ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1015/2011

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, sub nr. 4745/300/2008

reclamantul D.M.A. a chemat în judecată pe pârâta SC T.C. SA, solicitând instanței

să dispună evacuarea pârâtei de pe terenul reclamantului, teren situat în

București, sector 2, pentru lipsa de titlu, obligarea pârâtei de a desființa

(demola) fostele porți de pe terenul menționat; obligarea pârâtei la plata de

daune compensatorii de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere pentru lipsa de

folosință și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința nr. 9207/2008, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București a fost admisă

excepția de necompetență materială, cauza fiind declinată în favoarea

Tribunalului București, secția comercială.

La data de 2 septembrie 2008, reclamanta a formulat o

cerere completatoare prin care a solicitat:

- obligarea pârâtei la ridicarea porților metalice pe

terenul său;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 lei cu

titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosință a terenului;

- obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii

de 50 lei pe zi.

Prin sentința civilă nr. 5696 din 7 ianuarie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă în parte cererea formulată de

reclamantul D.M.A. în contradictoriu cu pârâta SC T.C. SA, aceasta fiind

obligată să ridice stâlpii de poartă amplasați pe terenul reclamantului situat

în București, sector 2, iar în caz de neexecutare autorizează reclamantul să

ridice stâlpii pe cheltuiala pârâtei.

Împotriva sentinței evocate a formulat apel pârâta SC

T.C. SA, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 23 din 18

ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că

dreptul de proprietate este un drept real imprescriptibil, absolut și opozabil

erga

omnes

iar obligația care incumbă tuturor subiecților pasivi de a respecta proprietatea

titularului nu se stinge prin prescripție.

Critica apelantei în sensul că în realitate nu este

vorba de stâlpi de poartă ci de un schelet metalic a fost înlăturată de

instanță, deoarece indiferent de denumirea dată de reclamant bunurile mobile

amplasate pe terenul său, pârâta avea obligația de a le ridica conform

sentinței nr. 1683 din 5 decembrie 2000.

Susținerea apelantei pârâte este făcută cu rea-credință,

cu nesocotirea dispozițiilor art. 723 și art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 23/2010 pronunțată de Curtea

de Apel București a formulat recurs pârâta SC T.C. SA prin care a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului cu

consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta arată că

ambele instanțe au interpretat greșit noțiunile de construcție schelet metalic

și stâlpi de poartă iar construcția la care face referire procesul-verbal este

identificată în sentința nr. 1683/2000 a Curții de Apel București, fiind vorba

de o construcție tip hală, cu schelet metalic, construcție demolată însă.

Prin urmare, obligația asumată prin procesul-verbal

încheiat la 9 iunie 2003, nu se referă la porțile în litigiu, actul juridic

dedus judecății fiind interpretat greșit.

- În mod greșit a fost respinsă excepția prescripției

dreptului material la acțiune întrucât nu dreptul de proprietate al

reclamantului a fost pus în discuție ci dreptul de creanță corelativ obligației

de a face.

- În mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 276

C. proc. civ., instanța omițând să observe că reclamantul a renunțat la capătul

de cerere privind evacuarea, acesta fiind capătul de cerere cel mai important

iar cererea vizând cheltuielile de judecată nu trebuia să fie admisă.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care

solicită în esență respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept arătate, se constată că recursul este

nefondat.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. dar nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din

perspectiva textului de lege evocat.

Nu se poate susține că instanța a interpretat greșit

procesul-verbal încheiat de părți întrucât nu procesul verbal invocat a dat

naștere prezentului litigiu, actul arătat fiind reținut de instanță ca probă în

raport de care s-a constatat că pe terenul proprietatea reclamantei există

amplasat un schelet metalic. Procesul-verbal încheiat de părți la data de 9

iunie 2003, raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul nr. 704/2009

și adresa nr. 1284 din 8 iunie 2007 emisă de recurenta pârâtă au fost probe în

raport de care instanțele au reținut existența scheletului metalic.

Denumirea de stâlpi de poartă sau schelet de poartă nu

duce la reținerea în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

criticile formulate vizând de fapt probele administrate în cauză pentru

stabilirea situației de fapt, critici ce nu constituie motiv de casare sau

modificare a deciziei recurate.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu-și găsește incidența în cauza de față întrucât instanța de apel a

interpretat și aplicat corect dispozițiile legal incidente.

Astfel, excepția prescripției dreptului material la

acțiune a fost corect respinsă de instanța de apel întrucât în cauză nu este

aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

întrucât dreptul reclamantei de a beneficia de folosința bunului său este un drept

absolut opozabil

ergo omnes

.

De altfel, sentința civilă nr. 1683/2000 invocată de

recurent a rămas irevocabilă la data de 13 ianuarie 2009 iar prezenta acțiune a

fost promovată la data de 22 aprilie 2010, situație în care nu se poate susține

că termenul de prescripție invocat s-a împlinit, aspect reținut corect de

instanța de apel.

Critica privind cheltuielile de judecată vizează

netemeinicia hotărârii recurate și nu nelegalitate.

Corect au fost aplicate dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ. care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată. Culpa procesuală aparține exclusiv

recurentei pârâte iar faptul că reclamanta pe parcursul litigiului a renunțat

la un capăt de cerere nu duce la aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

întrucât poziția juridică de partea câștigătoare în proces este determinată de

raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin

hotărârea de soluționare a litigiului.

Culpa procesuală aparține recurentei-pârâte și în faza

procesuală a recursului și, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

recurenta va fi obligată să plătească intimatului pârât cheltuieli de judecată

în recurs în cuantum de 3.000 lei reprezentând onorariu avocat, conform chitanței

nr. 7841134 din 9 martie 2011.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC T.C. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei

comerciale nr. 23 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, recurenta-pârâtă, în temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligată

să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC T.C. SA

BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 23 din 18 ianuarie 2010 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta SC T.C. SA să plătească

intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei către intimatul D.M.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.