ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1869/2011

Ședința publică de la 12 mai 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 6006/3/2008, din 13 februarie 2008, reclamanta SC A.E.C.

SA a chemat în judecată pe pârâtul P.C.A., solicitând instanței ca prin hotărârea va pronunța să dispună obligarea pârâtului la restituirea bunurilor enumerate în situația baracamentelor, utilajelor de mică mecanizare, obiectelor de inventar precum și în situația mijloacelor de inventar (elemente schelă) anexate cererii, ce au fost ridicate în mod abuziv de pârât din șantierul imobilului situat în București, sector 4, șantier organizat de reclamantă în vederea executării contractului nr. 348 din 1 iunie 2004; și, în subsidiar (ca obligație alternativă), în situația în care restituirea în natură a bunurilor nu mai este posibilă, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului prin echivalent, constând în plata contravalorii bunurilor arătate mai sus în cuantum de 172.238,6 lei (RON) din care: - 45.948,26 lei (RON) reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în situația baracametrelor, utilajelor de mică mecanizare și obiectelor de inventar; - 126.290,34 lei (RON) (echivalentul sumei de 34.580,2 Euro) reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în situația mijloacelor de inventar (elemente schelă); - precum și obligarea pârâtului la plata sumei totale de 111.651,71 Euro în echivalent în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor a căror restituire o solicită; cu cheltuieli de judecată.

La data de 21 martie 2008 pârâtul P.C.A. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare a invocat excepția de prematuritate a acțiunii reclamantei motivat de faptul că procedura a fost realizată în mod nelegal și, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin cererea reconvențională pârâtul a solicitat instanței ca prin sentința ce va pronunța să se constate că acesta are un drept de retenție asupra bunurilor aparținând reclamantei, bunuri aflate la adresa din Tâncăbești, jud. Ilfov, DN1 Km.30, până la achitarea sumei de 15.856 lei, (RON) 94.500 Euro și 500 Euro/lună, în echivalent în lei la data plății, reprezentând cheltuieli efectuate de către pârâtul – reclamant în legătură cu aceste bunuri; precum și să oblige pe reclamanta pârâtă SC A.E.C.

SA la plata sumelor de: 90.000 Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a proprietății pârâtului reclamant din sector 4 București, în perioada 7 august 2005 – 17 octombrie 2005; -15.856 lei (RON) cheltuieli de îndepărtare și transport a bunurilor abandonate pe proprietatea menționată la data de 8 iulie 2005; -14.500 Euro, în echivalent în lei la data plății și în continuare 500 Euro/lună în echivalent lei la data plății până la ridicarea acestora, reprezentând costurile de depozitare a bunurilor abandonate de SC A.E.C. SA. Reclamanta – pârâtă SC A.E.C. SA a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 10 iunie 2008 (filele 261, 262 vol.I dosar nr. 6006/3/2008) instanța de fond a admis excepția prematurității față de capătul trei al cererii principale vând ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 111.651,75 Euro în echivalent în lei, reprezentând contravaloare lipsă folosință a bunurilor. Prin cererea formulată de reclamanta SC A.E.C. SA la data de 21 august 2008 și înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI a comercială, sub nr. 31427/3/2008, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtului P.C.A., la plata sumei de 172.238,6 lei (RON), reprezentând daune pentru lipsa de folosință a bunurilor aparținând reclamantei (schelă metalică, baracamente, utilaje de mică mecanizare și obiecte de inventar) ridicate abuziv de către pârât din șantierul imobilului din sector 4, București, cu cheltuieli de judecată.

Cele două cereri au fost conexate prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 28 octombrie 2008. Prin sentința comercială nr. 6841 din 8 iulie 2010, Tribunalul București, secția a VI a comercială, a admis acțiunea principală și cererea conexă formulate de reclamanta SC A.E.C. SA, în contradictoriu cu pârâtul P.C.A., și a obligat pârâtul să restituie reclamantei bunurile enumerate în situația baracamentelor, utilajelor de mică mecanizare, obiectelor de inventar, precum și situația mijloacelor de inventar, iar în caz de neexecutare, să plătească reclamantei suma de 172.238,6 lei (46.948,26 lei contravaloarea bunurilor prevăzute în situația baracamentelor, utilajelor de mică mecanizare și obiectelor de inventar și 126.290,34 lei reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în situația mijloacelor de inventar).

A obligat pârâtul la plata sumei de 172.231,46 Euro echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor menționate. A respins cererea reconvențională ca nefondată. A obligat pârâtul la plata sumei de 36.199,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut în principal că actele ulterioare solicitării reclamantei a rezilierii contractului de execuție nr. 348/2004 săvârșite de către pârât și probate în cauză constituie fapte ilicite din sfera art. 998 C. civ. care au generat prejudiciul invocat de reclamantă.

În ceea ce privește acțiunea conexă, prima instanță a arătat că reclamanta și-a precizat contravaloarea lipsei de folosință la suma de 172.238,6 lei, însă raportul de expertiză contabilă a stabilit că valoarea reală a prejudiciului suferit până la 31 ianuarie 2010, constând în lipsa de folosință, este de 172.231,46 Euro sumă pretinsă prin cererea de majorare depusă la termenul din 4 mai 2010. Cu privire la cererea reconvențională prima instanță a considerat că este neîntemeiată având în vedere că pârâtul nu a fost parte în contractul de execuție în nume propriu, chiar dacă în urma novației a preluat unele datorii față de reclamantă. Împotriva sentinței comerciale nr. 6841 din 8 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a formulat apel pârâtul P.C.A.

Prin decizia comercială nr. 547 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea principală modificată și cererea conexă formulată de reclamantă SC A.E.C.

ca neîntemeiată; s-a admis cererea formulată de pârâtul reclamant P.C.A.; a obligat reclamanta pârâtă la plata către pârâtul reclamant a sumelor de: 90.000 Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsă folosință proprietate; 15.856 lei reprezentând cheltuieli de îndepărtare și transport a bunurilor aparținând reclamantei pârâte de pe proprietatea pârâtului reclamant; 14.500 Euro în echivalent în lei la data plății, cât și în continuare a sumei de 500 Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând costuri de depozitare a bunurilor aparținând reclamantei pârâte până la ridicarea bunurilor de către aceasta; s-a constatat că pârâtul reclamant are un drept de retenție asupra bunurilor aparținând reclamantei pârâte, depozitate la adresa din Tâncăbești, jud. Ilfov, DN1, km.

30, până la achitarea sumelor datorate pârâtului reclamant; s-a obligat intimata reclamantă la cheltuieli de judecată către apelantul pârât în sumă de 35.624 lei fond și apel. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal următoarele: Apelantul pârât P.C.A. nu a săvârșit nici o faptă ilicită atunci când și-a degajat proprietatea de bunurile depozitate în mod abuziv de către intimata pârâtă care, la data transportării bunurilor în depozitul din Tâncăbești, nu se mai afla în executarea vreunei obligații contractuale, apelantul pârât acționând în limitele conferite de dreptul său de proprietate ( Neminem laedit qui suo iure utitur”).

Față de dispozițiile art. 1618, art. 1619 C. civ., apelantul pârât are dreptul de a reține bunurile intimatei – reclamante, pretinse de aceasta, până la plata de către proprietar a cheltuielilor efectuate cu transportul, conservarea și depozitarea bunurilor și dovedite prin înscrisurile depuse în probatoriu (filele 203-226 vol. I, dosar Tribunalul București) și plata în continuare a cheltuielilor reprezentând costurile de depozitare până la achitarea sumelor restante și ridicarea bunurilor.

De asemenea, apelantul pârât a probat că prin depozitarea bunurilor pe proprietatea sa de către intimata reclamantă (chiar dacă aceasta s-a făcut inițial în temeiul contractului de execuție) și refuzul nejustificat de a le ridica după sistarea lucrărilor și încetarea contractului în mod unilateral de către intimata reclamantă, a suferit un prejudiciu estimat la suma de 90.000 Euro (1.000 Euro/zi) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului și ocuparea acestuia în mod abuziv de către reclamantă cu bunurile menționate, ceea ce a împiedicat pe apelant să continue lucrările la imobil cu un alt constructor pentru o perioadă de 90 de zile care s-a încheiat la data de 17 octombrie 2005, odată cu transportarea și depozitarea tuturor bunurilor intimatei în depozitul din Tâncăbești.

Împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs SC A.E.C. aducând critici deciziei recurate referitoare la prejudiciul cauzat, a faptei ilicite comise de pârâtul P.C.A. și nu în ultimul rând a criticat decizia atacată sub aspectul soluționării cererii reconvenționale a pârâtului. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că instanța de apel: a interpretat eronat clauzele contractului nr. 348/2004 cu consecința schimbării înțelesului clar și neîndoielnic al acestora; a reținut eronat inexistența vreunui acord al părților de încetare a contractului; a reținut în sarcina recurentei obligația evacuării șantierului, fără să indice însă vreun temei legal în acest sens.

De asemenea recurenta arată că actele de ,,degajare a proprietății de bunurile societății sale reprezintă tot atâtea fapte ilicite comise de pârâtul P.C.A., iar la momentul ,,degajării” proprietății, pârâtul nu a acționat în limitele conferite de dreptul său de proprietate, având în vedere că în acel moment, proprietar al imobilului era MTS Leasing, conform contractului de leasing nr. B003 din 20 mai 2004 încheiat între MTS Leasing (locatar) și S. (utilizator). Se mai arată că pârâtul nu a suferit vreun prejudiciu din cauza recurentei câtă vreme aceasta nu a săvârșit vreo faptă ilicită.

Recurenta mai critică hotărârea atacată în sensul că instanța de apel: 1. a reținut în mod greșit ,,refuzul nejustificat” al recurentei de a ridica bunurile din șantier, acest refuz era justificat de dispozițiile contractului de execuție lucrări nr. 348/2004, contract în vigoare la data ,,degajării” proprietății de către pârât, fapt ce exclude ,,exercitarea abuzivă” a dreptului său de proprietate asupra bunurilor din șantier; 2. în mod eronat a considerat că pârâtul a probat prejudiciul de 90.000 Euro, iar recurenta nu a contestat ,,în vreun fel suma pretinsă” de 1000 Euro/zi; 3. a aplicat greșit legea (art. 1618, art. 1619 C. civ.) în cauza de față câtă vreme între părți nu a intervenit niciun contract de depozit care să genereze drepturi și obligații reciproce.

Intimatul P.C.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat a recursului formulat împotriva deciziei comerciale nr. 547 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 6006/3/2008. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile referitoare la prejudiciul cauzat, a faptei ilicite comise de pârât și nu în ultimul rând a criticii privind soluționarea cererii reconvenționale, critici încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a greșit în aplicarea legii în prezenta cauză deoarece a redus întreaga problemă de drept la regula potrivit căreia proprietarul, în speță intimatul, este îndreptățit în baza atributelor ce i le conferă dreptul său de proprietate să solicite „degajarea” imobilului său de bunuri presupus a fi „depozitate abuziv” de către recurentă.

Cu alte cuvinte, problema de drept ce trebuie lămurită în speță nu este aceea a unui proprietar ce își găsește afectat imobilul de anumite obiecte și care evident, ar fi îndreptățit să solicite înlăturarea lor, ci ceea ce trebuie lămurit este dacă în cauză reclamanta a creat pârâtului un prejudiciu prin neridicarea bunurilor, sau dimpotrivă pârâtul a creat acesteia un prejudiciu prin îndepărtarea bunurilor de pe șantier. Pentru a lămuri această problemă și fără a se interpreta că se face confuzie între răspunderea contractuală și răspunderea delictuală, trebuie amintit că între reclamantă ca executant și SC S. SRL ca utilizator și MTS Leasing ca beneficiar s-a încheiat contractul de execuție nr. 348 din 1 iunie 2004 având ca obiect renovarea și modernizarea clădirii, sediul social, proprietatea pârâtului P.C.A., prețul contractului fiind de 1.235.068,67 Euro plus TVA.

Ca urmare a încheierii contractului de novație pârâtul P.C.A. a preluat datoriile celor două societăți (MTS Leasing și SC Sarmis SRL) precizându-se în contractul de novație că prin încheierea acestuia nu se modifică clauzele contractului de execuție nr. 348 din 1 iunie 2004. Deși s-a precizat în mod expres de către părțile contractante că nu se modifică clauzele contractului de execuție, la 29 iulie 2006 SC S. SRL prin intermediul pârâtului a notificat reclamantei rezilierea unilaterală a contractului de execuție începând cu data de 6 august 2005 (fila 66, vol. I din dosarul Tribunalului București). Ca urmare a acestei notificări reclamanta prin adresa nr. 3727 din 10 august 2005 a arătat că rezilierea contractului de execuție nr. 348 din 1 aprilie 2004 nu este de competența niciuneia dintre părți ci doar a justiției.

Deși nu exista o hotărâre judecătorească prin care să se dispună rezilierea contractului de execuție, pârâtul a demontat schela principală (7 octombrie 2005), iar la 19 octombrie 2005 a scos din incintă toate celelalte bunuri destinate organizării de șantier și execuției lucrărilor transportându-le într-o locație necunoscută. Față de actele ilicite săvârșite de pârât și care au generat prejudiciul reclamantei, instanța de apel a greșit în aplicarea legii reducând întreaga problemă de drept a cauzei la exercitarea atributelor dreptului de proprietate în raport cu bunurile necesare execuției lucrărilor aflate pe proprietatea pârâtului.

Este de reținut că atât timp cât nu exista o hotărâre judecătorească prin care să se dispună rezilierea contractului nr. 348 din 1 iunie 2004 nu poate fi interpretat faptul așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel că reclamanta a ocupat abuziv imobilul pârâtului aducându-i acestuia un „prejudiciu estimat” la 90.000 Euro reprezentând lipsa de folosință a imobilului. Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate [fila 12 alin. (1)] instanța de apel a stabilit că prejudiciul pretins a fi fost produs intimatului poate fi cuantificat exclusiv prin estimare fără să aibă la bază anumite date de referință certe. Or, cum în prezenta cauză nu s-a făcut trimitere nici măcar la o dată de referință simpla estimare a instanței de apel este lipsită de temei legal în cuantificarea prejudiciului.

În același context Înalta Curte reține că retragerea de către reclamantă a întregii organizări de șantier până la pronunțarea unei decizii judecătorești irevocabile prin care să se dispună rezilierea contractului de execuție ar fi putut să fie interpretată ca o nerespectare a obligațiilor contractuale, atitudine care ar fi justificat refuzul plății lucrărilor care nu fuseseră terminate. Este de reținut că rezilierea contractului de execuție a fost dispusă de instanță prin sentința comercială nr. 4971 din 11 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rămasă definitivă prin respingerea apelului și irevocabilă prin respingerea recursului (decizia nr. 991 din 11 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială), din culpa exclusivă a SC S. București SRL reprezentată de pârât, culpa constând în neplata contravalorii lucrărilor executate de reclamantă până la sistarea lucrărilor.

Referitor la critica recurentei în sensul că instanța de apel a aplicat greșit legea prin aplicarea art. 1618, art. 1619 C. civ. Înalta Curte reține că este întemeiată atât timp cât între părțile litigante nu a existat un contract de depozit. Este de reținut în acest context că art. 1618, art. 1619 C. civ. se regăsesc în secțiunea a IV din capitolul II, Titlul XII care reglementează instituția depozitului și instituția sechestrului. Potrivit art. 1595 C. civ. depozitul voluntar se formează prin consimțământul celui ce dă și celui ce primește lucrul în depozit. Art. 1597 C. civ. prevede că depozitul voluntar nu se poate face decât prin înscris. Din coroborarea celor două texte legale rezultă că pentru încheierea contractului de depozit este necesară realizarea acordului de voință printr-un înscris a părților contractante.

Față de faptul că între părțile litigante nu s-a încheiat niciun contract de depozit reiese că în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1618, art. 1619 C. civ., dispoziții legale care se referă la îndatoririle deponentului. Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanta SC A.E.C. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și va modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de pârâtul P.C.A. împotriva sentinței comerciale nr. 6847 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Potrivit art. 274 C. proc. civ. va obliga intimatul pârât la plata sumei de 8453,08 lei către recurenta reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru (fila 43 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție). PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.E.C. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de pârâtul P.C.A. împotriva sentinței comerciale nr. 6847 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă intimatul pârât P.C.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8453,08 lei către recurenta reclamantă SC A.E.C. SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.