ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1612/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 aprilie 2008 pe rolul Judecătoriei Buftea (Dosar nr. 2662/94/2008), completată la data de 09 mai 2008, reclamanta SC S.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.C.I. SRL, obligarea acesteia să-i lase în liniștită posesie terenul în suprafață de 25.000 mp situat în com. Voluntari, județul Ilfov; obligarea pârâtei la repunerea terenului în situația anterioară tulburării posesiei prin ridicarea cantităților de pământ depozitate pe teren în 30 de zile de la data pronunțării hotărârii; obligarea pârâtei la plata sumei de 732.000 lei reprezentând daune materiale și morale pentru prejudiciul adus prin tulburarea posesiei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara terenului în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 11 octombrie 2004, stăpânind suprafața în litigiu continuu, pașnic, public, plătind taxele și impozitele aferente. Începând cu 30 aprilie 2007, pârâta a tulburat liniștita posesie a reclamantei asupra terenului prin depozitarea unei cantități uriașe de pământ pe suprafața în cauză, fără acordul acesteia și fără a exista vreo convenție între părți. Toate demersurile reclamantei către primărie au rămas fără răspuns. Cât privește obligarea SC A.C.I. SRL la plata daunelor solicitate, reclamanta a susținut că fapta pârâtei a cauzat mari prejudicii societății, făcând practic imposibilă folosirea în vreun fel a terenului și obținerea de beneficii din exploatarea lui pe perioada ocupării abuzive.

Daunele solicitate reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a terenului și beneficiile nerealizate din cauza ocupării acestuia de către pârâtă. Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată în temeiul art. 674 C. proc. civ., precum și excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Buftea față de natura comercială a litigiului dedus judecății. Prin sentința civilă nr. 448 din 30 ianuarie 2009, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr. 8522/3/2009.

Prin sentința comercială nr. 8819 din 04 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să lase reclamantei în liniștită posesie terenul în suprafață de 25.000 mp, situat în com. Voluntari, județul Ilfov, înscris în C.F. Voluntari, precum și să ridice cantitățile de pământ depozitate pe teren în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii. În considerentele hotărârii, judecătorul fondului a reținut că terenul proprietatea reclamantei are un alt amplasament decât terenul ce face obiectul protocoalelor încheiate de pârâtă cu Primăria Voluntari.

În cauză, pârâta a depozitat pământ și alte materiale pe terenul proprietatea reclamantei începând cu anul 2007, depășind perimetrul gropii de gunoi pentru care a încheiat protocolul din anul 2000. A apreciat instanța că reclamanta este îndreptățită a pretinde daune pentru prejudiciu suportat prin tulburarea de posesie, însă partea nu a precizat și dovedit în ce constă suma solicitată, cum s-a calculat lipsa de folosință și beneficiile nerealizate, daunele morale, astfel că nu sunt respectate dispozițiile art. 1169 C. civ. Reclamanta SC S.C. SRL a declarat apel în cauză, iar pârâta SC A.C.I. SRL a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe. În ședința publică din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 282 1 C. proc.

civ., astfel că împotriva hotărârii prin care s-a soluționat o acțiune posesorie se poate exercita doar calea procesuală a recursului, și că petitul privind daunele materiale reprezintă o cerere accesorie, natura juridică fiind dată de capătul principal al acțiunii. Prin Decizia comercială nr. 835 din 01 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâta SC A.C.I. SRL București, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă ca neîntemeiată, a admis recursul SC S.C. SRL București, a casat în parte hotărârea atacată, a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea capetelor de cerere privind despăgubirile și cheltuielile de judecată, a menținut dispozițiile hotărârii atacate în ceea ce privește soluționarea acțiunii posesorii.

Curtea a reținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de privind despăgubirile solicitate de reclamantă, de 732.000 lei, reprezentând daune morale și materiale pentru prejudiciu produs prin tulburarea posesiei și asupra cheltuielilor de judecată. La data de 16 septembrie 2010, reclamanta a depus la dosar o precizare privind modul de calcul al sumei solicitate, constând în contravaloarea lipsei de folosință. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 20110 din 21 decembrie 2012 (Dosar nr. 8522.01/3/2009), Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cerere reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 2.065.719 lei, contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 25.000 mp, situat în com.

Voluntari, județul Ilfov, pentru perioada 30 aprilie 2007 - 30 septembrie 2012, și la cheltuieli de judecată în sumă de 26.773,19 lei. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că pârâta a obținut acordul Primăriei Voluntari să depoziteze pământ, provenit din excavații, pe groapa de gunoi existentă la N-E față de str. Popasului, cu obligația nivelării și amenajării drumului de acces, dar a depășit limita gropii de gunoi, efectuând această operațiune pe o suprafață de 6.321 mp în terenul proprietatea reclamantei; că depozitul de pământ efectuat de pârâtă a împărțit terenul reclamantei în două și a astupat drumul de acces la întregul teren, cele două secțiuni rămase separate fiind folosite în permanență de pârâta pentru a manevra utilajele de depozitare și transport; că reclamanta este în imposibilitate de a mai valorifica terenul potrivit destinației economice, astfel că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită constă în depozitarea gunoiului pe 6.878 mp, împărțirea terenului reclamantei în două și blocarea drumului de acces la întregul teren, precum și în imposibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate asupra întregului imobil; prejudiciul reclamantei constă în împiedicarea, începând cu 30 aprilie 2007, a folosinței terenului, valoarea daunelor fiind de 515.687 euro, echivalentul a 2.065.719 lei; prejudiciul arătat a fost cauzat de fapta ilicită a pârâtei de depozitare a gunoiului pe terenul reclamantei. Împotriva acestei hotărâri pârâta SC A.C.I. SRL a declarat apel, susținând că în mod greșit instanța de fond a reținut fapta ilicită în sarcina sa, constând în ocuparea terenului reclamantei, împrejurarea că pârâta este vinovată de săvârșirea faptei ilicite, prejudicierea reclamantei, precum și existența legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.

La data de 28 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a calificat cererea de apel formulată ca fiind recurs, întrucât obiectul litigiului este prejudiciul pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie și, în virtutea art. 17 C. proc. civ., acțiunea civilă în pretenții nu poate avea decât regimul juridic al cererii principale. În ședința publică din 25 octombrie 2013, recurenta SC A.C.I. SRL a solicitat ca instanța să recalifice calea de atac declarată în cauză, cerere respinsă ca inadmisibilă în raport de calificarea făcută anterior de un complet de doi judecători.

Prin Decizia civilă nr. 2072 din 01 noiembrie 2013, aceeași instanță a respins recursul, ca nefondat, reținând, în esență, că asupra faptei de ocupare a terenului reclamantei și a drumului de acces s-a pronunțat deja Tribunalul București prin sentința nr. 8819 din 04 iunie 2009, menținută prin Decizia comercială nr. 835 din 01 iunie 2010, astfel că nu mai este posibil a se rejudeca fapta ilicită a recurentei. Judecata de față are menirea doar de a verifica existența acelor condiții ale responsabilității delictuale, dovedite, de altfel, în cauză. Împotriva acestei decizii și a încheierilor de ședință din 28 iunie 2013, respectiv 25 octombrie 2013, a declarat recurs pârâta SC A.C.I. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 1 și 5 C. proc.

civ. În motivarea recursului, pârâta a arătat că în mod greșit Curtea de Apel București a recalificat calea de atac formulată împotriva sentința civilă nr. 20110 din 21 decembrie 2012 drept recurs prin încheierea de ședință din 28 iunie 2013, respingând, de asemenea, în mod nelegal, ca inadmisibilă, prin încheierea de ședință din 25 octombrie 2013, cererea de recalificare a căii de atac. A susținut că grava eroare judiciară a instanței de control privind calificarea căii de atac s-a fundamentat pe principiul accesorium sequitur principale și pe aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. Referitor la presupusul caracter accesoriu al acțiunii în răspundere civilă delictuală față de acțiunea posesorie, recurenta-pârâtă a menționat că este vorba de două cereri principale formulate în cadrul aceleiași acțiuni, fiind fără relevanță în stabilirea raporturilor dintre aceste pretenții ordinea în care ele sunt enumerate.

Nu există niciun element de subordonare între cele două acțiuni, finalitatea celei dintâi fiind aceea de a face să înceteze tulburarea de posesie, iar a celei de-a doua de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită de a fi ocupat terenul altei persoane. Prin urmare, este irelevant din această perspectivă dacă a fost sau nu obligată pârâta (printr-o hotărâre judecătorească) să înceteze săvârșirea faptei ilicite. Cererea în despăgubiri putea fi prima în ordinea de enumerare a pretențiilor reclamantei deduse judecății printr-o acțiune unică.

Se putea foarte bine ca la data acțiunii posesorii să fi încetat tulburarea (și, deci, acțiunea să fie respinsă), dar ea să fi existat la un moment dat și să fi fost, totodată, îndeplinite și celelalte condiții ale angajării răspunderii, după cum este la fel de posibil, fiind chiar situația din speță, ca tulburarea a cărei încetare s-a dispus în posesorie să nu fie deloc prejudiciabilă - în lanțul cauzal de fapte ilicite tulburarea de posesie nu a avut nicio contribuție la producerea prejudiciului pretins (ocuparea primară - depozitarea de gunoi este veche și mult anterioară dobândirii proprietății de către reclamantă, pe același contur/amplasament ca și în prezent).

În cauză, acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost soluționată distinct de acțiunea posesorie, într-un dosar separat, aceasta întrucât în recurs soluția de admitere a acțiunii posesorii a fost păstrată, dar soluția de respingere a acțiunii în despăgubiri a fost casată cu trimitere spre rejudecare. Așadar, acțiunea în despăgubiri a fost judecată separat de acțiunea posesorie, într-un dosar distinct de cel dintâi. Față de motivarea dată prin încheierea din 28 iunie 2013 soluției de calificare ca recurs a căii de atac împotriva sentinței de primă instanță, în niciun caz modul în care a judecat, în primul ciclu procesual, instanța de control judiciar nu leagă instanța de judecată din al doilea ciclu procesual în ceea ce privește căile legale de atac aplicabile hotărârii de primă instanță pronunțate în rejudecare.

Recurenta a mai arătat că, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 și art. 129 din Constituția României, căile de atac sunt cele prevăzute de lege; nu există vreo regulă procesuală generală conform căreia întreg regimul procesual al unei cereri accesorii să fie supus regimului procesual al cererii principale. Or, dispozițiile invocate de instanța de recurs, în rejudecare, art. 17 C. proc. civ., reglementează exclusiv prorogarea legală de competenta, nu și regimul căilor de atac. De asemenea, principiul accesorium sequitur principale este cu desăvârșire inaplicabil, în condițiile în care există reglementari legale speciale, exprese și imperative, în ceea ce privește căile de atac. În consecință, chestiunea corectei calificări a căii de atac este extrem de importantă, întrucât cauza se află în rejudecare după casare cu trimitere, iar justa ei soluționare presupune administrarea probei cu trei expertize tehnice, operațiune ce nu poate fi făcută de instanța de recurs.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că, prin încheierea din 28 iunie 2013, instanța în mod corect a calificat calea de atac ca fiind recursul, având în vedere obiectul litigiului - prejudiciul pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie, context în care, conform dispozițiilor legale - art. 17 C. proc. civ., acțiunea în pretenții are regimul juridic al cererii principale. Cum acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantă reprezintă un capăt accesoriu al cererii în revendicare, admise și soluționate în doua etape procesuale - fond și recurs, aceasta nu poate urma decât aceleași etape procesuale. În primul ciclu procesual cauza a fost soluționată tot în recurs, în fața Curții de Apel București, motiv pentru care calificarea căii de atac în prezentul litigiu are autoritate de lucru judecat.

De altfel, până la acest moment procesual pârâta nu a criticat aceasta calificare. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Căile de atac, respectiv condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt de ordine publică, întrucât se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea afecta legalitatea sau temeinicia primei judecăți. Ca atare, niciuneia dintre părți nu îi este îngăduit să formuleze și nici să învestească în mod legal instanța cu judecata unei căi de atac, exercitată în afara sistemului căilor de atac prevăzute de lege.

Totodată, una din regulile generale privitoare la exercitarea căilor legale de atac constă în aceea că dreptul de a promova o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarea lui, ceea ce presupune că nimănui nu îi este permis de a uza de două sau mai multe ori de una și aceeași cale de atac. În temeiul dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pot constitui obiect al recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Totodată, dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumeră categoriile de hotărâri irevocabile ca fiind hotărâri date în recurs, precum și orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Împotriva acestora nu se mai poate exercita încă o dată apel sau recurs, potrivit principiului unicității căii de atac. Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., respectiv a Curții Constituționale, prin instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv și irevocabil al hotărârilor judecătorești nu se încalcă dreptul la acces liber la justiție, așa cum acesta este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici nu se creează vreo discriminare în sensul celor reținute de art. 16 din Constituția României. Decizia pronunțată de curtea de apel nu se încadrează în dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. , nefiind susceptibilă de recurs, în condițiile în care invocarea excepției nelegalei alcătuiri a instanței care a pronunțat decizia supusă recursului nu justifică, din perspectiva greșitei calificări a căii de atac exercitate, casarea în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. , pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că, în speță, instanța de fond a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispusă încetarea tulburării de posesie începută la data de 30 aprilie 2007. Ulterior, acțiunea a fost completată cu un al doilea capăt de cerere, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul adus prin lipsa de folosință, respectiv pentru beneficiul nerealizat pe perioada 30 aprilie 2007 - 30 septembrie 2012. În aceste condiții, Înalta Curte constată că cererea completatoare fundamentată pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală este o acțiune în pretenții, accesorie cererii principale, acțiunea posesorie, deoarece soluționarea acesteia depinde de modul de rezolvare a primului petit al cererii de chemare în judecată.

Această cerere trebuie apreciată ca fiind accesorie și pentru că se raportează la capătul de cerere principal formulat în același proces, nu în procese diferite. De altfel, caracterul accesoriu sau principal al cererii depinde și de calea procedurală aleasă, iar nu doar de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecății. Acțiunea în pretenții decurge, conform susținerilor reclamantei, din săvârșirea faptului ilicit invocat - ocuparea abuzivă a terenului de către pârâtă, astfel încât, numai în măsura în care se rezolvă cererea principală, se analizează și cererea accesorie, subsecventă acțiunii posesorii.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, o astfel de acțiune privind recuperarea prejudiciului cauzat putea fi formulată și pe cale separată, iar nu ca o cerere accesorie acțiunii posesorii, însă numai dacă reclamanta ar fi deținut o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată anterior, prin care să fi fost verificate condițiile răspunderii civile delictuale. Or, o astfel de situație nu a fost invocată sau dovedită de recurentă. În speța dedusă judecății se observă clar raportul de dependență ce există între cele două capete de cerere, care nu ar putea fi soluționate/judecate în altă ordine decât cea propusă de reclamantă. Aceasta întrucât instanța este chemată mai întâi să constate și să dispună încetarea tulburării de posesie și abia mai apoi să încuviințeze ca, pentru prejudiciul produs, pârâta să fie obligată la daune materiale și morale.

Înalta Curte mai reține că, în primul ciclu procesual, prin încheierea de ședință din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, procedând la calificarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a soluționat acțiunea posesorie, a apreciat, raportat la dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ., că aceasta nu poate fi decât cea a recursului și că „petitul privind daunele materiale reprezintă o cerere accesorie, natura juridică fiind dată de capătul principal al acțiunii”. Această încheiere nu a fost contestată de pârâtă în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. la finalul respectivei proceduri. Ulterior, în urma soluției de casare dată de instanța de recurs, cauza a fost restituită la fond pentru a se pronunța tribunalul și asupra cererii privind despăgubirile.

Ca atare, în raport de obiectul litigiului, și anume prejudiciul pretins de reclamantă prin încălcarea dreptului de posesie, față de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. și de cele expuse anterior, în mod corect, prin încheierea din 28 iunie 2013, pronunțată în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de fond în rejudecare, a fost calificată cererea pârâtei ca fiind recurs. În categoria cererilor la care se referă art. 17 C. proc. civ. trebuie să fie incluse toate acele cereri care se grefează pe acțiunea principală. Dispozițiile citate reglementează prorogarea legală de competență, care intervine în cazul în care o instanță competentă să soluționeze cererea cu care a fost sesizată de către reclamant devine competentă în temeiul legii să rezolve și cereri care, în mod obișnuit, nu intră în competența sa.

Această soluționare implică analiza cererii accesorii în aceleași condiții ca și cererea principală, inclusiv sub aspectul căilor de atac exercitate, iar nu cum susține recurenta. Hotărârea în cauză este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală. Mai mult, constată Înalta Curte, în speță, prin Decizia civilă nr. 2072 din 1 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, supusă prezentului recurs, instanța reține că asupra faptei de ocupare a terenului reclamantei și a drumului de acces s-a pronunțat deja Tribunalul București prin sentința nr. 8819 din 14 iunie 2009, menținută prin Decizia comercială nr. 835 din 1 iunie 2010, astfel că nu mai este posibil a se rejudeca fapta ilicită a pârâtei.

Această împrejurare justifică, prin urmare, chiar aplicarea principiului accesorium sequitur principale. Cum în primul ciclu procesual cauza a fost soluționată tot în recurs în fața curții de apel, întrucât aceasta era calea de atac legală după obiectul principal al cererii, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, în rejudecare se aplică aceleași reguli în ceea ce privește cererea nesoluționată inițial. În cauză, casarea în parte, dispusă de instanța de recurs, nu semnifică separarea celor două capete de cerere, pentru ca acestea să se judece separat, ci, dimpotrivă înseamnă că acea instanță a reținut că parte a sentinței instanței de fond este temeinică și legală, iar, în ceea ce privește alte aspecte, soluția este greșită.

Împrejurarea că în rejudecare instanța a analizat doar un capăt de cerere, cel referitor la despăgubiri, nu înseamnă că s-a judecat separat, ci doar că pentru primul capăt de cerere a fost menținută soluția dată la fond de către instanța de control judiciar. În consecință, întrucât chestiunea corectei calificări a căii de atac nu a fost înlăturată de Înalta Curte, nici critica fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi avută în vedere cu referire la încheierea de ședință din 28 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Înalta Curte constată, de asemenea, că, în ședința publică din 25 octombrie 2013, pârâta SC A.C.I. SRL a solicitat ca instanța să recalifice calea de atac declarată în cauză, cerere respinsă ca inadmisibilă în raport de calificarea făcută anterior de un complet de doi judecători.

Înalta Curte apreciază, conform considerentelor de mai sus, că încheierea de ședință din 25 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, este legală. Întrucât anterior instanța de judecată se pronunțase printr-o încheiere interlocutorie, aceasta nu mai putea reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere. În ceea ce privește celălalt motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care include toate neregularitățile procedurale ce atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la art. 304 pct. 1 - 4 C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu a fost dezvoltat de recurent, iar, pe de altă parte, că o altă neregularitate procedurală sancționată de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. nu poate fi reținută în aceste condiții. De altfel, toate aspectele invocate de recurentă au fost cenzurate anterior prin prisma primei critici formulate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC A.C.I. SRL împotriva încheierilor de ședință din 28 iunie 2013, 25 octombrie 2013 și împotriva Deciziei nr. 2072 din 1 noiembrie 2013 ale Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recurenta pârâtă a căzut în pretenții, aceasta va fi obligată la plata sumei de 2.000 lei, către intimata reclamantă SC S.C. SRL, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat conform chitanței din 20 mai 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC A.C.I. SRL împotriva încheierilor de ședință din 28 iunie 2013, 25 octombrie 2013 și împotriva Deciziei nr. 2072 din 1 noiembrie 2013 ale Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Obligă recurenta-pârâtă la plata, către intimata-reclamantă SC S.C. SRL, a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2014.