Tribunalul

s-ar fi referit la aceste norme în motivarea soluției de respingere a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, nu este de natură a acoperi

nelegalitatea deciziei, câtă vreme aceste dispoziții nu au fost invocate în

apel, iar soluția pronunțată pe excepția inadmisibilității nu a fost apelată.

Aspectul privind

regimul juridic al imobilului și relevanța formulării notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001, nu a fost invocată prin cererea de apel, fiind susținută

doar prin concluziile scrise, fiind astfel încălcat principiul

contradictorialității.

O altă critică a

vizat motivarea contradictorie și străină de natura pricinii, a hotărârii ce

echivalează cu nemotivarea.

A susținut recurenta

că deși instanța a reținut că realizează o analiză pe fond a cauzei,

considerentele hotărârii se referă exclusiv la motive de inadmisibilitate a

acțiunii în raport de decizia nr. 33/2008 și Legea nr. 10/2001.

Prin ultima critică,

fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 292 alin. (1), 295 alin. (1), 298

raportat la 150 și 151 C. proc. civ., art. 24 și 21 alin. (3) teza I din

Constituția României, art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs s-a susținut că instanța de apel s-a pronunțat în considerarea

altor motive decât cele invocate prin cererea de apel, și fără a invoca vreun

alt motiv de ordine publică.

A susținut recurenta

că a făcut dovada proprietății asupra terenului revendicat, care a fost preluat

abuziv de către Statul Român, prin expropriere, titlul autoarei sale nefiind

desființat, iar titlul pârâtului P. nu este preferabil, fiind încheiat cu

evidentă rea-credință.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

în mod corect instanța a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile

acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport

cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de

reclamant în acțiune.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia

generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

În acest sens, prin

decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea

specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în

revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care

însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea

nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare,

în temeiul art. 480-481 C. civ.

Obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala față de Codul

civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul

aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus

derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu

același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale

este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință.

Or, în speță,

reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în

sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația

reglementată de legea specială.

Soluția se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existenta unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire

la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu

este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a

proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de

reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat

și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

Referindu-se la

prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenta a invocat

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care

însă nu poate fi primită.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest

drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele

dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă,

legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

astfel încât este pe deplin asigurat accesul Ia justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

Prin imposibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii

nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun act actual și nici o speranță legitimă, situație în care

se constată că nici această critică nu subzistă.

Mecanismul Legii nr. 10/2001,

în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei

notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru

reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretenții lor sale, statuările din

urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010,

condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului

Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în

domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a

soluționării notificărilor.

Această statuare a

fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat

contra României, respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03),

decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut

că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, le-a

fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi

trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea

Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât

interpretarea dată de instanțele naționale nu a adus atingere acestui drept

(par. 22, 24, 25).

În fine, contrar

celor susținute de recurentă prin respingerea acțiunii în revendicare de drept

comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind

imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, temei invocat de asemenea de recurentă norma convențională garantând

protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei

speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă

(cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României).

În același sens, la

data introducerii prezentei cereri, reclamanta era simplă solicitantă în

privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva

României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său

nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în

care înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca, în mod eficient,

garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar simpla recunoaștere

a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către

acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta

întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei

noțiuni, reținându-se, în par. 143 și 144, că: „(.) nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și

Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că

naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu

executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament

nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de

care reclamantele s-ar putea prevala."

Astfel, dacă, în

jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de

anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și

alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă

s-a pronunțat, în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către

instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în

prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori

nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în

lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de

restituire a acestuia, nu poate să confere reclamantei un bun actual, în sensul

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană. Pe de altă parte,

speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat

efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1

din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care

se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu,

din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par.43).

Articolul 1 din

Protocolul nr. 1 adițional Ia Convenție nu impune statelor contractante o

obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior

ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care

întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35,

Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).

Constatând că, în

speță, reclamanta a uzat de dispozițiile legii speciale, exercițiului dreptului

său prin cererea dedusă judecății i se opun, atât regula concursului dintre

legea specială și cea de drept comun, sus reliefată, cât și principiul electa

una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului

prin utilizarea unor proceduri concomitente și paralele, decât cu riscul

încălcării principiilor evocate.

Împrejurarea că

procedura legii speciale nu a fost finalizată nu este de natură să transfere pe

umerii pârâtului (al cărui titlu este în ființă, nu a fost anulat) răspunderea

pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de stat prin actele normative de

reparație adoptate în materie.

Instanței nu îi este

permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului

comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate

juridic prin adoptarea unei legi speciale și nici deciziile pronunțate într-un

recurs în interesul legii prin care s-a dezlegat o problemă de drept.

Analiza dovezii

dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat, prin

raportare la noțiunea de „bun” așa cum a fost aceasta definită în jurisprudența

Curții Europene și din perspectiva deciziei nr. 33/2003, nu reprezintă o

încălcare a principiului contradictorialității, disponibilității și dreptului

la apărare, așa cum susține recurenta.

Instanța a analizat

existența dreptului în patrimoniul reclamantei și a reținut în mod fondat că

aceasta nu deține un „bun” raportat și la apărarea apelului-pârât P.C. care a

susținut lipsa dovezii dreptului de proprietate al reclamantei.

Lipsa calității de

proprietar a reclamantului este o apărare de fond, iar dacă apărarea se

confirmă, acțiunea se respinge ca nefondată, nefiind incidente dispozițiile art.

137 C. proc. civ., lipsa calității de proprietar putând fi invocată și în apel,

iar analiza acestei calități nu are ca efect încălcarea dispozițiilor art. 292

și 295 C. proc. civ.

Nefondată este și

critica privind existența unei motivări contradictorii și străine de natura

pricinii, instanța nereținând motive de inadmisibilitate ale acțiunii ci motive

de netemeinicie determinate de inexistența unui bun în patrimoniul reclamantei.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se respinge recursul ca nefondat.

Cererea intimatului

pârât P.C.G., privind acordarea cheltuielilor de judecată urmează a fi

respinsă, în cauză nefăcându-se dovezi în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta N.A.S. împotriva deciziei nr. 233A din 5 iunie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Respinge cererea intimatului-pârât P.C.G. de

acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

februarie 2013.