ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2706/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2706/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

În

fond după casare prin decizia nr. 1625 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a comercială, în care s-a reținut că

soluționarea cauzei de către judecătorul sindic s-a făcut cu încălcarea

normelor de competență, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin

sentința nr. 7799 din 7 iulie 2010 a respins acțiunea formulată de reclamanta C.R.N.

SA prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL în contra pârâtei SC I.P. SA ca

nefondată.

Acțiunea cu care reclamanta a

investit instanța la data de 27 aprilie 2006 a avut ca obiect restituirea către

reclamantă a bunurilor adjudecate ca urmare a licitației din data de 27 aprilie

2005 realizată de BEJ D.S. indicate în dovada din 29 aprilie 2005 emisă de BEJ D.S.

sau a contravalorii acestora stabilită prin expertiza judiciară; plata

fructelor percepute de pârât ce va fi stabilită pe cale de expertiză, acțiune

motivată în drept pe dispozițiile art.58 din Legea nr.64/1995.

Prin precizarea acțiunii

efectuată pentru termenul din 3 august 2006, reclamanta a arătat că acțiunea sa

are caracterul de revendicare, ea fiind proprietara bunurilor înstrăinate

pârâtei în cadrul unei executări silite în care procesul verbal de licitație,

actul de adjudecare, procesul verbal de predare primire au fost declarate nule

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâta fiind în situația îmbogățirii

fără justă cauză.

În raport de această precizare a

obiectului acțiunii, ca fiind o acțiune în revendicare s-a pronunțat și

instanța de casare și instanța în fond după casare.

Astfel, tribunalul a înlăturat

apărările pârâtei la acțiunea astfel precizată reținând că, în speță, întrucât

nu există o desesizare benevolă de bunurile mobile, nu operează dispozițiile

art. 1909 alin. (1) C. civ. cu privire la dobândirea bunurilor mobile prin

prescripție instantanee și nici de dispozițiile art. 1910 C. civ., întrucât

acestea au ca obiect de reglementare revendicarea bunurilor pierdute sau

furate, situație care nu se regăsește în speță.

Nu s-a dat eficiență nici

apărării pârâtei întemeiată pe principiul „

error communis facit jus

”

față de calitatea transmițătorului de organ de executare.

S-au apreciat însă ca întemeiate

apărările susținute în baza dispozițiilor art. 404

1

alin. (3) și art.

449 C. proc. civ.

Coroborând textele mai sus

menționate, judecătorul fondului a concluzionat că, deși a fost desființat

titlul executoriu și executarea silită, nu s-a putut desființa transmiterea

dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile adjudecate câtă vreme nu s-a

făcut dovada că adjudecatarul a dobândit bunurile prin fraudă, frauda nefiind

echivalentă cu reaua credință.

Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2011 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă.

Instanța de control judiciar a

confirmat sentința pronunțată de judecătorul fondului și motivarea acestuia

reținând că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe decizia nr. 1626

din 23 noiembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, prin

care au fost declarate nule atât actul de adjudecare cât și procesele verbale

de licitație și de predare primire.

Mai reține instanța de control

judiciar corecta aplicare de către judecătorul fondului a prevederilor art. 1909

C. civ. și a principiului de drept

error communis facit jus

cât și a

prevederilor art. 404

1

alin. (3) C. proc. civ. și a art. 449 C.

proc. civ. la care în mod expres acesta trimite, câtă vreme reclamanta nu a

făcut dovada existenței fraudei din partea intimatei, care nu a fost stabilită pe

cale judecătorească, caracterul derizoriu al prețului nefiind suficient să

conducă la concluzia existenței ei cât timp nu se coroborează cu alte probe.

În contra deciziei menționate a

declarat recurs reclamanta în a cărui susținere dezvoltă criticile care

urmează:

instanțelor pe alte texte de lege decât cele pe care le-au invocat părțile,

art. 49 C. proc. civ. pe care instanțele și-au întemeiat soluția neavând

aplicare în cauză, executarea fiind anulată, vânzarea a fost desființată irevocabil,

existând autoritate de lucru judecat;

prevederile legii speciale, art. 58, art. 64, art. 65 din Legea nr. 64/1995 în

vigoare la data anulării;

irevocabil al hotărârii pronunțată în calea contestației la executare, instanța

trebuia să facă aplicare art. 404

2

C. proc. civ. și să dispună

restabilirea situației anterioare;

bunurilor de către intimata - pârâtă este nelegală deoarece titlul care îi

conferea dreptul de proprietate asupra bunurilor a fost declarat nul, motivarea

instanței că actele nule nu ar fi lipsite de eficiență fiind bizară și

nelegală, adăugând la lege;

motivat de ce nu s-a făcut aplicarea art. 404 alin. (3) și să admită acțiunea

prin actualizarea în funcție de rata inflației a sumei de bani ce trebuia să i

se restituie;

bunurilor cu 10% din valoarea determinată prin raportul de evaluare, pe un preț

derizoriu este un caz de fraudă, o manoperă menită să-l prejudicieze pe

debitor;

ignoră prevederile art. 406 lit. d) C. proc. civ. cu privire la exceptarea de

la executare a bunurilor neurmăribile, or, prin Legea nr. 64/1995 și ulterior

prin Legea nr. 85/2006 bunurile debitorului după deschiderea procedurii sunt

neurmăribile ope legis.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, intimata SC I.P. SA București a invocat în principal

nulitatea recursului în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. în a

cărui susținere a arătat că motivele recurentului nu se încadrează în motivul

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și inadmisibilitatea

recursului deoarece criticile recurentei evocă situația de fapt iar instanța de

recurs poate examina numai legalitatea hotărârii atacate iar nu netemeinicia

acesteia, și, în ultim rând, respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat

pentru considerentele care urmează.

examinând recursul declarat prin prisma apărărilor făcute de intimată, Înalta

Curte constată regularitatea cererii de recurs din perspectiva exigențelor

prevăzute de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. sub sancțiunea

nulității, cât și a admisibilității, susținerile intimatei sub acest aspect

fiind fără temei.

Astfel, recurenta în

cererea sa a dezvoltat critici care se încadrează în motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la aplicarea de către instanțe

a prevederilor art. 449 C. proc. civ., coroborat cu art. 404

1

alin.

(3) C. proc. civ. în fundamentarea soluției de respingere a acțiunii

reclamantei recurente având ca obiect revendicare bunuri mobile și prevederile

legale pe care aceasta a fost întemeiată.

Recursul declarat

întrunește și condiția admisibilității, condiție pe care intimata în motivarea

inexistenței ei o identifică și o reduce tot la condiția legalității motivelor

de recurs arătând că recurenta a investit instanța de recurs cu situația de

fapt asupra căreia nu este competentă să-și exercite controlul, nu cu aspecte

de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Potrivit art. 304 C.

proc. civ. partea introductivă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate

cere în situațiile limitativ prevăzute de acest text de lege, numai pentru

motive de nelegalitate.

Ca atare, controlul instanței de

recurs este limitat la examinarea motivelor de nelegalitate, iar absența

acestora atrage sancțiunea nulității cererii de recurs prevăzută de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., iar nu sancțiunea inadmisibilității recursului cum

greșit susține intimata.

Cât privește modalitatea de

exprimare a motivelor de nelegalitate, aceasta trebuie să fie aptă a asigura

controlul efectiv al instanței de recurs din această perspectivă.

Efectivitatea

controlului de legalitate / nelegalitate este posibil de realizat atunci când

recurentul indică una sau mai multe din situațiile limitativ prevăzute de art. 304

C. proc. civ. și dezvoltarea criticilor este corespunzătoare lor, dar și atunci

când motivele de legalitate sunt greșit indicate, sau nu se indică dar

dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C.

proc. civ.

Nu este realizată condiția

legalității motivelor întrucât nu face posibilă efectivitatea controlului,

indicarea unora din motivele de legalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

necorelată cu o dezvoltare a criticilor în sensul susținerii lor conform cu

ipotezele prevăzute de legiuitor. În acest caz indicarea motivelor de

nelegalitate fiind pur formală, fără finalitate sub aspectul efectivității

controlului de legalitate, sancțiunea este tot nulitatea cererii de recurs

prevăzută de art. 304

1

lit. c) C. proc. civ.

Nu este realizată condiția

legalității, sancțiunea fiind aceeași, a nulității cererii de recurs, atunci

când nu se indică niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. și nici dezvoltarea criticilor nu permite instanței de recurs

încadrarea în vreunul din acestea întrucât această dezvoltare are ca obiect

aprecierea probelor, situația de fapt, respectiv temeinicia hotărârii atacate.

Firesc, conform art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu de

instanța de recurs, desigur cu respectarea prevederilor art. 162 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, în

cazul de față, constată îndeplinită condiția existenței motivelor de nelegalitate,

dezvoltarea criticilor recurentei încadrându-se în motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii, respectiv al temeiului de

drept al acțiunii promovate.

2 Procedând la examinarea pe fond

a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte îl apreciază ca fondat pentru considerentele care urmează:

Prin acțiunea promovată, astfel

cum a fost precizată, reclamanta-recurentă a investit instanța cu o acțiune în

revendicare mobiliară în a cărei susținere a invocat decizia nr. 1626 R din 23

noiembrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

De altfel, și prin cererea

inițial formulată reclamanta a solicitat restituirea bunurilor adjudecate de

pârâtă prin licitația din 27 aprilie 2005 și plata fructelor percepute,

întemeiată fiind pe dispozițiile art. 58, art. 59, art. 64, art. 65 din Legea

nr. 64/1995, în prezent înlocuită de Legea nr. 85/2006.

Prin decizia nr. 1626/R din 23

mai 2005, pe care reclamanta și-a susținut acțiunea, Tribunalul București a

admis recursul contestatoarei C.R.N. SA, prezenta recurentă, împotriva

sentinței nr. 4552 din 8 iulie 2005 pronunțată de Judecătoria Sector 6

București pe care a modificat-o în tot în sensul că a admis contestația la

executare și a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de vânzare –

cumpărare prin licitația din 27 aprilie 2007, încheiat de BEJ D.S., în dosarul

de executare nr. 155/2004 și a tuturor actelor de executare silită efectuate

după data deschiderii procedurii judiciare a societății recurente, respectiv 7

aprilie 2005.

Deși pornește de la această

realitate și reține că reclamanta a investit instanța cu o acțiune în

revendicare, instanța de apel, confirmând sentința apelată, face aplicarea

prevederilor art. 404

1

alin. (3) coroborate cu art. 449 C. proc.

civ. constatând că cererea de întoarcere a executării nu este admisibilă în

condițiile art. 404

1

alin. (1) și (3) deoarece reclamanta nu a făcut

dovada existenței unei fraude din partea adjudecatarului printr-o constatare

judecătorească, chiar dacă titlul a fost anulat.

Din perspectiva motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că instanța de apel a

făcut prin decizia recurată o greșită aplicare a legii.

Aceasta deoarece, pe de o parte,

prin decizia atacată se ignoră limitele în care a fost investită de către

reclamantă instanța de judecată, operând o confuzie între cererea de

revendicare cu cererea de întoarcere a executării silite, aplicând dispozițiile

legale reglementate de lege pentru aceasta din urmă la obiectul real al cererii

de chemare în judecată. Pe de altă parte, chiar și în acest context, al

examinării cererii reclamantei ca o cerere specifică fazei procesuale a

executării silite, prin decizia sa, instanța de apel pune în discuție o hotărâre

judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, constatarea

existenței sau nu a fraudei la care face trimitere art. 449 C. proc. civ. fiind

de atributul instanței care, irevocabil, a anulat titlul executoriu.

Înalta Curte constată că reclamanta

– recurentă a investit instanța de judecată cu o acțiune de drept comun, având

ca obiect revendicare mobiliară, întemeiată pe titlul său de proprietate,

situație în care nu sunt aplicabile prevederile dispozițiilor art. 404

1

alin. (1) și (3) și art. 449, ci prevederile art. 480 C. civ.

Prin urmare, în condițiile în

care titlul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor revendicate este

necontestat și prin dispariția juridică a titlului de proprietate al pârâtei

asupra acelorași bunuri reactivat, acțiunea în revendicare trebuia admisă în

raport de dispozițiile art. 480 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte, va

admite recursul, va modifica decizia atacată și va admite apelul împotriva

sentinței pe care o va schimba în tot. Drept urmare, va admite acțiunea

reclamantei și o va obliga pe pârâta SC I.P. SA la restituirea bunurilor mobile

revendicate menționate în pagina 2 - 6 din procesul verbal al executorului

judecătoresc D.S. din 29 aprilie 2005 sau la contravaloarea acestora stabilită

de expertul judiciar R.G., în raportul de expertiză depus la data de 29

octombrie 2008, în sumă de 1.954.361 lei (ron) la care se adaugă suma de

608.599 lei (ron) reprezentând uzura produsă asupra bunurilor începând cu data

de 9 mai 2005, pentru ipoteza în care bunurile nu mai există, și la plata

contravalorii profitului nerealizat în sumă de 571.909,5 lei (ron) stabilită de

expertul T.A. la data de 16 aprilie 2008, avându-se în vedere ultimele

precizări conținute în concluziile scrise depuse de reclamantă pentru termenul

din 9 iulie 2009 (fila 247 – 248 dosar fond).

În baza art. 274 C. proc. civ. va

obliga intimata la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând

onorariu de expert, către reclamantă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta - reclamantă C.R.N. S.A. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR BFJ C.G.

SPRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 20 din 24 ianuarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelul împotriva sentinței comerciale nr. 7799 din

7 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pe

care o schimbă în tot și în consecință:

Admite acțiunea

reclamantei și obligă pârâta SC I.P. SA la restituirea bunurilor mobile

revendicate menționate în pg. 2-6 din procesul verbal al executorului

judecătoresc D.S. din 29 aprilie 2005 sau la contravaloarea acestora stabilită

de expertul judiciar R.G. în raportul de expertiză depus la data de 29.10.2008,

în sumă de 1.954.361 lei (ron), la care se adaugă și suma de 608.599 lei (ron)

reprezentând uzura produsă asupra bunurilor începând cu data de 09 mai 2005, în

ipoteza în care bunurile nu mai există, și la plata contravalorii profitului

nerealizat în sumă de 571.909,51ei (ron) stabilită de expertul T.A. la data de

16 aprilie 2008.

Obligă intimata -

pârâtă SC I.P. SA la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către

recurenta-reclamantă C.R.N. SA PRIN LICHIDATOR JUDICIAR BFJ C.G. SPRL

BUCUREȘTI, reprezentând onorariu expertiză contabilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2011.