ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6617/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 17396 din 28 septembrie 2004, reclamantul A.M.P. a chemat în judecată pârâții S.P.C. și SC T.P.G.I. SRL, solicitând instanței să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 257,35 mp, situat în București, sector 1, să ridice de pe acest teren toate bunurile existente, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești sau să fie autorizat reclamantul să le ridice, pe cheltuiala pârâților, să fie obligați pârâții la plata daunelor constând în lipsa de folosință a imobilului, evaluată la 1.000.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și art. 998 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 594 din 13 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC T.P.G.I. SRL, a respins acțiunea față de societatea pârâtă în temeiul acestei excepții, a admis, în parte, acțiunea, a dispus obligarea pârâtului S.P.C. să-i lase, reclamantului, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 257,35 mp, situat în București, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. C.F. și planurile de situație (anexă la raport), a respins, ca neîntemeiate, cererile privind obligarea pârâtului la ridicarea bunurilor și la plata daunelor, acesta din urmă fiind obligat la plata sumei de 7.623,20 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.

Prima instanță a reținut că pârâta SC T.P.G.I. SRL nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât nu s-a dovedit existența vreunei legături între activitatea societății și ocuparea terenului de o construcție care să fi fost edificată de către pârâtul S.P.C., asociat unic la societatea în cauză. Pe fond, prima instanță a constatat că terenul este proprietatea reclamantului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5027 din 15 decembrie 2003, pârâtul S.P.C. ocupând în întregime terenul în litigiu, fără însă să facă dovada vreunui titlu de proprietate asupra bunului imobil în litigiu.

Apărările pârâtului în sensul inexistenței unei linii de demarcație clară între imobilul în litigiu și cel învecinat acestuia și contestarea faptului că ar ocupa vreo suprafață de teren care ar aparține reclamantului, precum și invocarea unui drept de folosință pe care l-ar avea pentru o suprafață de 170 mp, în baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria Municipiului București, au fost înlăturate de instanță, întrucât toate aceste susțineri nu au putut fi justificate prin existența vreunui titlu pentru ocuparea imobilului. Ocuparea terenului rezultă din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, astfel încât, conform art. 480 C. civ., pârâtul S.P.C. a fost obligat să-i lase, reclamantului, în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Capătul de cerere privind ridicarea bunurilor aflate pe terenul proprietatea reclamantului a fost respins, ca neîntemeiat, întrucât pretențiile reclamantului în acest sens nu pot fi valorificate în cadrul acțiunii pendinte, doar prin prisma efectelor admiterii acțiunii în revendicare. Raporturile dintre părți în legătură cu aceste construcții trebuie analizate pe calea unei acțiuni separate, conform art. 494 C. civ., întrucât numai constructorul de rea-credință poate fi obligat la ridicarea acestora. Capătul de cerere referitor la daunele pentru lipsa de folosință a terenului a fost respins, întrucât reclamantul nu a dovedit caracterul cert al prejudiciului, atât în privința existenței, cât și a întinderii acestuia.

Prin Decizia civilă nr. 773/ A din 14 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului S.P.C., a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis și cererea de ridicare a bunurilor aflate pe terenul proprietatea reclamantului, a dispus obligarea pârâtului să ridice în termen de 30 de zile de la prezenta decizie, următoarele bunuri: grup sanitar (C3 din anexa la raportul de expertiză întocmit de expert F.C.), o platformă betonată cu destinația terasă de vară și construcția din lemn (C2), a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: deferitor la apelul declarat de către pârât, în raport de hotărârea pronunțată și de criticile formulate, prin care se contestă rezolvarea favorabilă a acțiunii în revendicare, în raport și de valoarea imobilului în litigiu, rezultată din contractul de vânzare-cumpărare care reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, Curtea a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a plăti o taxă judiciară de timbru de 4.246,26 lei, conform art. 11, cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, taxă reactualizată prin Normele Metodologice ale Codului Fiscal, respectiv 5 lei timbru judiciar.

Deși acesta a fost încunoștințat despre obligația de plată a sumelor de bani datorate, acordându-se în acest sens un termen de judecată, pârâtul nu a îndeplinit obligația de achitare a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, nedepunând dovezi de plată și neaplicând timbrul judiciar mobil. Conform art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, taxa judiciară de timbru se achită anticipat introducerii cererii (căii de atac) sau, pentru motive temeinice, cel mai târziu la primul termen de judecată acordat în cauză. Deși s-a acordat un termen de judecată, pârâtului, în scopul achitării taxei judiciare de timbru, acesta nu a îndeplinit obligația de plată, așa încât în baza art. 20 alin. (5) din legea sus-menționată și art. 9 din O.G nr. 32/1995, Curtea a anulat apelul declarat de acesta, ca netimbrat.

În ceea ce privește apelul declarat de către reclamant, Curtea a constatat că susținerile părții sunt întemeiate doar în parte. Criticile referitoare la greșita respingere a cererii de obligare a pârâtului la ridicarea construcțiilor edificate pe teren sunt corecte, atât în ceea ce privește dreptul de opțiune al reclamantului privind modalitatea procedurală de valorificare a pretențiilor sale, cât și obligarea pârâtului de a ridica lucrările edificate pe terenul proprietatea reclamantului.

Astfel, s-a apreciat că este incontestabil dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu, dovedit de acesta prin tidul de proprietate depus la dosar - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5027 din 15 decembrie 2003, act translativ de proprietate prin care reclamantul a dobândit o suprafață de teren de 257,35 mp, situată în București, drept confirmat și de hotărârea primei instanțe care nu mai poate fi dezbătută sub acest aspect, ca urmare anulării apelului declarat de către pârât, soluție ce urmează a se pronunța în cauză.

Reclamantul este singurul în măsură să aleagă modalitatea procedurală prin care înțelege să-și valorifice pretențiile sale - efect al principiului disponibilității ce guvernează procesul civil - neputând fi obligat să promoveze o acțiune pe cale separată de cea înregistrată în prezentul dosar, în condițiile în care cererea de ridicare a construcțiilor este o cerere accesorie, deci care depinde de soluționarea capătului principal privind revendicarea terenului pe care au fost edificate aceste construcții. Obligația de ridicare a construcțiilor reprezintă o obligație de a face, care poate constitui obiect al unei cereri de chemare în judecată în temeiul art. 1073 și art. 1077 C. civ.

Pe fond, cererea a fost apreciată ca întemeiată, întrucât din concluziile raportului de expertiză a rezultat că pe acest teren există mai multe construcții, respectiv grup sanitar-construcția C3, o platformă betonată cu destinația terasă de vară, organizare de șantier, cu privire la care apelantul-reclamant a declarat că nu insistă în soluționarea cererii, precum și o construcție din lemn identificată la poziția C2 pe planul de situație - anexă la raport. Totodată, în raport se menționează că pârâtul ocupă în întregime terenul aparținând reclamantului.

Fiind posesorul terenului, în persoana pârâtului se creează o prezumție relativă, în sensul că el este și cel care a edificat construcțiile existente pe acest teren, fapt, de altfel, necontestat de către pârât, iar reaua sa credință la edificarea lucrărilor este incontestabilă față de faptul că între pârât și autorul reclamantului, S.E.R., a existat un proces promovat de acesta din urmă, pe cale de ordonanță președințială, prin care a solicitat obligarea pârâtului S. să-i permită accesul pe proprietatea sa, acțiune admisă în urma Deciziei nr. 529 din 15 aprilie 2002. De asemenea, între aceleași părți există și un litigiu de grănițuire privind proprietățile lor, ceea ce înseamnă că pârâtul nu poate fi considerat un constructor de bună-credință din perspectiva dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.

În ceea ce privește pretențiile de obligare a pârâtului la plata contraechivalentului lipsei de folosință a terenului, prima instanță a respins în mod corect acest capăt de cerere. Ocuparea abuzivă a unui teren reprezintă, fără îndoială, o faptă ilicită, condiție premisă pentru atragerea răspunderii civile delictuale a unei persoane care acționează în acest fel. Cu toate acestea, fapta ilicită și atitudinea culpabilă a persoanei care a acționat ilicit, nu sunt condiții suficiente pentru acordarea despăgubirilor bănești pretinse. Alături de aceste condiții, angajarea răspunderii civile delictuale presupune existența unui prejudiciu și a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, conform art. 998 C. civ.

Prejudiciul, la rândul său, trebuie să aibă un caracter cert, atât în ceea ce privește existența, cât și posibilitatea de evaluare. Reclamantul a solicitat acordarea sumei de 1.000.000.000 lei, menționând în susținerea cererii că a fost împiedicat să construiască pe terenul în discuție, dar nu a dovedit nici existența unui asemenea prejudiciu și nici întinderea lui, pentru a putea fi evaluat. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 5 martie 2008, pârâtul S.P.C. si (II) la data 7 martie 2008 pârâta SC T.P.G. SRL, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: (I) În ceea ce privește cererea de recurs formulată de pârâtul S.P.C. - întemeiată formal în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. - criticile de nelegalitate au vizat următoarele aspecte: Instanța a încălcat formele de procedură, în sensul ca nu a fost citat în proces și Municipiul București, prin primar general, căruia îi aparține terenul de la nr. X. Instanța avea obligația să pună în vedere reclamantului să precizeze cadrul procesual corect, numai așa se putea ajunge la o soluție legală și temeinică. S-a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii - deși recurentul a arătat că nu cunoaște cine a edificat pe teren construcțiile în litigiu, nu s-a efectuat nici o probă pentru aflarea adevărului. S-a susținut că în mod nelegal pârâta SC T.P.G.I. SRL a fost scoasă din cauză, deși raportul juridic în ceea ce privește contractul de închiriere teren este între Municipiul București și această societate.

Instanța de apel a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecații, obligându-l în mod nelegal pe acesta să ridice de pe teren construcțiile în litigiu, efectuate de Municipiul București. Cu privire la anularea ca netimbrat a apelului, a arătat că instanța avea obligația de a indica o taxă de timbru corectă și de a acorda termenul solicitat recurentului pentru lipsa de apărare. In raport de obiectul procesului, taxa de timbru trebuia să se refere la obligația de a face și nicidecum la acțiunea în revendicare. (II) În ceea ce privește recursul formulat de pârâta SC T.V.G.

SRL, decizia a fost criticată sub următoarele aspecte: S-a susținut excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului A.M.P., întrucât la data de 13 august 2007, reclamantul a înstrăinat prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 2563/2007 terenul situat în București, numitului T.V.A., persoana care a preluat imobilul-teren ce formează obiectul acțiunii de revendicare de față. Cumpărătorul nu a fost introdus în cauză în fața instanței de apel, astfel încât, față de reclamantul inițial, nu se mai justifică judecarea cererii de chemare în judecată. Cu prioritate, sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active, este important de reținut că instanța de apel a clarificat situația raporturilor juridice dintre părți la momentul deducerii lor în fața primei instanțe de judecată.

Astfel, a apreciat în termeni expreși că este incontestabil dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu, dovedit de acesta prin tidul de proprietate depus la dosar - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5027 din 15 decembrie 2003, act translativ de proprietate prin care reclamantul a dobândit o suprafață de teren de 257,35 mp, situată în București, drept confirmat și de hotărârea primei instanțe care nu mai poate fi dezbătută sub acest aspect, ca urmare anulării apelului declarat de către pârât.

În continuarea raționamentului său juridic, instanța de apel, în circumstanțele specifice litigiului pendinte, a consemnat judicios că reclamantul este singurul în măsură să aleagă modalitatea procedurală prin care înțelege să-și valorifice pretențiile sale - efect al principiului disponibilității ce guvernează procesul civil - neputând fi obligat să promoveze o acțiune pe cale separată de cea înregistrată în prezentul dosar, în condițiile în care cererea de ridicare a construcțiilor este o cerere accesorie, deci care depinde de soluționarea capătului principal privind revendicarea terenului pe care au fost edificate aceste construcții.

Împrejurarea că, după momentul pronunțării hotărârii instanței de apel, s-a produs dovada înstrăinării imobilului de către reclamant, reprezintă o chestiune de opozabilitate/inopozabilitate a hotărârii judecătorești, ce vizează exclusiv situația reclamantului, fără nici consecință asupra raporturilor juridice litigioase, dezlegate deja prin puterea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii. Acestea sunt considerentele pentru care excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă ca neîntemeiată. Cererile de recurs sunt nefondate pentru următoarele considerente: (I) Cererea de recurs formulată de pârâtul S.P.C. va fi respinsă, pentru următoarele considerente. Prin Decizia civilă nr. 773/ A din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului.

Față de această situație, criticile recurentului-pârât nu puteau viza decât exclusiv soluția de anulare a apelului ca netimbrat, ceea ce în cauză s-a și întâmplat, sub acest aspect invocându-se împrejurarea că instanța avea obligația de a indica o taxă de timbru corectă, de a acorda termenul solicitat recurentului pentru lipsa de apărare, respectiv, în raport de obiectul procesului, de a calcula taxa de timbru cu referire la obligația de a face și nicidecum la acțiunea în revendicare. Toate aceste critici nu pot fi primite întrucât, instanța de apel, clarificând prioritar raportul juridic dedus judecății din perspectiva obiectului și temeiului juridic al acțiunii, a statuat, în mod riguros, asupra obligației concrete de plată a cheltuielilor de judecată.

S-a consemnat astfel că, în raport de valoarea imobilului în litigiu, rezultată din contractul de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, s-a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a plăti o taxă judiciară de timbru de 4.246,26 lei, conform art. 11, cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, taxă reactualizată prin Normele Metodologice ale C. fisc, respectiv 5 lei timbru judiciar. Deși acesta a fost încunoștințat despre obligația de plată a sumelor de bani datorate, acordându-se în acest sens un termen de judecată, pârâtul nu a îndeplinit obligația de achitare a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, nedepunând dovezi de plată și neaplicând timbrul judiciar mobil.

Conform art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, taxa judiciară de timbru se achită anticipat introducerii cererii (căii de atac) sau, pentru motive temeinice, cel mai târziu la primul termen de judecată acordat în cauză. Deși s-a acordat un termen de judecată, pârâtului, în scopul achitării taxei judiciare de timbru, acesta nu a îndeplinit obligația de plată, așa încât în baza art. 20 alin. (5) din legea sus-menționată și art. 9 din O.G nr. 32/1995, Curtea a anulat apelul declarat de acesta, ca netimbrat.

Criticile referitoare la pretinsa încălcare a formelor de procedură - în sensul că nu a fost citat în proces și Municipiul București, prin primar general, căruia i-ar aparține terenul de la nr. X - la aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, la interpretare greșită a actului juridic dedus judecații, toate acestea sub aspectul proprietății și individualizării limitelor proprietății în litigiu, reprezintă critici exercitate omisso medio, ceea ce înseamnă imposibilitatea analizării lor în recurs. (II) Recursul formulat de pârâta SC T.P.G. SRL nu este întemeiat, întrucât, pe de o parte, considerentele ce vizează aspectele de probațiune a proprietății imobilului în litigiu nu pot fi analizate în recurs, dat fiind, în principal, invocarea lor omisso medio, pe de altă parte, excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului A.M.P.

a fost deja analizată și soluționată ca motiv de ordine publică, dispozitivul hotărârii pronunțate reflectând această situație. Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de pârâți. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge excepția lipsei calității procesuale active. Respinge recursurile declarate de pârâții S.P.C. și SC T.P.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 773/ A din data de 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2010.