ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1869/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1869/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 12 mai 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 6006/3/2008, din 13

februarie 2008, reclamanta SC A.E.C. SA a chemat în judecată pe pârâtul P.C.A.,

solicitând instanței ca prin hotărârea va pronunța să dispună obligarea

pârâtului la restituirea bunurilor enumerate în situația baracamentelor,

utilajelor de mică mecanizare, obiectelor de inventar precum și în situația

mijloacelor de inventar (elemente schelă) anexate cererii, ce au fost ridicate

în mod abuziv de pârât din șantierul imobilului situat în București, sector 4,

șantier organizat de reclamantă în vederea executării contractului nr. 348 din

1 iunie 2004; și, în subsidiar (ca obligație alternativă), în situația în care

restituirea în natură a bunurilor nu mai este posibilă, obligarea pârâtului la

repararea prejudiciului prin echivalent, constând în plata contravalorii

bunurilor arătate mai sus în cuantum de 172.238,6 lei (RON) din care:

- 45.948,26 lei (RON) reprezentând

contravaloarea bunurilor prevăzute în situația baracametrelor, utilajelor de

mică mecanizare și obiectelor de inventar;

- 126.290,34 lei (RON) (echivalentul sumei de

34.580,2 Euro) reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în situația

mijloacelor de inventar (elemente schelă);

- precum și obligarea pârâtului la plata

sumei totale de 111.651,71 Euro în echivalent în lei la cursul BNR din ziua

efectuării plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor

a căror restituire o solicită; cu cheltuieli de judecată.

La data de 21 martie 2008 pârâtul P.C.A. a

formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare a invocat excepția de

prematuritate a acțiunii reclamantei motivat de faptul că procedura a fost

realizată în mod nelegal și, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de

chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvențională pârâtul a

solicitat instanței ca prin sentința ce va pronunța să se constate că acesta

are un drept de retenție asupra bunurilor aparținând reclamantei, bunuri aflate

la adresa din Tâncăbești, jud. Ilfov, DN1 Km.30, până la achitarea sumei de

15.856 lei, (RON) 94.500 Euro și 500 Euro/lună, în echivalent în lei la data

plății, reprezentând cheltuieli efectuate de către pârâtul – reclamant în

legătură cu aceste bunuri; precum și să oblige pe reclamanta pârâtă SC A.E.C.

SA la plata sumelor de: 90.000 Euro în echivalent în lei la data plății,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a proprietății pârâtului

reclamant din sector 4 București, în perioada 7 august 2005 – 17 octombrie

2005;

-15.856 lei (RON) cheltuieli de îndepărtare

și transport a bunurilor abandonate pe proprietatea menționată la data de 8

iulie 2005;

-14.500 Euro, în echivalent în lei la data

plății și în continuare 500 Euro/lună în echivalent lei la data plății până la

ridicarea acestora, reprezentând costurile de depozitare a bunurilor abandonate

de SC A.E.C. SA.

Reclamanta – pârâtă SC A.E.C. SA a formulat

întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia ca

nefondată.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică

de la 10 iunie 2008 (filele 261, 262 vol.I dosar nr. 6006/3/2008) instanța de

fond a admis excepția prematurității față de capătul trei al cererii principale

vând ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 111.651,75 Euro în echivalent

în lei, reprezentând contravaloare lipsă folosință a bunurilor.

Prin cererea formulată de reclamanta SC A.E.C.

SA la data de 21 august 2008 și înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția

a VI a comercială, sub nr. 31427/3/2008, reclamanta a solicitat instanței

obligarea pârâtului P.C.A., la plata sumei de 172.238,6 lei (RON), reprezentând

daune pentru lipsa de folosință a bunurilor aparținând reclamantei (schelă

metalică, baracamente, utilaje de mică mecanizare și obiecte de inventar) ridicate

abuziv de către pârât din șantierul imobilului din sector 4, București, cu

cheltuieli de judecată.

Cele două cereri au fost conexate prin

încheierea pronunțată în ședința publică de la 28 octombrie 2008.

Prin sentința comercială nr. 6841 din 8 iulie

2010, Tribunalul București, secția a VI a comercială, a admis acțiunea

principală și cererea conexă formulate de reclamanta SC A.E.C. SA, în

contradictoriu cu pârâtul P.C.A., și a obligat pârâtul să restituie reclamantei

bunurile enumerate în situația baracamentelor, utilajelor de mică mecanizare,

obiectelor de inventar, precum și situația mijloacelor de inventar, iar în caz

de neexecutare, să plătească reclamantei suma de 172.238,6 lei (46.948,26 lei

contravaloarea bunurilor prevăzute în situația baracamentelor, utilajelor de

mică mecanizare și obiectelor de inventar și 126.290,34 lei reprezentând

contravaloarea bunurilor prevăzute în situația mijloacelor de inventar).

A obligat pârâtul la plata sumei de

172.231,46 Euro echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor menționate.

A respins cererea reconvențională ca

nefondată.

A obligat pârâtul la plata sumei de 36.199,15

lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut în principal că actele ulterioare solicitării reclamantei a rezilierii

contractului de execuție nr. 348/2004 săvârșite de către pârât și probate în

cauză constituie fapte ilicite din sfera art. 998 C. civ. care au generat

prejudiciul invocat de reclamantă.

În ceea ce privește acțiunea conexă, prima

instanță a arătat că reclamanta și-a precizat contravaloarea lipsei de

folosință la suma de 172.238,6 lei, însă raportul de expertiză contabilă a

stabilit că valoarea reală a prejudiciului suferit până la 31 ianuarie 2010,

constând în lipsa de folosință, este de 172.231,46 Euro sumă pretinsă prin

cererea de majorare depusă la termenul din 4 mai 2010.

Cu privire la cererea reconvențională prima

instanță a considerat că este neîntemeiată având în vedere că pârâtul nu a fost

parte în contractul de execuție în nume propriu, chiar dacă în urma novației a

preluat unele datorii față de reclamantă.

Împotriva sentinței comerciale nr. 6841 din 8

iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

formulat apel pârâtul P.C.A.

Prin decizia comercială nr. 547 din 15

noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins

acțiunea principală modificată și cererea conexă formulată de reclamantă SC A.E.C.

ca neîntemeiată; s-a admis cererea formulată de pârâtul reclamant P.C.A.; a

obligat reclamanta pârâtă la plata către pârâtul reclamant a sumelor de: 90.000

Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsă

folosință proprietate; 15.856 lei reprezentând cheltuieli de îndepărtare și

transport a bunurilor aparținând reclamantei pârâte de pe proprietatea

pârâtului reclamant; 14.500 Euro în echivalent în lei la data plății, cât și în

continuare a sumei de 500 Euro în echivalent în lei la data plății,

reprezentând costuri de depozitare a bunurilor aparținând reclamantei pârâte

până la ridicarea bunurilor de către aceasta; s-a constatat că pârâtul

reclamant are un drept de retenție asupra bunurilor aparținând reclamantei

pârâte, depozitate la adresa din Tâncăbești, jud. Ilfov, DN1, km. 30, până la

achitarea sumelor datorate pârâtului reclamant; s-a obligat intimata reclamantă

la cheltuieli de judecată către apelantul pârât în sumă de 35.624 lei fond și

apel.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel

a reținut în principal următoarele:

Apelantul pârât P.C.A. nu a săvârșit nici o

faptă ilicită atunci când și-a degajat proprietatea de bunurile depozitate în

mod abuziv de către intimata pârâtă care, la data transportării bunurilor în

depozitul din Tâncăbești, nu se mai afla în executarea vreunei obligații

contractuale, apelantul pârât acționând în limitele conferite de dreptul său de

proprietate (

Neminem laedit qui suo iure utitur”).

Față de dispozițiile art. 1618, art. 1619 C.

civ., apelantul pârât are dreptul de a reține bunurile intimatei – reclamante,

pretinse de aceasta, până la plata de către proprietar a cheltuielilor

efectuate cu transportul, conservarea și depozitarea bunurilor și dovedite prin

înscrisurile depuse în probatoriu (filele 203-226 vol. I, dosar Tribunalul

București) și plata în continuare a cheltuielilor reprezentând costurile de

depozitare până la achitarea sumelor restante și ridicarea bunurilor.

De asemenea, apelantul pârât a probat că prin

depozitarea bunurilor pe proprietatea sa de către intimata reclamantă (chiar

dacă aceasta s-a făcut inițial în temeiul contractului de execuție) și refuzul

nejustificat de a le ridica după sistarea lucrărilor și încetarea contractului

în mod unilateral de către intimata reclamantă, a suferit un prejudiciu estimat

la suma de 90.000 Euro (1.000 Euro/zi) reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului și ocuparea acestuia în mod abuziv de către reclamantă

cu bunurile menționate, ceea ce a împiedicat pe apelant să continue lucrările

la imobil cu un alt constructor pentru o perioadă de 90 de zile care s-a

încheiat la data de 17 octombrie 2005, odată cu transportarea și depozitarea

tuturor bunurilor intimatei în depozitul din Tâncăbești.

Împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15 noiembrie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

declarat recurs SC A.E.C. aducând critici deciziei recurate referitoare la

prejudiciul cauzat, a faptei ilicite comise de pârâtul P.C.A. și nu în ultimul

rând a criticat decizia atacată sub aspectul soluționării cererii

reconvenționale a pârâtului.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta

arată că instanța de apel: a interpretat eronat clauzele contractului nr. 348/2004

cu consecința schimbării înțelesului clar și neîndoielnic al acestora; a

reținut eronat inexistența vreunui acord al părților de încetare a contractului;

a reținut în sarcina recurentei obligația evacuării șantierului, fără să indice

însă vreun temei legal în acest sens. De asemenea recurenta arată că actele de

,,degajare a proprietății de bunurile societății sale reprezintă tot atâtea fapte

ilicite comise de pârâtul P.C.A., iar la momentul ,,degajării” proprietății,

pârâtul nu a acționat în limitele conferite de dreptul său de proprietate,

având în vedere că în acel moment, proprietar al imobilului era MTS Leasing,

conform contractului de leasing nr. B003 din 20 mai 2004 încheiat între MTS

Leasing (locatar) și S. (utilizator). Se mai arată că pârâtul nu a suferit

vreun prejudiciu din cauza recurentei câtă vreme aceasta nu a săvârșit vreo

faptă ilicită.

Recurenta mai critică hotărârea atacată în

sensul că instanța de apel: 1. a reținut în mod greșit ,,refuzul nejustificat”

al recurentei de a ridica bunurile din șantier, acest refuz era justificat de

dispozițiile contractului de execuție lucrări nr. 348/2004, contract în vigoare

la data ,,degajării” proprietății de către pârât, fapt ce exclude ,,exercitarea

abuzivă” a dreptului său de proprietate asupra bunurilor din șantier; 2. în mod

eronat a considerat că pârâtul a probat prejudiciul de 90.000 Euro, iar

recurenta nu a contestat ,,în vreun fel suma pretinsă” de 1000 Euro/zi; 3. a

aplicat greșit legea (art. 1618, art. 1619 C. civ.) în cauza de față câtă vreme

între părți nu a intervenit niciun contract de depozit care să genereze

drepturi și obligații reciproce.

Intimatul P.C.A. a formulat întâmpinare prin

care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat a recursului formulat împotriva

deciziei comerciale nr. 547 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, în dosarul nr. 6006/3/2008.

Analizând actele și lucrările dosarului în

funcție de criticile referitoare la prejudiciul cauzat, a faptei ilicite comise

de pârât și nu în ultimul rând a criticii privind soluționarea cererii

reconvenționale, critici încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel a greșit în aplicarea legii

în prezenta cauză deoarece a redus întreaga problemă de drept la regula

potrivit căreia proprietarul, în speță intimatul, este îndreptățit în baza

atributelor ce i le conferă dreptul său de proprietate să solicite „degajarea” imobilului

său de bunuri presupus a fi „depozitate abuziv” de către recurentă.

Cu alte cuvinte, problema de drept ce trebuie

lămurită în speță nu este aceea a unui proprietar ce își găsește afectat

imobilul de anumite obiecte și care evident, ar fi îndreptățit să solicite

înlăturarea lor, ci ceea ce trebuie lămurit este dacă în cauză reclamanta a

creat pârâtului un prejudiciu prin neridicarea bunurilor, sau dimpotrivă

pârâtul a creat acesteia un prejudiciu prin îndepărtarea bunurilor de pe

șantier.

Pentru a lămuri această problemă și fără a se

interpreta că se face confuzie între răspunderea contractuală și răspunderea

delictuală, trebuie amintit că între reclamantă ca executant și SC S. SRL ca

utilizator și MTS Leasing ca beneficiar s-a încheiat contractul de execuție nr.

348 din 1 iunie 2004 având ca obiect renovarea și modernizarea clădirii, sediul

social, proprietatea pârâtului P.C.A., prețul contractului fiind de

1.235.068,67 Euro plus TVA.

Ca urmare a încheierii contractului de

novație pârâtul P.C.A. a preluat datoriile celor două societăți (MTS Leasing și

SC Sarmis SRL) precizându-se în contractul de novație că prin încheierea

acestuia nu se modifică clauzele contractului de execuție nr. 348 din 1 iunie

2004.

Deși s-a precizat în mod expres de către părțile

contractante că nu se modifică clauzele contractului de execuție, la 29 iulie

2006 SC S. SRL prin intermediul pârâtului a notificat reclamantei rezilierea

unilaterală a contractului de execuție începând cu data de 6 august 2005 (fila

66, vol. I din dosarul Tribunalului București).

Ca urmare a acestei notificări reclamanta

prin adresa nr. 3727 din 10 august 2005 a arătat că rezilierea contractului de

execuție nr. 348 din 1 aprilie 2004 nu este de competența niciuneia dintre

părți ci doar a justiției.

Deși nu exista o hotărâre judecătorească prin

care să se dispună rezilierea contractului de execuție, pârâtul a demontat

schela principală (7 octombrie 2005), iar la 19 octombrie 2005 a scos din

incintă toate celelalte bunuri destinate organizării de șantier și execuției

lucrărilor transportându-le într-o locație necunoscută.

Față de actele ilicite săvârșite de pârât și

care au generat prejudiciul reclamantei, instanța de apel a greșit în aplicarea

legii reducând întreaga problemă de drept a cauzei la exercitarea atributelor

dreptului de proprietate în raport cu bunurile necesare execuției lucrărilor

aflate pe proprietatea pârâtului.

Este de reținut că atât timp cât nu exista o

hotărâre judecătorească prin care să se dispună rezilierea contractului nr. 348

din 1 iunie 2004 nu poate fi interpretat faptul așa cum în mod eronat a reținut

instanța de apel că reclamanta a ocupat abuziv imobilul pârâtului aducându-i

acestuia un „prejudiciu estimat” la 90.000 Euro reprezentând lipsa de folosință

a imobilului.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei

recurate [fila 12 alin. (1)] instanța de apel a stabilit că prejudiciul pretins

a fi fost produs intimatului poate fi cuantificat exclusiv prin estimare fără

să aibă la bază anumite date de referință certe. Or, cum în prezenta cauză nu

s-a făcut trimitere nici măcar la o dată de referință simpla estimare a

instanței de apel este lipsită de temei legal în cuantificarea prejudiciului.

În același context Înalta Curte reține că

retragerea de către reclamantă a întregii organizări de șantier până la

pronunțarea unei decizii judecătorești irevocabile prin care să se dispună

rezilierea contractului de execuție ar fi putut să fie interpretată ca o

nerespectare a obligațiilor contractuale, atitudine care ar fi justificat

refuzul plății lucrărilor care nu fuseseră terminate.

Este de reținut că rezilierea contractului de

execuție a fost dispusă de instanță prin sentința comercială nr. 4971 din 11

aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

rămasă definitivă prin respingerea apelului și irevocabilă prin respingerea

recursului (decizia nr. 991 din 11 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială), din culpa exclusivă a SC S. București

SRL reprezentată de pârât, culpa constând în neplata contravalorii lucrărilor

executate de reclamantă până la sistarea lucrărilor.

Referitor la critica recurentei în sensul că

instanța de apel a aplicat greșit legea prin aplicarea art. 1618, art. 1619 C.

civ. Înalta Curte reține că este întemeiată atât timp cât între părțile

litigante nu a existat un contract de depozit.

Este de reținut în acest context că art. 1618,

art. 1619 C. civ. se regăsesc în secțiunea a IV din capitolul II, Titlul XII

care reglementează instituția depozitului și instituția sechestrului.

Potrivit art. 1595 C. civ. depozitul voluntar

se formează prin consimțământul celui ce dă și celui ce primește lucrul în

depozit.

Art. 1597 C. civ. prevede că depozitul

voluntar nu se poate face decât prin înscris.

Din coroborarea celor două texte legale

rezultă că pentru încheierea contractului de depozit este necesară realizarea

acordului de voință printr-un înscris a părților contractante.

Față de faptul că între părțile litigante nu

s-a încheiat niciun contract de depozit reiese că în mod greșit instanța de

apel a aplicat dispozițiile art. 1618, art. 1619 C. civ., dispoziții legale

care se referă la îndatoririle deponentului.

Având în vedere considerentele arătate Înalta

Curte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de

reclamanta SC A.E.C. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și va

modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de pârâtul P.C.A.

împotriva sentinței comerciale nr. 6847 din 8 iunie 2010 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Potrivit art. 274 C. proc. civ. va obliga

intimatul pârât la plata sumei de 8453,08 lei către recurenta reclamantă

reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru (fila

43 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție).

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC A.E.C. SA București împotriva deciziei comerciale nr.

547 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Modifică decizia

recurată în sensul că respinge apelul formulat de pârâtul P.C.A. împotriva

sentinței comerciale nr. 6847 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, ca nefondat.

Obligă intimatul

pârât P.C.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8453,08 lei către

recurenta reclamantă SC A.E.C. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 mai 2011.