ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1655/2015

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03 decembrie 2010, sub nr. 58680/3/2010, reclamanta SC T.O.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G., anularea parțială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 83 din 04 august 2010 emisă de M.B. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în ceea ce privește art. 1 prin care s-a dispus consemnarea unor despăgubiri în cuantum de 1.084.364 lei și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 1.049.000 euro, compusă din 581.000 euro, valoarea reală de circulație a imobilului și 468.000 euro, beneficiul nerealizat în urma imposibilității de utilizare a imobilului pentru o durată estimată de 3 ani, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 67 din 11 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte contestația reclamantei și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a unei despăgubiri în cuantum de 2.249.800 lei pentru imobilul situat în București, str. Haralambie Botescu, ce a fost expropriat. Capătul de cerere vizând plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului a fost respins, ca neîntemeiat. S-a luat act că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Prin decizia nr. 328/ A din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă și s-a admis apelul pârâtului, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că despăgubirile datorate de pârât sunt în cuantum de 1.675.888 lei și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că raportul de expertiză tehnică judiciară construcții efectuat în apel la data de 22 mai 2013 a fost întocmit cu respectarea cerințelor legale prevăzute de art. 26 – art. 27 din Legea nr. 33/1994. Astfel, curtea de apel a reținut că valoarea de circulație a imobilului din litigiu, respectiv aceea de 1.675.888 lei raportați la cursul de 4,4792 lei/euro comunicat de B.N.R. pentru data de 10 septembrie 2012, este valoarea la care este îndreptățită reclamanta pentru a fi asigurată cerința justei și prealabile despăgubiri impusă de dispozițiile legii speciale cât și de dispoziția art. 44 alin. (3) și (6) din Constituția României și art. 481 C. civ.

Această valoare a fost stabilită prin metoda comparației directe a vânzărilor, care se bazează pe tranzacții efective cu imobile similare situate în zona apropiată bunului analizat și prin raportare la cea mai bună utilizare pentru proprietatea imobiliară analizată și anume aceea de spațiu comercial. Evaluatorii au avut în vedere pentru a realiza o comparație directă între o proprietate comparabilă vândută efectiv și proprietate de evaluat corecțiile bazate pe diferențele dintre elementele de comparație cum ar fi corecția procentuală sau corecția absolută.

La elaborarea raportului de expertiză s-au avut în vedere ofertele de vânzare din zona Buzești - Piața Haralambie Botescu - Griviței depuse la dosar și s-a stabilit că valoarea de circulație a imobilului din litigiu compus din teren și construcțiile edificate pe acesta care au format obiectul exproprierii a avut în vedere inclusiv anul de edificare al clădirii, starea tehnică a acesteia, utilarea, gradul de finisare și funcțiunea de cazinou. Instanța de apel a apreciat că opinia separată la raportul de expertiză tehnică imobiliară care stabilește o valoare de piață a imobilului expropriat- spațiu comercial de 1.092.182 lei nu poate fi însușită deoarece soluția propusă nu este argumentată nici în drept, nici în fapt.

Deși expertul economist B.A.M.D. a ajuns la o opinie separată la evaluarea imobilului, folosind aceeași metodologie de evaluare, respectiv metoda comparației directe a tranzacțiilor, a avut în vedere criteriul celei mai bune utilizări și s-a raportat la aceleași tranzacții de proprietăți comparabile pe care le-au avut în vedere și ceilalți experți, instanța de apel a înlăturat această opinie, reținând că nu a fost argumentată. Pe cale de consecință, instanța de apel omologat raportul de expertiză tehnică judiciară construcții efectuat în apel de experții tehnici judiciari O.C. și V.G. Pentru considerentele expuse, apelul pârâtului M.B. prin P.G. a fost apreciat întemeiat față de critica acestuia privind modul de aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reținându-se o valoare mai mică decât aceea stabilită de prima instanță cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat.

Apelul reclamantei a fost apreciat ca fiind neîntemeiat deoarece, așa cum corect a arătat și prima instanță, prejudiciul cauzat ca urmare a exproprierii suprafeței de 27 mp din terenul aparținând reclamantei și construcția spațiu comercial, se limitează doar la valoarea acestui imobil. Nici pe parcursul judecății în fața primei instanțe și nici în apel reclamanta nu a reușit să demonstreze, deși sarcina probațiunii îi incumba, legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul pretins constând în beneficiul nerealizat și anume contravaloarea chiriei realizată pentru perioada iulie 2009-05 noiembrie 2010. Susținerile reclamantei au fost în mod corect înlăturate de către prima instanță de fond cu argumentul că, deși reclamanta invocă beneficiul contractului de închiriere cu SC O.C.B.

SRL, aceasta nu a demonstrat că faptul denunțării unilaterale de către locatar a acestui contract de închiriere ar fi consecința directă a măsurii exproprierii. La data de 27 martie 2009 contractul a fost denunțat unilateral, fiind achitată ultima factură pentru perioada 01 aprilie -15 mai 2009, cu mult anterior datei de 14 decembrie 2009 când P.M. București a notificat reclamanta în legătură cu hotărârea C.G.M.B. nr. 262 din 2 noiembrie 2006 prin care zona în care se afla situat imobilul a fost declarată zonă de utilitate publică de interes local. În apel, teza inexistenței unei legături de cauzalitate între denunțarea locațiunii și expropriere nu a fost înlăturată prin nicio probă, iar beneficiul nerealizat pe care îl pretinde reclamanta nu a fost demonstrat în condițiile în care aceasta a continuat să încaseze venituri din chirii chiar și în perioada când nu mai era proprietara imobilului expropriat: contractul de închiriere încheiat cu SC A.I.S.O.

SRL pentru perioada din 07 ianuarie 2010 până la 06 ianuarie 2013 pentru o chirie lunară de 3,000 Euro + TVA; contractul de închiriere încheiat cu SC G.P. SRL pentru perioada 04 martie 2010 până la 15 martie 2013 pentru o chirie lunară de 2.200 Euro + TVA; contractul de închiriere încheiat cu SC M.V.G. SRL pentru perioada din 15 septembrie 2010 până la 15 septembrie 2013 pentru o chirie lunară de 2.200 Euro + TVA și contractul de închiriere încheiat cu SC B. SRL pentru perioada din 03 ianuarie 2011 până la 03 ianuarie 2012 pentru o chirie lunară de 2000 Euro + TVA.

Prin urmare, s-a reținut că, deși hotărârea de expropriere a fost emisă, la data de 04 august 2010, la data de 12 noiembrie 2010, a fost consemnată la dispoziția reclamantei suma reprezentând contravaloarea imobilului, iar la data de 27 ianuarie 2011 reclamanta a fost somată să elibereze bunul, acest lucru realizându-se efectiv la data de 04 ianuarie 2012, dată până la care reclamanta a beneficiat de fructele civile ale bunului. Având în vedere considerentele expuse, instanța de apel a apreciat că apelul reclamantei este nefondat, urmând ca valoarea prejudiciului produs în patrimoniul acesteia să se limiteze la valoarea de circulație a imobilului expropriat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC T.O.C.

SRL, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 1772 din 05 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC T.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 328/ A din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a H.G.

prevăzută la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a despăgubirilor.” Prin urmare, acțiunea formulată în condițiile acestui text de lege se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Înalta Curte a constatat că, în mod legal, instanța de apel a dispus prin încheierea din 10 septembrie 2012 refacerea raportului de expertiză tehnică evaluatoare, pentru a se avea în vedere valorile tranzacționale pentru imobilele din zona de referință prin raportare la contractele de vânzare efectiv încheiate cu privire la imobile similare. Într-adevăr, Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o jurisprudență constantă, a stabilit semnificația sintagmei „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele .. ”după cum urmează: preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare și nu ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mica publicitate.

Totodată, curtea de apel a stabilit în sarcina experților ca momentul pentru determinarea cuantumului despăgubirilor să fie acela al datei efectuării lucrării din apel, drept pentru care valoarea de circulație a imobilului compus din teren și construcție, stabilită la suma de 1.675.888 lei, s-a raportat la momentul încuviințării probei cu expertiză de către instanța de apel, respectiv data de 10 septembrie 2012. Referitor la acest aspect, Înalta Curte a constatat că, potrivit prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.” Prin urmare, conform textului citat, reperul temporal stabilit de norma aplicabilă este data efectuării expertizei, cum corect a reținut și instanța de apel.

Tocmai datorită caracterului devolutiv al apelului, legea procesuală îngăduie instanței de apel administrarea probelor în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel putând să dispună refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță ori administrarea unor probe noi în apel. În cauză, curtea de apel, constatând încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu ocazia efectuării raportului de expertiză în primă instanță a dispus refacerea acestei probe, în conformitate cu art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, indiferent dacă se dispunea refacerea sau completarea expertizei ori administrarea acesteia ca probă nouă în apel, această dispoziție avea semnificația concretizării reperului temporal prevăzut de art. 26 alin. (2) („data efectuării expertizei”) pentru determinarea valorii despăgubirilor în cauză, neexistând nicio rațiune nici de ordin procesual, nici decurgând din vreo normă a legii speciale, spre a se opta pentru data întocmirii lucrării la prima instanță, câtă vreme calea de atac a fost legal exercitată, iar apelantul a invocat în mod procedural vătămarea ce i s-a produs prin expertiza efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale.

Din perspectiva verificării respectării cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, concretizarea „datei efectuării expertizei” depinde de proba omologată de instanța de apel, neimpunându-se în toate situațiile refacerea probei în calea de atac, instanța de apel însăși putând să își fundamenteze soluția pe lucrarea efectuată la instanța anterioară. Față de aceste considerații, s-a constatat că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la momentul la care se raportează instanța de apel în stabilirea valorii reale a imobilului. Înalta Curte a reținut că recurenta-reclamantă este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor ce l-au fost acordate de instanța de apel, care s-a diminuat în raport cu momentul la care au fost stabilite, însă pierderea suferită de aceasta are o justificare în reglementările legii speciale incidente în materie.

Așa fiind, cum recurenta-reclamantă a înțeles să-și asume demersul judiciar prin intermediul căruia a contestat cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceasta trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment, sub motivul existenței unor fluctuații ale prețurilor de tranzacționare a imobilelor similare celui expropriat pe piața imobiliară. Pe de altă parte, s-a constatat că sunt pure speculații susținerile recurentei-reclamante în sensul că ar fi putut obține un preț mult mai mare dacă s-ar fi raportat la momentul exproprierii, întrucât, în lipsa exproprierii, nu există certitudinea că s-ar fi vândut imobilul la acel moment.

Cât privește împrejurarea că valoarea despăgubirilor acordate a fost stabilită în lei, iar nu în euro, s-a constatat că s-a avut în vedere moneda națională, în condițiile în care și în hotărârea de stabilire a despăgubirilor contestată în cauză, despăgubirea a fost stabilită, conform art. 4 alin. (8) și (9) din Legea nr. 198/2004, tot în lei. Înalta Curte a constatat însă că sunt întemeiate criticile din recurs ce vizează prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a suprafeței de 299 mp ca urmare a întârzierii demolării construcției expropriate. În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite”.

Totodată, alin. (2) al acestui text de lege prevede că, la „calcularea cuantumului despăgubirilor, trebuie avute în vedere și daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”. Or, în speță, curtea de apel a analizat numai aspectele referitoare la lipsa de folosință a construcției, concluziile instanței de apel fiind corect argumentate din punct de vedere legal, raportat la situația de fapt stabilită, reținându-se că reclamanta a beneficiat de fructele civile ale imobilului construcție.

Însă, cu toate că, prin motivele de apel, reclamanta a criticat soluția primei instanțe, arătând că nu s-a avut în vedere la stabilirea prejudiciului imposibilitatea societății de a exercita în mod liber și nestingherit prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 299 mp rămas în urma exproprierii, susținând că până la acel moment construcția nu fusese demolată, instanța de apel nu a cercetat și nici nu s-a pronunțat cu privire la aceste aspecte. Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că este fondat motivul de recurs privind acea componentă a despăgubirilor care se referă la prejudiciul cauzat proprietarului, prin aceea că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-au avut în vedere eventualele daune produse reclamantei prin împiedicarea acesteia de a exercita toate prerogativele dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 299 mp.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a constatat că, prin hotărârea atacată, nu a fost stabilită pe deplin situația de fapt pentru ca instanța de recurs să poată verifica legalitatea deciziei recurate, apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să facă verificări de fapt, pentru a stabili cu exactitate care este momentul când s-a demolat construcția expropriată și dacă persoana expropriată a avut posibilitatea să își exercite toate prerogativele dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii, inclusiv posesia și folosința, instanța de apel urmând să analizeze și să stabilească dacă există un prejudiciu în această situație, iar în caz afirmativ să cuantifice prejudiciul total cauzat proprietarului.

Pentru considerente expuse, pentru soluționarea unitară a cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta SC T.O.C. SRL, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate, la aceeași curte de apel. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 13 august 2014 sub nr. 58680/3/2010*. Prin decizia nr. 121/ A din 17 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta SC T.O.C. SRL și de pârâtul M.B. prin P.G.

împotriva sentinței civile nr. 67 din 11 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 58680/3/2010, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a luat act de renunțarea reclamantei la judecata în ceea ce privește cererea având ca obiect despăgubirile pentru lipsă de folosință a terenului. A statuat că despăgubirile datorate de pârât sunt în cuantum de 1.675.888 lei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată și că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea parțială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, solicitându-se acordarea unor despăgubiri într-un cuantum mai mare, formate din valoarea reală de circulație a imobilului și beneficiul nerealizat pentru o perioadă de 3 ani. Prin hotărârea primei instanței s-a admis acțiunea și s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 2249800 lei pentru imobilul expropriat, respingându-se ca nefondat capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului.

În apel, s-a respins calea de atac promovată de reclamantă, confirmând soluția primei instanțe și s-a admis apelul părții adverse, stabilindu-se valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat) terenul în suprafață de 27 mp și construcția spațiu comercial) la suma de 1675888 lei. Așa cum reiese din motivarea instanței de apel, chestiunea beneficiului nerealizat a fost examinată și tranșată sub aspectul contravalorii lipsei de folosință a construcției expropriate. Instanța supremă, în considerentele deciziei de casare a reținut că instanța de apel a analizat doar aspectele relative la lipsa de folosință a construcției, nu în privința lipsei de folosință a terenului în suprafață de 299 mp, rămas în urma exproprierii, până Ia momentul demolării efective a clădirii.

Pentru examinarea acestei chestiuni, s-a admis recursul, casându-se decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, la termenul de judecată din data de 17 martie 2015, reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Față de dispozițiile art. 246 C. proc. civ. și apreciind întrunite cumulativ toate cerințele legale pentru efectuarea acestui act procesual de dispoziție, instanța de apel, raportându-se și la prevederile art. 296 C. proc.

civ., a admis apelurile formulate în cauză și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a luat act de renunțarea reclamantului la judecată în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a terenului și, reținând că pârâtul a nu a exercitat calea de atac a recursului și că soluția de instanței de apel din primul ciclu procesual asupra despăgubirilor aferente imobilului expropriat a rămas irevocabilă, a stabilit că despăgubirile datorate reclamantei sunt în sumă de 1.675.888 lei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și că pârâtă nu a solicitat acordarea acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.B. prin P.G. și, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București, pentru administrarea unei noi expertize. Recurentul-pârât M.B. prin P.G. a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. A susținut că instanța de apel, rejudecând cauza, era ținută de dispozițiile deciziei de casare, judecătorii fiind obligați să rejudece nu doar apelul reclamantei ci și apelul pârâtului. Având în vedere că, prin cererea de apel, criticile pârâtului vizau faptul că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în rejudecarea apelurilor, se impunea administrarea unei noi expertize prin care să se stabilească valoarea despăgubirilor.

Recurentul-pârât a mai susținut că prin decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 (M. Of. nr. 152/03.03.2015), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale.

Recurentul-pârât a susținut - invocând faptul că deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt obligatorii și trebuie respectate de instanțele de judecată pentru litigiile aflate în curs de soluționare, că, în mod nelegal, instanța de apel a menținut, în rejudecare, expertiza prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la data de 10 septembrie 2012, întrucât, potrivit deciziei Curții Constituționale, se impunea ca valoarea despăgubirilor să fie calculată la data exproprierii, respectiv la data de 5 noiembrie 2010, dată la care a fost consemnată suma de bani stabilită cu titlu de despăgubire prin Hotărârea nr. 83 din 04 august 2010 și la care s-a produs transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat în patrimoniul expropriatorului.

Recursul este nefondat pentru considerentele care succed. Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, „ Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite” [(alin. (1)] iar „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia” [(alin. (2) ]. Prin cererea de apel, pârâtul M.B., prin P.G.

a formulat critici care priveau greșita stabilire de către instanța de fond a cuantumului despăgubirilor datorate reclamantei din perspectiva dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, susținând că aceste despăgubiri nu au fost calculate în raport de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile același fel, aceste critici vizând componenta valorii reale a imobilului expropriat.

Prin decizia nr. 1772 din 05 iunie 2014, Î nalta Curte a reținut că, î n cauză, curtea de apel, constatând încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu ocazia efectuării raportului de expertiză în primă instanță a dispus refacerea acestei probe; că, indiferent dacă se dispunea refacerea sau completarea expertizei ori administrarea acesteia ca probă nouă în apel, această dispoziție avea semnificația concretizării reperului temporal prevăzut de art. 26 alin. (2) („data efectuării expertizei”) pentru determinarea valorii despăgubirilor în cauză, neexistând nicio rațiune nici de ordin procesual, nici decurgând din vreo normă a legii speciale, spre a se opta pentru data întocmirii lucrării la prima instanță, câtă vreme calea de atac a fost legal exercitată, iar apelantul a invocat în mod procedural vătămarea ce i s-a produs prin expertiza efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale și că, din perspectiva verificării respectării cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, concretizarea „datei efectuării expertizei" depinde de proba omologată de instanța de apel, neimpunându-se în toate situațiile refacerea probei în calea de atac, instanța de apel însăși putând să își fundamenteze soluția pe lucrarea efectuată la instanța anterioară.

Față de aceste temeiuri, Înalta Curte a constatat că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la momentul la care se raportează instanța de apel în stabilirea valorii reale a imobilului.

Prin decizia menționată, Înalta Curte a c onstatat însă că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante ce vizau prejudiciul cauzat reclamantei prin lipsa de folosință a terenului în suprafață de 299 mp, ca urmare a întârzierii demolării construcției expropriate , apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să facă verificări de fapt, pentru a stabili cu exactitate care este momentul când s-a demolat construcția expropriată și dacă persoana expropriată a avut posibilitatea să își exercite toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii, inclusiv posesia și folosința, instanța de apel urmând să analizeze și să stabilească dacă există un prejudiciu în această situație, iar în caz afirmativ să cuantifice prejudiciul total cauzat proprietarului.

Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecare, instanței de apel, numai pentru lămurirea situației de fapt ce viza exclusiv acest aspect.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că, în ciclul procesual anterior, Înalta Curte a tranșat în mod irevocabil chestiunea privind legala aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 al Legii nr. 33/1994 care consacră criteriul temporal și valoric în stabilirea despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, Înalta Curte statuând cu putere de lucru judecat că, în raport de aceste norme, despăgubirile cuvenite reclamantei au fost corect stabilite de către instanța de apel la suma de 1.675.888 lei și că doar sub aspectul eventualelor daune cuvenite reclamantei pentru imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii trebuie lămurită situația de fapt, prejudiciul pretins de expropriat reprezentând cealaltă componentă a despăgubirilor, alături de valoarea reală a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Cum, cu prilejul rejudecării cauzei pentru lămurirea exclusiv a acestui aspect, reclamanta, la termenul din 17 martie 2015, a renunțat la judecata în ceea ce privește cererea având ca obiect despăgubirile pentru lipsă de folosință a terenului, se constată că în mod legal instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. și, reținând că pârâtul nu a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în primul ciclu procesual, corect a statuat că este irevocabilă soluția instanței de apel din ciclul procesual anterior care a stabilit, cu respectarea criteriilor prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 - cuantumul despăgubirilor aferente imobilului expropriat, la suma de 1.675.888 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului expropriat.

Față de considerentele expuse, susținerile recurentului-pârât în sensul că, în rejudecare, se impunea administrarea unei noi expertize prin care să se stabilească valoarea despăgubirilor nu pot fi primite întrucât antamează chestiuni asupra cărora Înalta Curte s-a pronunțat irevocabil în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 1772 din 05 iunie 2014, intrând în puterea lucrului judecat. Acesta este și motivul pentru care nu pot fi primite nici susținerile recurentului-pârât în sensul că, în speță, ar fi incidentă Decizia nr. 12/2015 întrucât, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, nu și pentru raporturile juridice soluționate irevocabil anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor texte de lege, cum este cazul în speță.

Înalta Curte, având în vedere temeiurile care preced, constată că, în speță, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel pronunțând o hotărâre legală astfel că, în raport de art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 121/ A din 17 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2015.