ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1612/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1612/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01

aprilie 2008 pe rolul Judecătoriei Buftea (Dosar nr. 2662/94/2008), completată

la data de 09 mai 2008, reclamanta SC S.C. SRL a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta SC A.C.I. SRL, obligarea acesteia să-i lase în liniștită posesie

terenul în suprafață de 25.000 mp situat în com. Voluntari, județul Ilfov;

obligarea pârâtei la repunerea terenului în situația anterioară tulburării

posesiei prin ridicarea cantităților de pământ depozitate pe teren în 30 de

zile de la data pronunțării hotărârii; obligarea pârâtei la plata sumei de

732.000 lei reprezentând daune materiale și morale pentru prejudiciul adus prin

tulburarea posesiei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara terenului în baza

contractului de vânzare cumpărare autentificat din 11 octombrie 2004, stăpânind

suprafața în litigiu continuu, pașnic, public, plătind taxele și impozitele

aferente.

Începând cu 30

aprilie 2007, pârâta a tulburat liniștita posesie a reclamantei asupra

terenului prin depozitarea unei cantități uriașe de pământ pe suprafața în

cauză, fără acordul acesteia și fără a exista vreo convenție între părți. Toate

demersurile reclamantei către primărie au rămas fără răspuns.

Cât privește

obligarea SC A.C.I. SRL la plata daunelor solicitate, reclamanta a susținut că

fapta pârâtei a cauzat mari prejudicii societății, făcând practic imposibilă

folosirea în vreun fel a terenului și obținerea de beneficii din exploatarea

lui pe perioada ocupării abuzive. Daunele solicitate reprezintă contravaloarea

lipsei de folosință a terenului și beneficiile nerealizate din cauza ocupării acestuia

de către pârâtă.

Pârâta a invocat

excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea

formulată în temeiul art. 674 C. proc. civ., precum și excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Buftea față de natura comercială a litigiului dedus

judecății.

Prin sentința civilă nr.

448 din 30 ianuarie 2009, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția comercială.

Pe rolul Tribunalului

București cauza a fost înregistrată sub nr. 8522/3/2009.

Prin sentința

comercială nr. 8819 din 04 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca

neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să

lase reclamantei în liniștită posesie terenul în suprafață de 25.000 mp, situat

în com. Voluntari, județul Ilfov, înscris în C.F. Voluntari, precum și să

ridice cantitățile de pământ depozitate pe teren în termen de 30 de zile de la

data pronunțării hotărârii.

În considerentele

hotărârii, judecătorul fondului a reținut că terenul proprietatea reclamantei

are un alt amplasament decât terenul ce face obiectul protocoalelor încheiate

de pârâtă cu Primăria Voluntari. În cauză, pârâta a depozitat pământ și alte

materiale pe terenul proprietatea reclamantei începând cu anul 2007, depășind perimetrul

gropii de gunoi pentru care a încheiat protocolul din anul 2000.

A apreciat instanța

că reclamanta este îndreptățită a pretinde daune pentru prejudiciu suportat

prin tulburarea de posesie, însă partea nu a precizat și dovedit în ce constă

suma solicitată, cum s-a calculat lipsa de folosință și beneficiile

nerealizate, daunele morale, astfel că nu sunt respectate dispozițiile art. 1169

C. civ.

Reclamanta SC S.C.

SRL a declarat apel în cauză, iar pârâta SC A.C.I. SRL a formulat recurs

împotriva aceleiași sentințe.

În ședința publică

din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 282

1

C. proc.

civ., astfel că împotriva hotărârii prin care s-a soluționat o acțiune

posesorie se poate exercita doar calea procesuală a recursului, și că petitul

privind daunele materiale reprezintă o cerere accesorie, natura juridică fiind

dată de capătul principal al acțiunii.

Prin Decizia comercială

nr. 835 din 01 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâta SC A.C.I. SRL

București, a respins excepția nulității recursului declarat de

recurenta-reclamantă ca neîntemeiată, a admis recursul SC S.C. SRL București, a

casat în parte hotărârea atacată, a trimis cauza aceleiași instanțe pentru

judecarea capetelor de cerere privind despăgubirile și cheltuielile de judecată,

a menținut dispozițiile hotărârii atacate în ceea ce privește soluționarea

acțiunii posesorii.

Curtea a reținut că

instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de privind despăgubirile solicitate

de reclamantă, de 732.000 lei, reprezentând daune morale și materiale pentru

prejudiciu produs prin tulburarea posesiei și asupra cheltuielilor de judecată.

La data de 16

septembrie 2010, reclamanta a depus la dosar o precizare privind modul de

calcul al sumei solicitate, constând în contravaloarea lipsei de folosință.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 20110 din 21 decembrie 2012 (Dosar nr. 8522.01/3/2009), Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cerere reclamantei, a obligat

pârâta la plata sumei de 2.065.719 lei, contravaloarea lipsei de folosință a

terenului în suprafață de 25.000 mp, situat în com. Voluntari, județul Ilfov, pentru

perioada 30 aprilie 2007 - 30 septembrie 2012, și la cheltuieli de judecată în

sumă de 26.773,19 lei.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că pârâta a obținut acordul Primăriei Voluntari să

depoziteze pământ, provenit din excavații, pe groapa de gunoi existentă la N-E

față de str. Popasului, cu obligația nivelării și amenajării drumului de acces,

dar a depășit limita gropii de gunoi, efectuând această operațiune pe o

suprafață de 6.321 mp în terenul proprietatea reclamantei; că depozitul de

pământ efectuat de pârâtă a împărțit terenul reclamantei în două și a astupat

drumul de acces la întregul teren, cele două secțiuni rămase separate fiind folosite

în permanență de pârâta pentru a manevra utilajele de depozitare și transport;

că reclamanta este în imposibilitate de a mai valorifica terenul potrivit destinației

economice, astfel că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale. Fapta

ilicită constă în depozitarea gunoiului pe 6.878 mp, împărțirea terenului

reclamantei în două și blocarea drumului de acces la întregul teren, precum și

în imposibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate asupra întregului

imobil; prejudiciul reclamantei constă în împiedicarea, începând cu 30 aprilie 2007,

a folosinței terenului, valoarea daunelor fiind de 515.687 euro, echivalentul a

2.065.719 lei; prejudiciul arătat a fost cauzat de fapta ilicită a pârâtei de

depozitare a gunoiului pe terenul reclamantei.

Împotriva acestei

hotărâri pârâta SC A.C.I. SRL a declarat apel, susținând că în mod greșit

instanța de fond a reținut fapta ilicită în sarcina sa, constând în ocuparea

terenului reclamantei, împrejurarea că pârâta este vinovată de săvârșirea

faptei ilicite, prejudicierea reclamantei, precum și existența legăturii de

cauzalitate dintre fapta pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.

La data de 28 iunie 2013,

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a calificat cererea de apel

formulată ca fiind recurs, întrucât obiectul litigiului este prejudiciul

pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie și, în virtutea art.

17 C. proc. civ., acțiunea civilă în pretenții nu poate avea decât regimul

juridic al cererii principale.

În ședința publică

din 25 octombrie 2013, recurenta SC A.C.I. SRL a solicitat ca instanța să

recalifice calea de atac declarată în cauză, cerere respinsă ca inadmisibilă în

raport de calificarea făcută anterior de un complet de doi judecători.

Prin Decizia civilă nr.

2072 din 01 noiembrie 2013, aceeași instanță a respins recursul, ca nefondat,

reținând, în esență, că asupra faptei de ocupare a terenului reclamantei și a drumului

de acces s-a pronunțat deja Tribunalul București prin sentința nr. 8819 din 04

iunie 2009, menținută prin Decizia comercială nr. 835 din 01 iunie 2010, astfel

că nu mai este posibil a se rejudeca fapta ilicită a recurentei. Judecata de

față are menirea doar de a verifica existența acelor condiții ale

responsabilității delictuale, dovedite, de altfel, în cauză.

Împotriva acestei

decizii și a încheierilor de ședință din 28 iunie 2013, respectiv 25 octombrie 2013,

a declarat recurs pârâta SC A.C.I. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 1 și 5 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâta a arătat că în mod greșit Curtea de Apel București a

recalificat calea de atac formulată împotriva sentința civilă nr. 20110 din 21

decembrie 2012 drept recurs prin încheierea de ședință din 28 iunie 2013,

respingând, de asemenea, în mod nelegal, ca inadmisibilă, prin încheierea de

ședință din 25 octombrie 2013, cererea de recalificare a căii de atac.

A susținut că grava

eroare judiciară a instanței de control privind calificarea căii de atac s-a

fundamentat pe principiul accesorium sequitur principale și pe aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.

Referitor la

presupusul caracter accesoriu al acțiunii în răspundere civilă delictuală față

de acțiunea posesorie, recurenta-pârâtă a menționat că este vorba de două

cereri principale formulate în cadrul aceleiași acțiuni, fiind fără relevanță

în stabilirea raporturilor dintre aceste pretenții ordinea în care ele sunt

enumerate.

Nu există niciun

element de subordonare între cele două acțiuni, finalitatea celei dintâi fiind

aceea de a face să înceteze tulburarea de posesie, iar a celei de-a doua de a

obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită de a fi ocupat

terenul altei persoane. Prin urmare, este irelevant din această perspectivă

dacă a fost sau nu obligată pârâta (printr-o hotărâre judecătorească) să

înceteze săvârșirea faptei ilicite.

Cererea în

despăgubiri putea fi prima în ordinea de enumerare a pretențiilor reclamantei

deduse judecății printr-o acțiune unică.

Se putea foarte bine

ca la data acțiunii posesorii să fi încetat tulburarea (și, deci, acțiunea să

fie respinsă), dar ea să fi existat la un moment dat și să fi fost, totodată,

îndeplinite și celelalte condiții ale angajării răspunderii, după cum este la

fel de posibil, fiind chiar situația din speță, ca tulburarea a cărei încetare

s-a dispus în posesorie să nu fie deloc prejudiciabilă - în lanțul cauzal de

fapte ilicite tulburarea de posesie nu a avut nicio contribuție la producerea

prejudiciului pretins (ocuparea primară - depozitarea de gunoi este veche și

mult anterioară dobândirii proprietății de către reclamantă, pe același

contur/amplasament ca și în prezent).

În cauză, acțiunea în

răspundere civilă delictuală a fost soluționată distinct de acțiunea posesorie,

într-un dosar separat, aceasta întrucât în recurs soluția de admitere a

acțiunii posesorii a fost păstrată, dar soluția de respingere a acțiunii în

despăgubiri a fost casată cu trimitere spre rejudecare.

Așadar, acțiunea în

despăgubiri a fost judecată separat de acțiunea posesorie, într-un dosar

distinct de cel dintâi.

Față de motivarea

dată prin încheierea din 28 iunie 2013 soluției de calificare ca recurs a căii

de atac împotriva sentinței de primă instanță, în niciun caz modul în care a

judecat, în primul ciclu procesual, instanța de control judiciar nu leagă

instanța de judecată din al doilea ciclu procesual în ceea ce privește căile

legale de atac aplicabile hotărârii de primă instanță pronunțate în rejudecare.

Recurenta a mai

arătat că, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 și art. 129 din Constituția

României, căile de atac sunt cele prevăzute de lege; nu există vreo regulă

procesuală generală conform căreia întreg regimul procesual al unei cereri

accesorii să fie supus regimului procesual al cererii principale.

Or, dispozițiile

invocate de instanța de recurs, în rejudecare, art. 17 C. proc. civ.,

reglementează exclusiv prorogarea legală de competenta, nu și regimul căilor de

atac.

De asemenea,

principiul accesorium sequitur principale este cu desăvârșire inaplicabil, în

condițiile în care există reglementari legale speciale, exprese și imperative,

în ceea ce privește căile de atac.

În consecință, chestiunea

corectei calificări a căii de atac este extrem de importantă, întrucât cauza se

află în rejudecare după casare cu trimitere, iar justa ei soluționare presupune

administrarea probei cu trei expertize tehnice, operațiune ce nu poate fi făcută

de instanța de recurs.

Prin întâmpinare,

intimata-reclamantă a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând

că, prin încheierea din 28 iunie 2013, instanța în mod corect a calificat calea

de atac ca fiind recursul, având în vedere obiectul litigiului - prejudiciul

pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie, context în care,

conform dispozițiilor legale - art. 17 C. proc. civ., acțiunea în pretenții are

regimul juridic al cererii principale. Cum acțiunea în despăgubiri formulată de

reclamantă reprezintă un capăt accesoriu al cererii în revendicare, admise și

soluționate în doua etape procesuale - fond și recurs, aceasta nu poate urma

decât aceleași etape procesuale.

În primul ciclu procesual

cauza a fost soluționată tot în recurs,

în fața Curții de Apel București, motiv

pentru care calificarea căii de atac în prezentul litigiu are autoritate de

lucru judecat. De altfel, până la acest moment procesual pârâta nu a criticat

aceasta calificare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

1 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Căile de

atac, respectiv condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt de

ordine publică, întrucât se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice

cauze care ar putea afecta legalitatea sau temeinicia primei judecăți.

Ca

atare, niciuneia dintre părți nu îi este îngăduit să formuleze și

nici să învestească în mod legal instanța cu judecata unei căi de atac,

exercitată în afara sistemului căilor de atac prevăzute de lege.

Totodată,

una din regulile generale privitoare la exercitarea căilor legale de atac

constă în aceea că dreptul de a promova o cale de atac este, în principiu, unic

și se epuizează odată cu exercitarea lui, ceea ce presupune că nimănui nu

îi este permis de a uza de două sau mai multe ori de una și aceeași

cale de atac.

În

temeiul dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pot constitui

obiect al recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel

precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe

cu activitate jurisdicțională.

Totodată,

dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumeră categoriile de

hotărâri irevocabile ca fiind hotărâri date în recurs, precum și orice

alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Împotriva

acestora nu se mai poate exercita încă o dată apel sau recurs, potrivit

principiului unicității căii de atac.

Potrivit

jurisprudenței constante a C.E.D.O., respectiv a Curții Constituționale, prin

instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul

definitiv și irevocabil al hotărârilor judecătorești nu se încalcă

dreptul la acces liber la justiție, așa cum acesta este prevăzut de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și nici nu se creează vreo discriminare în sensul celor reținute de art.

16 din Constituția României.

Decizia pronunțată de

curtea de apel nu se încadrează în dispozițiile art. 299 alin. (1)

C. proc. civ.

, nefiind

susceptibilă de recurs, în condițiile în care invocarea excepției nelegalei

alcătuiri a instanței care a pronunțat decizia supusă recursului nu justifică,

din perspectiva greșitei calificări a căii de atac exercitate, casarea în

condițiile art. 312 alin. (3)

C. proc. civ.

, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1

C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

reține că, în speță, instanța de fond a fost învestită cu o cerere prin care

reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispusă

încetarea tulburării de posesie începută la data de 30 aprilie 2007.

Ulterior, acțiunea a

fost completată cu un al doilea capăt de cerere, prin care reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru

prejudiciul adus prin lipsa de folosință, respectiv pentru beneficiul

nerealizat pe perioada 30 aprilie 2007 - 30 septembrie 2012.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că cererea completatoare fundamentată pe dispozițiile ce

reglementează răspunderea civilă delictuală este o acțiune în pretenții,

accesorie cererii principale, acțiunea posesorie, deoarece soluționarea

acesteia depinde de modul de rezolvare a primului petit al cererii de chemare

în judecată. Această cerere trebuie apreciată ca fiind accesorie și pentru că

se raportează la capătul de cerere principal formulat în același proces, nu în

procese diferite. De altfel, caracterul accesoriu sau principal al cererii

depinde și de calea procedurală aleasă, iar nu doar de caracterul principal ori

accesoriu al dreptului dedus judecății.

Acțiunea în pretenții

decurge, conform susținerilor reclamantei, din săvârșirea faptului ilicit

invocat - ocuparea abuzivă a terenului de către pârâtă, astfel încât, numai în

măsura în care se rezolvă cererea principală, se analizează și cererea

accesorie, subsecventă acțiunii posesorii.

Înalta Curte reține

că, într-adevăr, o astfel de acțiune privind recuperarea prejudiciului cauzat

putea fi formulată și pe cale separată, iar nu ca o cerere accesorie acțiunii

posesorii, însă numai dacă reclamanta ar fi deținut o hotărâre judecătorească

definitivă pronunțată anterior, prin care să fi fost verificate condițiile

răspunderii civile delictuale. Or, o astfel de situație nu a fost invocată sau

dovedită de recurentă.

În speța dedusă

judecății se observă clar raportul de dependență ce există între cele două

capete de cerere, care nu ar putea fi soluționate/judecate în altă ordine decât

cea propusă de reclamantă. Aceasta întrucât instanța este chemată mai întâi să

constate și să dispună încetarea tulburării de posesie și abia mai apoi să

încuviințeze ca, pentru prejudiciul produs, pârâta să fie obligată la daune

materiale și morale.

Înalta Curte mai

reține că, în primul ciclu procesual, prin încheierea de ședință din 26

ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, procedând la

calificarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a soluționat

acțiunea posesorie, a apreciat, raportat la dispozițiile art. 282

1

C.

proc. civ., că aceasta nu poate fi decât cea a recursului și că „petitul

privind daunele materiale reprezintă o cerere accesorie, natura juridică fiind

dată de capătul principal al acțiunii”. Această încheiere nu a fost contestată

de pârâtă în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. la finalul

respectivei proceduri.

Ulterior, în urma soluției

de casare dată de instanța de recurs, cauza a fost restituită la fond pentru a

se pronunța tribunalul și asupra cererii privind despăgubirile.

Ca atare, în raport

de obiectul litigiului, și anume prejudiciul pretins de reclamantă prin

încălcarea dreptului de posesie, față de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. și

de cele expuse anterior, în mod corect, prin încheierea din 28 iunie 2013, pronunțată

în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de fond în

rejudecare, a fost calificată cererea pârâtei ca fiind recurs.

În categoria

cererilor la care se referă art. 17 C. proc. civ. trebuie să fie incluse toate

acele cereri care se grefează pe acțiunea principală.

Dispozițiile citate

reglementează prorogarea legală de competență, care intervine în cazul în care

o instanță competentă să soluționeze cererea cu care a fost sesizată de către

reclamant devine competentă în temeiul legii să rezolve și cereri care, în mod

obișnuit, nu intră în competența sa. Această soluționare implică analiza cererii

accesorii în aceleași condiții ca și cererea principală, inclusiv sub aspectul

căilor de atac exercitate, iar nu cum susține recurenta. Hotărârea în cauză

este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea

principală.

Mai mult, constată

Înalta Curte, în speță, prin Decizia civilă nr. 2072 din 1 noiembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, supusă

prezentului recurs, instanța reține că asupra faptei de ocupare a terenului

reclamantei și a drumului de acces s-a pronunțat deja Tribunalul București prin

sentința nr. 8819 din 14 iunie 2009, menținută prin Decizia comercială nr. 835

din 1 iunie 2010, astfel că nu mai este posibil a se rejudeca fapta ilicită a

pârâtei.

Această împrejurare

justifică, prin urmare, chiar aplicarea principiului accesorium sequitur

principale. Cum în primul ciclu procesual cauza a fost soluționată tot în

recurs în fața curții de apel, întrucât aceasta era calea de atac legală după

obiectul principal al cererii, conform dispozițiilor Codului de procedură

civilă, în rejudecare se aplică aceleași reguli în ceea ce privește cererea

nesoluționată inițial.

În cauză, casarea în

parte, dispusă de instanța de recurs, nu semnifică separarea celor două capete

de cerere, pentru ca acestea să se judece separat, ci, dimpotrivă înseamnă că acea

instanță a reținut că parte a sentinței instanței de fond este temeinică și

legală, iar, în ceea ce privește alte aspecte, soluția este greșită. Împrejurarea

că în rejudecare instanța a analizat doar un capăt de cerere, cel referitor la

despăgubiri, nu înseamnă că s-a judecat separat, ci doar că pentru primul capăt

de cerere a fost menținută soluția dată la fond de către instanța de control

judiciar.

În consecință,

întrucât chestiunea corectei calificări a căii de atac nu a fost înlăturată de

Înalta Curte, nici critica fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C.

proc. civ. nu poate fi avută în vedere cu referire la încheierea de ședință din

28 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte

constată, de asemenea, că, în ședința publică din 25 octombrie 2013, pârâta SC

A.C.I. SRL a solicitat ca instanța să recalifice calea de atac declarată în

cauză, cerere respinsă ca inadmisibilă în raport de calificarea făcută anterior

de un complet de doi judecători.

Înalta Curte

apreciază, conform considerentelor de mai sus, că încheierea de ședință din 25

octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

este legală. Întrucât anterior instanța de judecată se pronunțase printr-o

încheiere interlocutorie, aceasta nu mai putea reveni asupra măsurii dispuse

prin încheiere.

În ceea ce privește celălalt

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care include toate neregularitățile

procedurale ce atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la art.

304 pct. 1 - 4 C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale

a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, Înalta Curte

constată, pe de o parte, că nu a fost dezvoltat de recurent, iar, pe de altă

parte, că o altă neregularitate procedurală sancționată de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. nu poate fi reținută în aceste condiții. De altfel, toate aspectele

invocate de recurentă au fost cenzurate anterior prin prisma primei critici

formulate.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC A.C.I. SRL

împotriva încheierilor de ședință

din 28 iunie 2013, 25 octombrie 2013 și împotriva Deciziei nr. 2072 din 1

noiembrie 2013 ale Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., întrucât recurenta pârâtă a căzut în pretenții, aceasta va

fi obligată la

plata sumei de 2.000 lei,

către intimata reclamantă SC S.C. SRL, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

de avocat conform chitanței din 20 mai 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC A.C.I. SRL

împotriva încheierilor de ședință

din 28 iunie 2013, 25 octombrie 2013 și împotriva Deciziei nr. 2072 din 1

noiembrie 2013 ale Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă

recurenta-pârâtă la plata, către intimata-reclamantă SC S.C. SRL, a sumei de 2.000

lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 mai 2014.