ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1655/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1655/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursului civil de față, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03 decembrie 2010, sub nr.
58680/3/2010, reclamanta SC T.O.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu
pârâtul M.B., prin P.G., anularea parțială a hotărârii de stabilire a
despăgubirilor nr. 83 din 04 august 2010 emisă de M.B. - Comisia pentru
aplicarea Legii nr.
198/2004, în ceea ce
privește art. 1 prin care s-a dispus consemnarea unor
despăgubiri în
cuantum de 1.084.364 lei și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în
sumă de 1.049.000 euro, compusă din 581.000 euro, valoarea reală de circulație
a imobilului și 468.000 euro, beneficiul nerealizat în urma imposibilității de
utilizare a imobilului pentru o durată estimată de 3 ani, cu cheltuieli de
judecată.
Prin
sentința nr. 67 din 11 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă,
a admis în parte contestația reclamantei și, pe cale de consecință, a obligat
pârâtul la plata către reclamantă a unei despăgubiri în cuantum de 2.249.800
lei pentru imobilul situat în București, str. Haralambie Botescu, ce a fost
expropriat.
Capătul de cerere vizând plata despăgubirilor
pentru lipsa de folosință a imobilului a fost respins, ca neîntemeiat.
S-a luat act că reclamanta își rezervă
dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin decizia nr. 328/
A din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat
de reclamantă și s-a admis apelul pârâtului, a fost schimbată în parte sentința
apelată, în sensul că despăgubirile datorate de pârât sunt în cuantum de
1.675.888 lei și au fost menținute celelalte dispoziții ale
sentinței.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut că raportul de expertiză tehnică judiciară
construcții efectuat în apel la data de 22 mai 2013 a fost întocmit
cu
respectarea cerințelor legale prevăzute de art.
26 – art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, curtea de apel a
reținut că valoarea de circulație a imobilului din
litigiu,
respectiv aceea de 1.675.888 lei raportați la cursul de 4,4792 lei/euro
comunicat
de B.N.R. pentru data de 10 septembrie 2012, este valoarea la care este
îndreptățită
reclamanta pentru a fi asigurată cerința justei și prealabile
despăgubiri impusă de
dispozițiile legii speciale cât și de dispoziția art. 44 alin. (3) și (6)
din Constituția
României și art. 481 C. civ.
Această valoare a fost
stabilită prin metoda comparației directe a
vânzărilor, care se
bazează pe tranzacții efective cu imobile similare situate în
zona
apropiată
bunului analizat și prin raportare la cea mai bună utilizare pentru
proprietatea imobiliară analizată și anume aceea de spațiu comercial.
Evaluatorii au avut în vedere pentru a realiza o comparație directă între o
proprietate comparabilă vândută efectiv și proprietate de evaluat corecțiile
bazate pe diferențele dintre elementele de comparație cum ar fi corecția
procentuală sau corecția absolută.
La elaborarea
raportului de
expertiză
s-au avut în vedere ofertele de vânzare din zona Buzești - Piața Haralambie
Botescu - Griviței depuse la dosar și s-a stabilit că valoarea de circulație a
imobilului din litigiu compus din teren
și
construcțiile
edificate pe acesta care au format obiectul exproprierii a avut în vedere
inclusiv anul de edificare al clădirii, starea tehnică a acesteia, utilarea,
gradul de finisare și
funcțiunea de cazinou.
Instanța de apel a
apreciat că opinia separată la raportul de expertiză
tehnică
imobiliară care stabilește o valoare de piață a imobilului expropriat-
spațiu
comercial de 1.092.182 lei nu poate fi însușită deoarece soluția propusă nu
este argumentată nici în drept, nici în fapt. Deși
expertul
economist
B.A.M.D. a ajuns la o opinie separată la evaluarea imobilului, folosind aceeași
metodologie de evaluare, respectiv metoda comparației directe a tranzacțiilor,
a avut în vedere criteriul celei mai bune utilizări și s-a raportat la aceleași
tranzacții de proprietăți comparabile pe care le-au
avut
în vedere și ceilalți experți, instanța de apel a
înlăturat această opinie, reținând că nu a fost argumentată.
Pe cale de consecință, instanța de apel
omologat raportul de expertiză tehnică judiciară construcții efectuat în apel
de experții tehnici judiciari O.C. și V.G.
Pentru considerentele expuse, apelul
pârâtului M.B. prin P.G. a fost apreciat întemeiat față de critica acestuia
privind modul de aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,
reținându-se o valoare mai mică decât aceea stabilită de prima instanță cu
titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat.
Apelul reclamantei a fost apreciat ca fiind
neîntemeiat deoarece, așa cum corect a arătat și prima instanță, prejudiciul
cauzat ca urmare a exproprierii suprafeței de 27 mp din terenul aparținând
reclamantei și construcția spațiu comercial, se limitează doar la valoarea
acestui imobil.
Nici pe parcursul judecății în fața primei instanțe și
nici în apel reclamanta nu a reușit să demonstreze, deși sarcina probațiunii îi
incumba, legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul pretins
constând în beneficiul nerealizat și anume contravaloarea chiriei realizată
pentru perioada iulie 2009-05 noiembrie 2010.
Susținerile reclamantei au fost în mod corect
înlăturate de către prima instanță de fond cu argumentul că, deși reclamanta
invocă beneficiul contractului de închiriere cu SC O.C.B. SRL, aceasta nu a
demonstrat că faptul denunțării unilaterale de către locatar a acestui contract
de închiriere ar fi consecința directă a măsurii exproprierii.
La data de 27 martie 2009 contractul a fost
denunțat unilateral, fiind achitată ultima factură pentru perioada 01 aprilie -15
mai 2009, cu mult anterior datei de 14 decembrie 2009 când P.M. București a
notificat reclamanta în legătură cu hotărârea C.G.M.B. nr. 262 din 2 noiembrie 2006
prin care zona în care se afla situat imobilul a fost declarată zonă de utilitate
publică de interes local.
În
apel, teza inexistenței unei legături de cauzalitate între denunțarea
locațiunii și expropriere nu a fost înlăturată prin nicio probă, iar beneficiul
nerealizat pe care îl pretinde reclamanta nu a fost demonstrat în condițiile în
care aceasta a continuat să încaseze venituri din chirii chiar și în perioada
când nu mai era proprietara imobilului expropriat: contractul de închiriere
încheiat cu SC A.I.S.O. SRL pentru perioada din 07 ianuarie 2010 până la 06
ianuarie 2013 pentru o chirie lunară de 3,000 Euro + TVA; contractul de
închiriere încheiat cu SC G.P. SRL pentru perioada 04 martie 2010 până la 15
martie 2013 pentru o chirie lunară de 2.200 Euro + TVA; contractul de
închiriere încheiat cu SC M.V.G. SRL pentru perioada din 15 septembrie 2010
până la 15 septembrie 2013 pentru o chirie lunară de 2.200 Euro + TVA și
contractul de închiriere încheiat cu SC B. SRL pentru perioada din 03 ianuarie 2011
până la 03 ianuarie 2012 pentru o chirie lunară de 2000 Euro + TVA.
Prin
urmare, s-a reținut că, deși hotărârea de expropriere a fost emisă, la data de
04 august 2010, la data de 12 noiembrie 2010, a fost consemnată la dispoziția
reclamantei suma reprezentând contravaloarea imobilului, iar la data de 27
ianuarie 2011 reclamanta a fost somată să elibereze bunul, acest lucru
realizându-se efectiv la data de 04 ianuarie 2012, dată până la care reclamanta
a beneficiat de fructele civile ale bunului.
Având în vedere considerentele expuse, instanța de apel a
apreciat că apelul reclamantei este nefondat, urmând ca valoarea prejudiciului
produs în
patrimoniul acesteia să se limiteze
la valoarea de circulație a imobilului
expropriat.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termenul legal,
reclamanta
SC T.O.C.
SRL, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 1772 din 05 iunie 2014, Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de
reclamanta SC T.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 328/ A din 11 decembrie 2013 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, pe care a casat-o cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Pentru
a decide astfel, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004
„expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum
și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru
exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în
termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a H.G. prevăzută la art. 4 alin.
(1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea
comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.
Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se
soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește
stabilirea despăgubirii. în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator
în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești
definitive și irevocabile de stabilire a despăgubirilor.”
Prin urmare, acțiunea formulată în condițiile
acestui text de lege se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 – art. 27
din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,
în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.
Înalta
Curte a constatat că, în mod legal, instanța de apel a dispus prin încheierea
din 10 septembrie 2012 refacerea raportului de expertiză tehnică evaluatoare,
pentru a se avea în vedere valorile tranzacționale pentru imobilele
din zona de referință prin raportare la
contractele de vânzare efectiv încheiate cu
privire la imobile similare.
Într-adevăr,
Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o jurisprudență constantă, a
stabilit semnificația sintagmei „prețul cu care se vând, în mod
obișnuit, imobilele .. ”după cum urmează: preț
plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de
vânzare-cumpărare și nu ofertele de preț ale agențiilor
imobiliare ori
prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet
și din anunțurile de mica publicitate.
Totodată, curtea de
apel a stabilit în sarcina experților ca momentul pentru
determinarea cuantumului
despăgubirilor să fie acela al datei efectuării lucrării din apel, drept pentru
care valoarea de circulație a imobilului compus din teren și construcție,
stabilită la suma de 1.675.888 lei, s-a raportat la momentul încuviințării
probei cu expertiză de către instanța de apel, respectiv data de 10 septembrie
2012.
Referitor la acest aspect, Înalta Curte a
constatat că, potrivit prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994:
„La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor
ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel,
în unitatea administrativ teritorială, la data
întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse
proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare
și dovezile prezentate
de aceștia.”
Prin urmare, conform textului citat, reperul
temporal stabilit de norma
aplicabilă este
data efectuării expertizei, cum corect a reținut și instanța de apel.
Tocmai datorită caracterului devolutiv al apelului,
legea procesuală îngăduie instanței de apel administrarea probelor în
condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel putând să dispună
refacerea sau
completarea probelor
administrate la prima instanță ori administrarea unor probe
noi în apel.
În cauză, curtea de apel, constatând
încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu ocazia
efectuării raportului de expertiză în primă instanță a dispus refacerea acestei
probe, în conformitate cu art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Pe de altă parte, indiferent dacă se dispunea
refacerea sau completarea expertizei ori administrarea acesteia ca probă nouă
în apel, această dispoziție avea semnificația concretizării reperului temporal
prevăzut de art. 26 alin. (2) („data efectuării expertizei”) pentru
determinarea valorii despăgubirilor în cauză, neexistând nicio rațiune nici de
ordin procesual, nici decurgând din vreo normă a
legii speciale, spre a se opta pentru data întocmirii lucrării la prima
instanță, câtă
vreme calea de atac a fost legal exercitată, iar
apelantul a invocat în mod procedural vătămarea ce i s-a produs prin expertiza
efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale.
Din perspectiva verificării respectării
cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, concretizarea „datei
efectuării expertizei” depinde de proba omologată de instanța de apel,
neimpunându-se în toate situațiile refacerea probei în calea de atac, instanța
de apel însăși putând să își fundamenteze soluția pe lucrarea efectuată la
instanța anterioară.
Față de aceste considerații, s-a constatat că sunt
neîntemeiate criticile din
recurs referitoare la momentul la care se raportează
instanța de apel în stabilirea valorii reale a imobilului.
Înalta Curte a reținut că recurenta-reclamantă este
nemulțumită de cuantumul despăgubirilor ce l-au fost
acordate de instanța
de apel, care s-a diminuat în raport cu momentul la care au fost stabilite,
însă pierderea suferită de aceasta are o justificare în reglementările
legii
speciale incidente în materie.
Așa fiind, cum recurenta-reclamantă
a înțeles să-și asume demersul
judiciar prin intermediul căruia a
contestat cuantumul despăgubirii stabilite de
expropriator, aceasta trebuie să-și
asume și momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar
despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea
despăgubirii la un alt moment, sub motivul existenței unor fluctuații ale
prețurilor de tranzacționare a imobilelor similare celui
expropriat pe piața
imobiliară.
Pe de altă parte, s-a
constatat că sunt pure speculații susținerile
recurentei-reclamante
în sensul că ar fi putut obține un preț mult mai mare dacă s-ar fi raportat
la momentul
exproprierii, întrucât, în lipsa exproprierii, nu există certitudinea că s-ar
fi
vândut imobilul la acel moment.
Cât privește împrejurarea că valoarea despăgubirilor
acordate a fost
stabilită în lei, iar nu în euro, s-a constatat că s-a
avut în vedere moneda
națională, în condițiile în care și în hotărârea de
stabilire a despăgubirilor
contestată în cauză, despăgubirea a
fost stabilită, conform art. 4 alin. (8)
și (9) din Legea nr. 198/2004, tot în lei.
Înalta Curte a constatat
însă că sunt întemeiate criticile din recurs ce
vizează
prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a suprafeței de 299 mp ca
urmare a întârzierii
demolării construcției expropriate.
În conformitate cu
prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994
„Despăgubirea
se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul
cauzat proprietarului
sau altor persoane îndreptățite”.
Totodată, alin. (2) al
acestui text de lege prevede că, la „calcularea
cuantumului despăgubirilor, trebuie
avute în vedere și daunele aduse
proprietarului sau, după caz, altor persoane
îndreptățite, luând în considerare
și
dovezile prezentate
de aceștia”.
Or, în speță, curtea de apel a analizat numai aspectele
referitoare la lipsa
de folosință a construcției, concluziile instanței de
apel fiind corect argumentate din punct de vedere legal, raportat la situația
de fapt stabilită, reținându-se că
reclamanta a beneficiat de fructele civile
ale imobilului construcție.
Însă, cu toate că, prin motivele de apel,
reclamanta a criticat soluția primei instanțe, arătând că nu s-a avut în vedere
la stabilirea prejudiciului imposibilitatea
societății de a exercita
în mod liber și nestingherit prerogativele dreptului de proprietate asupra
terenului în suprafață de 299 mp rămas în urma
exproprierii, susținând
că până la acel moment construcția nu fusese demolată, instanța
de apel nu a cercetat
și nici nu s-a pronunțat cu privire la aceste aspecte.
Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că
este fondat motivul de recurs
privind acea componentă a
despăgubirilor care se referă la prejudiciul cauzat
proprietarului,
prin aceea că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-au avut
în
vedere eventualele daune produse reclamantei prin împiedicarea
acesteia
de a exercita toate prerogativele dreptului său de proprietate asupra
terenului în
suprafață de 299 mp.
Cu privire la acest
aspect, Înalta Curte a constatat că, prin hotărârea atacată, nu a fost
stabilită
pe deplin situația de fapt pentru ca instanța de
recurs să poată
verifica legalitatea deciziei recurate, apreciind
că se impune trimiterea cauzei spre
rejudecare, pentru ca instanța de apel să facă verificări de fapt, pentru a
stabili cu exactitate care este momentul când s-a demolat construcția
expropriată și dacă persoana expropriată a avut posibilitatea să își exercite
toate prerogativele dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață
de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii, inclusiv posesia și folosința,
instanța de apel urmând să analizeze și să stabilească dacă există un
prejudiciu în această situație, iar în caz afirmativ
să cuantifice
prejudiciul total cauzat proprietarului.
Pentru considerente expuse, pentru
soluționarea unitară a cauzei,
Înalta Curte,
în
temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 (3) C. proc. civ., a
admis
recursul declarat de reclamanta SC T.O.C. SRL, a casat
decizia
recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate, la
aceeași curte de
apel.
Cauza a fost
reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a
III-a civilă si
pentru cauze cu minori si de familie, la data de 13 august 2014 sub nr. 58680/3/2010*.
Prin decizia nr. 121/
A din 17 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta SC T.O.C.
SRL și de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva sentinței civile nr. 67 din 11
ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în
dosarul nr. 58680/3/2010, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a luat act
de renunțarea reclamantei la judecata în ceea ce privește cererea având ca
obiect despăgubirile pentru lipsă de folosință a terenului.
A statuat că
despăgubirile datorate de pârât sunt în cuantum de 1.675.888 lei.
A menținut celelalte
dispoziții ale sentinței.
A luat act că
reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale
separată și că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel
a reținut următoarele:
Așa cum rezultă din
cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea parțială a
hotărârii de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru
aplicarea Legii nr. 198/2004,
sub aspectul cuantumului despăgubirilor, solicitându-se
acordarea unor despăgubiri într-un cuantum mai mare,
formate din valoarea
reală
de circulație a imobilului și beneficiul nerealizat pentru o perioadă de 3 ani.
Prin hotărârea primei instanței s-a admis acțiunea și s-a stabilit o
despăgubire
în
cuantum de 2249800 lei pentru imobilul expropriat, respingându-se ca nefondat
capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de
folosință
a
imobilului. În apel, s-a respins
calea de atac promovată de reclamantă,
confirmând soluția primei instanțe și s-a
admis apelul părții adverse, stabilindu-se valoarea despăgubirilor pentru
imobilul expropriat) terenul în suprafață de 27 mp și construcția spațiu
comercial) la suma de 1675888 lei.
Așa cum reiese din
motivarea instanței
de apel, chestiunea beneficiului nerealizat a fost examinată și
tranșată sub aspectul
contravalorii lipsei de folosință a construcției expropriate.
Instanța supremă, în considerentele deciziei de casare a reținut
că
instanța de apel a analizat doar aspectele relative la
lipsa de
folosință
a construcției, nu în privința lipsei de folosință a terenului în suprafață de
299 mp, rămas în urma exproprierii, până Ia momentul demolării efective a
clădirii. Pentru examinarea acestei chestiuni, s-a admis recursul, casându-se
decizia atacată
cu
trimiterea cauzei spre rejudecare.
În
rejudecare, la termenul de judecată din data de 17 martie 2015, reclamanta
a renunțat la judecata capătului de cerere referitor la
contravaloarea lipsei de
folosință
a terenului.
Față
de dispozițiile art. 246 C. proc. civ. și apreciind întrunite cumulativ toate
cerințele legale pentru efectuarea acestui act procesual de dispoziție,
instanța de apel, raportându-se și la prevederile art. 296 C. proc. civ., a
admis apelurile formulate în cauză și a schimbat în parte sentința civilă
apelată,
în
sensul că a luat act de renunțarea reclamantului la judecată în ceea ce
privește capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a
terenului și, reținând că pârâtul a nu a exercitat calea de atac a recursului
și că soluția de instanței de apel din primul ciclu procesual asupra
despăgubirilor aferente imobilului expropriat a rămas irevocabilă, a stabilit că
despăgubirile datorate reclamantei sunt în sumă de 1.675.888 lei.
A
menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
A luat act că reclamanta și-a rezervat
dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și că pârâtă nu
a solicitat acordarea acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
pârâtul M.B. prin P.G.
și, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea
recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la
Curtea de Apel București, pentru administrarea unei noi expertize.
Recurentul-pârât M.B. prin P.G. a susținut că
instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a
legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
A susținut că instanța de apel, rejudecând cauza,
era ținută de dispozițiile deciziei de casare, judecătorii fiind obligați
să rejudece nu doar apelul reclamantei ci și apelul pârâtului.
Având în vedere că, prin cererea de apel,
criticile pârâtului vizau faptul că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.
26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în rejudecarea apelurilor, se impunea
administrarea unei noi expertize prin care să se stabilească valoarea
despăgubirilor.
Recurentul-pârât a mai susținut că prin
decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 (M. Of. nr. 152/03.03.2015), Curtea
Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că
prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri
prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de
construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma „la data
întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2)
din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică
sunt neconstituționale.
Recurentul-pârât a susținut - invocând faptul
că deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt obligatorii și trebuie
respectate de instanțele de judecată pentru litigiile aflate în curs de
soluționare, că, în mod nelegal, instanța de apel a menținut, în rejudecare,
expertiza prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la data de 10 septembrie
2012, întrucât, potrivit deciziei Curții Constituționale, se impunea ca
valoarea despăgubirilor să fie calculată la data exproprierii, respectiv la
data de 5 noiembrie 2010, dată la care a fost consemnată suma de bani stabilită
cu titlu de despăgubire prin Hotărârea nr. 83 din 04 august 2010 și la care s-a
produs transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat în
patrimoniul expropriatorului.
Recursul este
nefondat pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, „
Despăgubirea
se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat
proprietarului sau altor persoane îndreptățite” [(alin. (1)] iar
„La calcularea cuantumului despăgubirilor,
experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod
obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la
data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse
proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare
și dovezile prezentate de aceștia” [(alin. (2)
].
Prin cererea de apel,
pârâtul M.B., prin P.G. a formulat critici care priveau greșita stabilire de
către instanța de fond a cuantumului despăgubirilor datorate reclamantei din
perspectiva dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, susținând că
aceste despăgubiri nu au fost calculate în raport de prețul cu care se vând în
mod obișnuit imobile același fel, aceste critici vizând componenta valorii
reale a imobilului expropriat.
Prin decizia
nr. 1772 din 05 iunie
2014, Î
nalta
Curte a reținut că, î
n
cauză, curtea de apel, constatând încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2)
din Legea nr. 33/1994 cu ocazia efectuării raportului de expertiză în primă
instanță a dispus refacerea acestei probe; că, indiferent dacă se dispunea
refacerea sau completarea expertizei ori administrarea acesteia ca probă nouă
în apel, această dispoziție avea semnificația concretizării reperului temporal
prevăzut de art. 26 alin. (2) („data efectuării expertizei”) pentru
determinarea valorii despăgubirilor în cauză, neexistând nicio rațiune nici de
ordin procesual, nici decurgând din vreo normă a
legii speciale, spre a se opta pentru data întocmirii lucrării la prima
instanță, câtă
vreme calea de atac a fost legal exercitată, iar
apelantul a invocat în mod procedural vătămarea ce i s-a produs prin expertiza
efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale și că, din perspectiva verificării
respectării cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, concretizarea
„datei efectuării expertizei" depinde de proba omologată de instanța de
apel, neimpunându-se în toate situațiile refacerea probei în calea de atac,
instanța de apel însăși putând să își fundamenteze soluția pe lucrarea
efectuată la instanța anterioară.
Față de aceste
temeiuri,
Înalta Curte a constatat că sunt
neîntemeiate criticile din
recurs referitoare la momentul la care se
raportează instanța de apel în stabilirea valorii reale a imobilului.
Prin
decizia menționată, Înalta Curte a c
onstatat
însă că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante ce
vizau prejudiciul cauzat reclamantei prin lipsa
de folosință a terenului în suprafață de 299 mp, ca
urmare a întârzierii
demolării construcției expropriate
,
apreciind că se
impune
trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să facă
verificări de fapt, pentru a stabili cu exactitate care este momentul când s-a
demolat construcția expropriată și dacă persoana expropriată a avut
posibilitatea să își exercite toate prerogativele dreptului de proprietate
asupra terenului în suprafață de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii,
inclusiv posesia și folosința, instanța de apel urmând să analizeze și să
stabilească dacă există un prejudiciu în această situație, iar în caz afirmativ
să cuantifice
prejudiciul total cauzat proprietarului.
Astfel,
cauza a fost trimisă spre rejudecare, instanței de apel, numai pentru lămurirea
situației de fapt ce viza exclusiv acest aspect.
Având
în vedere considerentele expuse, se constată că, în ciclul procesual anterior,
Înalta Curte a tranșat în mod irevocabil chestiunea privind legala aplicare de
către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 al Legii nr. 33/1994 care
consacră criteriul temporal și valoric în stabilirea despăgubirilor
reprezentând valoarea reală a imobilului, Înalta Curte statuând cu putere de
lucru judecat că, în raport de aceste norme, despăgubirile cuvenite reclamantei
au fost corect stabilite de către instanța de apel la suma de 1.675.888 lei și
că doar sub aspectul eventualelor daune cuvenite reclamantei pentru
imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate
asupra terenului în
suprafață de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii trebuie lămurită
situația de fapt, prejudiciul pretins de expropriat reprezentând cealaltă
componentă a despăgubirilor, alături de valoarea reală a imobilului, conform art.
26 din Legea nr. 33/1994.
Cum,
cu prilejul rejudecării cauzei pentru lămurirea exclusiv a acestui aspect,
reclamanta, la termenul din 17 martie 2015, a renunțat la judecata în ceea ce
privește cererea având ca obiect despăgubirile pentru lipsă de folosință a
terenului, se constată că în mod legal instanța de apel a dat eficiență
dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. și, reținând că pârâtul nu a declarat
recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în primul ciclu
procesual, corect a statuat că este irevocabilă soluția instanței de apel din
ciclul procesual anterior care a stabilit, cu respectarea criteriilor prevăzute
de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 - cuantumul despăgubirilor
aferente imobilului expropriat, la suma de 1.675.888 lei, reprezentând valoarea
de circulație a imobilului expropriat.
Față
de considerentele expuse, susținerile recurentului-pârât în sensul că, în
rejudecare, se impunea administrarea unei noi expertize prin care să se
stabilească valoarea despăgubirilor nu pot fi primite întrucât antamează
chestiuni asupra cărora Înalta Curte s-a pronunțat irevocabil în primul ciclu
procesual, prin decizia nr.
1772 din 05 iunie 2014, intrând în puterea lucrului
judecat.
Acesta
este și motivul pentru care nu pot fi primite nici susținerile
recurentului-pârât în sensul că, în speță, ar fi incidentă Decizia nr. 12/2015
întrucât, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție deciziile Curții
Constituționale au putere numai pentru viitor, nu și pentru raporturile
juridice soluționate irevocabil anterior pronunțării deciziilor Curții
Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor texte de lege,
cum este cazul în speță.
Înalta
Curte, având în vedere temeiurile care preced, constată că, în speță, nu este
incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța
de apel pronunțând o hotărâre legală astfel că, în raport de art. 312 C. proc.
civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 121/
A din 17 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 iunie 2015.