ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele. Prin sentința civilă nr. 631 din 11 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei G.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamantă a prețului de circulație al imobilului situat în Galați, str. Brăilei, județul Galați. S-a constatat ca prescrisă cererea reclamantei de a i se plăti contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 1963 - 2010. Prima instanță a reținut că reclamanta are obligația de a urma dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr. 247/2005. Cu privire la lipsa de folosință s-a reținut că reclamantei i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză în anul 2006, dată de la care dreptul acesteia de a emite orice alte pretenții în legătură cu imobilul este prescris.

Prin decizia nr. 188/ A din 7 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefundat, apelul reclamantei, reținând următoarele: Prin Dispoziția nr. 2965/2006 emisă de Primarul Municipiului Galați a fost soluționată notificarea formulată de reclamantă cu privire la imobilul de la adresa indicată mai sus. Prin dispoziția menționată reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, și, în virtutea acestui fapt, i-au fost acordate despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Dispoziția de mai sus a rămas definitivă. În acest context, s-a constatat că reclamanta a epuizat calea specială de reparație, recunoscută de legiuitorul român, obținând recunoașterea prin echivalență a drepturilor sale asupra imobilului în litigiu, drepturi ce urmau a fi valorificate prin procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Practic, reclamanta a depășit faza litigioasă a recunoașterii dreptului și în prezent se află într-o nouă etapă, aceea a executării titlului obținut prin legea specială. În aceste condiții, acțiunea reclamantei de a solicita din nou, de data aceasta în contradictoriu cu un alt pârât, și pe baza unor temeiuri de drept diferite de legea specială de reparație, același drept cu privire la același imobil și pe baza acelorași argumente faptice, este nejustificată. Invocarea de către reclamantă a unor texte constituționale privind prevalenta normelor internaționale asupra celor naționale, ca și a unor texte ale C.E.D.O.

este nerelevantă în speță, în condițiile în care prin chiar jurisprudența sa, în cauza Atanasiu, invocată chiar de către reclamantă, Curtea a arătat neechivoc că persoana îndreptățită are obligația să urmeze calea specială prevăzută de legiuitorul național și doar în subsidiar, în ipoteza nerealizării dreptului, partea poate apela la prevederile dreptului comun. În speța de față însă, reclamantei i s-a recunoscut dreptul subiectiv pretins, etapa pe care urmează să o parcurgă fiind nu una de recunoaștere a aceluiași drept, obiectul acțiunii de față, ci executarea dreptului recunoscut deja. În considerația argumentelor de mai sus, expuse de altfel și în Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a apreciat că acțiunea reclamantei împotriva pârâtului S.R.

prin M.F.P., a fost corect respinsă de judecătorii fondului. În legătură cu lipsa de folosință, s-a apreciat că drepturile pe care le putea pretinde reclamanta cu privire la imobil, puteau fi invocate doar pe calea specială a Legii nr. 10/2001, lucru pe care reclamanta l-a și făcut de altfel, obținând dispoziția prin care i-au fost acordate despăgubiri. De la momentul emiterii dispoziției, 12 iunie 2006, reclamanta nu mai putea emite alte pretenții asupra imobilului. Eventualele sale cereri ulterioare nu mai pot viza imobilul în existența sa fizică, inclusiv o presupusă lipsă de folosință de care ar fi fost lipsită reclamanta, ci doar, la fel de eventual, suma de bani echivalentă cu titlu de despăgubiri.

Pentru acest motiv, s-a considerat că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că momentul de la care reclamanta putea formula orice fel de alte cereri materiale în legătură cu drepturile sale asupra imobilului, a început de la data emiterii dispoziției, respectiv 12 iunie 2006, și că în raport de data introducerii acțiunii, 23 iunie 2010, cererea sa este prescrisă. Împotriva menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele: - hotărârea pronunțată de curtea de apel este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., jurisprudența instanței europene în interpretarea acestui articol, precum și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a susținut astfel că Legea nr. 247/2005 ce consacră categoria de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de despăgubire, nu reglementează o cale accesibilă și previzibilă care să conducă la efectivitatea despăgubirii, întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează într-o măsură aptă să conducă la încasarea în timp util a unor despăgubiri corespunzătoare pierderii patrimoniale reprezentată de exploziunea și demolarea imobilului. În prezent, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, ele nefiind apte să conducă la o justă și concretă reparare a prejudiciului pe care l-a suferit prin exproprierea imobilului, aspect reținut chiar de C.E.D.O., la data de 12 octombrie 2010, în cauza privind pe M.A.

și alții împotriva României, unde se menționează expres că mecanismul de acordare a despăgubirilor nu funcționează într-un mod susceptibil de a acorda despăgubiri concrete și reale proprietarilor deposedați, sens în care au fost inserate paragrafele 183-194 și 192 și 216 din hotărâre. Întrucât este creditoarea obligației de plată a despăgubirilor recunoscute în faza legii speciale, a susținut că în conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ. și ale Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este îndreptățită a fi despăgubită prin echivalent bănesc.

Indicând pasajele considerate relevante din precizata decizie, reclamanta a susținut că statul român este entitatea juridică care are obligație de a repara prejudiciile cauzate prin naționalizările abuzive realizate în trecut, aspect ce rezultă atât din jurisprudenta constantă a C.E.D.O., care a condamnat statul român, cât și din faptul că acesta din urmă și-a asumat, prin adoptarea legilor speciale de reparația, obligația de a asigura restituirea prin echivalent a imobilelor. Or, în condițiile actuale în care S.R. nu-și poate îndeplini obligația de a-i acorda despăgubiri reale și concrete, și fiind titulara unui „bun” în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, acestuia îi revine obligația de a o despăgubi prin acordarea de despăgubiri bănești.

A solicitat admiterea recursului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii introductive de instanță. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta măsurile necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții au a amenzilor. În raport de aceste dispoziții legale, invocate drept temei ale pretenției deduse judecății, este necesar a se stabili în ce măsură reclamanta este titulara unui „bun” în sensul Convenției.

Conform jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin „speranța legitimă” de a le vedea concretizate. Cu privire la definirea noțiunii de „bun actual” sau de „speranță legitimă", jurisprudența C.E.D.O este extrem de nuanțată, diferind în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Totuși, la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M.A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui „bun actual” și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. Cât privește „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. Nefuncționarea Fondului proprietatea nu poate constitui temei pentru schimbarea modalității de reparație și a debitorului obligației de executat. Procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia C.C.S.D.

sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care statul, prin M.F.P., este debitor se face de această dată de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În acest sens, în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M.A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a avut în vedere și ipoteza achitării despăgubirilor direct de la bugetul de stat și a constatat că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii și a luat act că această modalitate reprezintă o „sarcină foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat”, (paragraful 227). Relativ la Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se reține că prin aceasta a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și cu altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant. Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă, Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudine pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea, fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii plătii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatori sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M.A.

și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigentele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurile reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M.A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că S.R. nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O.

nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M.A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fată, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O.

a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderii diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile și nu poate justifica, pentru considerentele expiese, astfel cum legal au reținut instanțele, schimbarea modalității de despăgubire, astfel cum pretinde reclamanta. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G. M.I., împotriva deciziei nr. 188/ A din 7 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013.