ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1015/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, sub nr. 4745/300/2008 reclamantul D.M.A. a chemat în judecată pe pârâta SC T.C. SA, solicitând instanței să dispună evacuarea pârâtei de pe terenul reclamantului, teren situat în București, sector 2, pentru lipsa de titlu, obligarea pârâtei de a desființa (demola) fostele porți de pe terenul menționat; obligarea pârâtei la plata de daune compensatorii de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere pentru lipsa de folosință și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 9207/2008, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București a fost admisă excepția de necompetență materială, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

La data de 2 septembrie 2008, reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat: - obligarea pârâtei la ridicarea porților metalice pe terenul său; - obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosință a terenului; - obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 50 lei pe zi. Prin sentința civilă nr. 5696 din 7 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul D.M.A. în contradictoriu cu pârâta SC T.C. SA, aceasta fiind obligată să ridice stâlpii de poartă amplasați pe terenul reclamantului situat în București, sector 2, iar în caz de neexecutare autorizează reclamantul să ridice stâlpii pe cheltuiala pârâtei.

Împotriva sentinței evocate a formulat apel pârâta SC T.C. SA, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 23 din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate este un drept real imprescriptibil, absolut și opozabil erga omnes iar obligația care incumbă tuturor subiecților pasivi de a respecta proprietatea titularului nu se stinge prin prescripție. Critica apelantei în sensul că în realitate nu este vorba de stâlpi de poartă ci de un schelet metalic a fost înlăturată de instanță, deoarece indiferent de denumirea dată de reclamant bunurile mobile amplasate pe terenul său, pârâta avea obligația de a le ridica conform sentinței nr. 1683 din 5 decembrie 2000. Susținerea apelantei pârâte este făcută cu rea-credință, cu nesocotirea dispozițiilor art. 723 și art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. Împotriva deciziei nr. 23/2010 pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs pârâta SC T.C. SA prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta arată că ambele instanțe au interpretat greșit noțiunile de construcție schelet metalic și stâlpi de poartă iar construcția la care face referire procesul-verbal este identificată în sentința nr. 1683/2000 a Curții de Apel București, fiind vorba de o construcție tip hală, cu schelet metalic, construcție demolată însă.

Prin urmare, obligația asumată prin procesul-verbal încheiat la 9 iunie 2003, nu se referă la porțile în litigiu, actul juridic dedus judecății fiind interpretat greșit. - În mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât nu dreptul de proprietate al reclamantului a fost pus în discuție ci dreptul de creanță corelativ obligației de a face. - În mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 276 C. proc. civ., instanța omițând să observe că reclamantul a renunțat la capătul de cerere privind evacuarea, acesta fiind capătul de cerere cel mai important iar cererea vizând cheltuielile de judecată nu trebuia să fie admisă. Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care solicită în esență respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, se constată că recursul este nefondat. Recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. dar nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege evocat. Nu se poate susține că instanța a interpretat greșit procesul-verbal încheiat de părți întrucât nu procesul verbal invocat a dat naștere prezentului litigiu, actul arătat fiind reținut de instanță ca probă în raport de care s-a constatat că pe terenul proprietatea reclamantei există amplasat un schelet metalic. Procesul-verbal încheiat de părți la data de 9 iunie 2003, raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul nr. 704/2009 și adresa nr. 1284 din 8 iunie 2007 emisă de recurenta pârâtă au fost probe în raport de care instanțele au reținut existența scheletului metalic.

Denumirea de stâlpi de poartă sau schelet de poartă nu duce la reținerea în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând de fapt probele administrate în cauză pentru stabilirea situației de fapt, critici ce nu constituie motiv de casare sau modificare a deciziei recurate. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în cauza de față întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legal incidente.

Astfel, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect respinsă de instanța de apel întrucât în cauză nu este aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 întrucât dreptul reclamantei de a beneficia de folosința bunului său este un drept absolut opozabil ergo omnes . De altfel, sentința civilă nr. 1683/2000 invocată de recurent a rămas irevocabilă la data de 13 ianuarie 2009 iar prezenta acțiune a fost promovată la data de 22 aprilie 2010, situație în care nu se poate susține că termenul de prescripție invocat s-a împlinit, aspect reținut corect de instanța de apel. Critica privind cheltuielile de judecată vizează netemeinicia hotărârii recurate și nu nelegalitate.

Corect au fost aplicate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată. Culpa procesuală aparține exclusiv recurentei pârâte iar faptul că reclamanta pe parcursul litigiului a renunțat la un capăt de cerere nu duce la aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. întrucât poziția juridică de partea câștigătoare în proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Culpa procesuală aparține recurentei-pârâte și în faza procesuală a recursului și, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatului pârât cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 3.000 lei reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 7841134 din 9 martie 2011. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.C. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 23 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, recurenta-pârâtă, în temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligată să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T.C. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 23 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta SC T.C. SA să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei către intimatul D.M.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.