ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 411/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Reclamanta SC M.I.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.R.C.P.M.

SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 99.504,16 lei, reprezentând contravaloarea chiriei neachitate (79.684,35 lei), pentru perioada ianuarie-noiembrie 2006, potrivit contractului de închiriere nr. 510 din 5 octombrie 2005, precum și penalități de întârziere (19.819,81 lei), în conformitate cu art. 9 din contract, calculate până la data de 1 martie 2007; de asemenea a mai solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor lipsă, în sumă de 35.462,10 lei și penalități de întârziere (2.702,65 lei) în conformitate cu art. 9 din contract, calculate până la data de 1 martie 2007. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în data de 5 octombrie 2005 a încheiat împreună cu pârâta contractul de închiriere nr. 510, având ca obiect închirierea investiției realizată de către reclamantă în spațiul administrat de către SC M.R.C.P.M.

SRL. Prin anexa 1 la contract, au fost cuprinse toate bunurile de inventar predate pârâtei, iar valoarea chiriei a fost stabilită la suma de 2500 Euro, la care se adaugă T.V.A., plata urmând a se face în lei, la cursul BNR din ziua plății. Pârâta nu și-a respectat obligația de plată a chiriei pentru perioada ianuarie-noiembrie 2006. Pârâta a trimis reclamantei o adresă prin care o informa că dorește rezilierea contractului, drept urmare fiind încheiat proces verbal de restituire a investiției închiriate. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1431 C. civ. În fața instanței de fond, pârâta a invocat excepția prematurității acțiunii, întrucât reclamanta nu a comunicat pârâtei înscrisurile pe care își întemeiază pretențiile, iar tribunalul la termenul de judecată din data de 15 iunie 2007 a respins ca excepția ca neîntemeiată.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 6199 din 22 aprilie 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 79.684,35 lei, reprezentând contravaloare chirie, 19.819,81 lei penalități de întârziere și 32.759,45 lei contravaloare bunuri lipsă; a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că din probele administrate în cauză, a rezultat că pârâta nu și-a îndeplinit în integralitate obligația de plată a chiriei, aferentă perioadei ianuarie-noiembrie 2006. Pe de altă parte, conform art. 4 și art. 5 din contract, convenția a fost încheiată pentru o perioadă nedeterminată, aceasta putând fi reziliată sau suspendată de către oricare din părți cu condiția notificării respectivei intenții cu 60 de zile înainte de încetare sau suspendare efectivă, manifestare de voință exprimată prin adresa nr. 165 din 15 septembrie 2006. În consecință, tribunalul a apreciat că denunțarea unilaterală a produs efecte începând cu data de 15 noiembrie 2006, dată la care contractul a încetat.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de plată a penalităților de întârziere, tribunalul a apreciat-o întemeiată în raport de dispozițiile art. 9 din contract, raportat la art. 1066 C. civ. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la contravaloarea mijloacelor fixe și obiecte de inventar, tribunalul a constatat că lipsa unor bunuri de inventar a condus la producerea unui prejudiciu în patrimoniul societății reclamante, echivalent cu contravaloarea bunurilor găsite lipsă ce se impune a fi reparat în conformitate cu dispozițiile art.969 și 1073 C. civ. Valoarea acestor bunuri a fost stabilită prin raport de expertiză. Tribunalul a respins pretențiile reclamantei privind penalitățile de întârziere aferente contravalorii bunurilor lipsă, întrucât clauza penală nu este aplicabilă în aceste situații.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, în termen legal, prin care a susținut că greșit s-a reținut că nu a făcut dovada notificării prin adresa nr. 162 din 25 iulie 2006. În ceea ce privește concluziile expertizei, în mod greșit a fost reținută varianta de calcul a chiriei favorabilă reclamantei. Tot cu privire la expertiză, nu au fost respectate obiectivele 2 și 3 stabilite de către instanță. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 100 din 24 februarie 2010 a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea bunurilor lipsă în cuantum de 9674,14 lei ; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Analizând apelul prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că în mod corect s-a reținut că pârâta nu a făcut dovada notificării, în condițiile art. 14 din contract. Cu privire la concluziile raportului de expertiză, pârâta a avut posibilitatea de a formula obiecțiuni. Față de plata contravalorii bunurilor lipsă, în mod greșit a stabilit instanța de fond cuantumul despăgubirilor datorate, în funcție de prețul de achiziție pe piață, și nu în funcție de valoarea contabilă a acestor bunuri, astfel cum apare în contabilitatea reclamantei, minus amortizare cumulată. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC C.V. SRL BUCUREȘTI, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată și menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe.

În susținerea criticilor formulate, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a invocat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, sub aspectul obligării pârâtei la plata contravalorii bunurilor lipsă în cuantum de 9674,14 lei. Din acest punct de vedere, recurenta a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt. Potrivit procesului verbal de returnare mijloace fixe și obiecte de inventar, pârâta a predat numai o parte a bunurilor primite la încheierea contractului, iar prejudiciului produs reclamantei este echivalent cu contravaloarea bunurilor lipsă.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirii, apreciază corectă concluzia expertului parte al pârâtei, potrivit Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și pasiv, valoarea cuprinzând prețul de cumpărare al bunurilor, la care se adaugă taxele nerecuperabile, inclusiv T.V.A. Dintr-un alt punct de vedere apreciază că instanța de apel nu și-a motivat în drept soluția pronunțată. Recursul este nefondat. Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recurenta a criticat decizia instanței de apel prin prisma stabilirii nivelului despăgubirilor datorate pentru bunurile constatate lipsă cu ocazia încheierii procesului verbal de returnare mijloace fixe și obiecte de inventar.

Din acest punct de vedere, recurenta a apreciat că în mod greșit instanța de apel a înlăturat criteriul conferit de prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și pasiv, respectiv punctul 50. Capătul de cerere privind plata contravalorii bunurilor care au făcut obiectul contractului de închiriere nr. 510 din 5 octombrie 2005 și a căror lipsă s-a constatat cu ocazia încheierii procesului verbal de predare-primire își are izvorul în obiectul contractului sus menționat, prin care locatorul a transmis folosința locatarului asupra elementelor fondului de comerț. În aplicarea dispozițiilor Codului civil privind contractul de locațiune, locatarul are obligația să respecte destinația economică și funcțională a fondului de comerț dată de locator.

Deci, locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea și structura fondului de comerț, prin schimbarea destinației unor bunuri ori prin înstrăinarea lor. Astfel, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, în mod corect ambele instanțe au dispus obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor de inventar lipsă, care au produs un prejudiciu în patrimoniul societății reclamante. Chestiunea de drept supusă judecății este reprezentată de stabilirea noțiunii de valoare contabilă, astfel cum este ea definită de art. 7 alin. (33) C. fisc. Astfel cum se reține în considerentele raportului de expertiză contabilă judiciară refăcut conform hotărârii instanței luate prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2008 a tribunalului, se arată în ceea ce privește contravaloarea bunurilor care au făcut obiectul contractului de închiriere că aceasta cuprinde trei aspecte: valoarea de inventar, valoarea contabilă și valoarea de înlocuire.

La data intrării in contabilitate, bunurile se evaluează si se înregistrează in contabilitate la valoarea de intrare, (valoarea contabila), care se stabilește pentru bunurile procurate cu titlu oneros, la costul de achiziție. La încheierea exercițiului, elementele de activ si de pasiv de natura datoriilor se evaluează si se reflecta in situațiile financiare anuale la valoarea de intrare, respectiv valoarea contabila, pusa de acord cu rezultatele inventarierii. Valoarea contabilă este valoarea de bază preluată in bilanțul contabil. Concluzia care se desprinde este că valoarea contabila a unui activ înregistrat in contabilitate la prețul de achiziție poate fi mai mare sau mai mica decât preturile curente de piață.

În raport de aceste considerente, se constată că instanța de apel, în mod corect a înlăturat aplicarea prevederilor O.M.F.P. nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și pasiv, respectiv punctul 50, care stabilesc necesitatea acordării despăgubirilor la valoarea de înlocuire. Instanța a apreciat corect că reprezintă o justă despăgubire acordarea despăgubirilor la valoarea contabilă, astfel cum a fost definită în raportul de expertiză contabilă (fila 172 fond) fiind valoarea de achiziție minus amortizarea cumulată și nu la valoarea de înlocuire, care se stabilește conform prețurilor din momentul în care s-a constatat lipsa.

În ceea ce privește critica recurentei privind aprecierea ca justă a opiniei contrare, de către însăși expertul parte al pârâtei, Înalta Curte reamintește că interpretarea probatoriilor administrate reprezintă o facultate a instanțelor de fond, care nu au obligația de a prelua concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, putând cenzura aceste concluzii, conform propriei convingeri. În raport de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.V. SRL BUCUREȘTI (fostă SC M.I.E. SRL) împotriva deciziei nr. 100 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.