ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele.

Prin sentința civilă nr. 631 din 11

aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamantei G.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin

M.F.P., prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamantă a

prețului de circulație al imobilului situat în Galați, str. Brăilei, județul

Galați.

S-a constatat ca prescrisă cererea

reclamantei de a i se plăti contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în

perioada 1963 - 2010.

Prima instanță a reținut că reclamanta

are obligația de a urma dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr.

247/2005.

Cu privire la lipsa de folosință s-a

reținut că reclamantei i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru

imobilul în cauză în anul 2006, dată de la care dreptul acesteia de a emite

orice alte pretenții în legătură cu imobilul este prescris.

Prin decizia nr. 188/ A din 7 mai

2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefundat,

apelul reclamantei, reținând următoarele:

Prin Dispoziția nr. 2965/2006 emisă de

Primarul Municipiului Galați a fost soluționată notificarea formulată de

reclamantă cu privire la imobilul de la adresa indicată mai sus.

Prin dispoziția menționată reclamantei

i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr.

10/2001, și, în virtutea acestui fapt, i-au fost acordate despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dispoziția de mai sus a rămas

definitivă.

În acest context, s-a constatat că

reclamanta a epuizat calea specială de reparație, recunoscută de legiuitorul

român, obținând recunoașterea prin echivalență a drepturilor sale asupra

imobilului în litigiu, drepturi ce urmau a fi valorificate prin procedura prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Practic, reclamanta a depășit faza

litigioasă a recunoașterii dreptului și în prezent se află într-o nouă etapă,

aceea a executării titlului obținut prin legea specială.

În aceste condiții, acțiunea

reclamantei de a solicita din nou, de data aceasta în contradictoriu cu un alt

pârât, și pe baza unor

temeiuri de drept

diferite de legea specială de reparație, același drept

cu privire la

același imobil și pe baza acelorași argumente faptice, este nejustificată.

Invocarea de către reclamantă a unor

texte constituționale privind prevalenta normelor internaționale asupra celor

naționale, ca și a unor texte ale C.E.D.O. este nerelevantă în speță, în

condițiile în care prin chiar jurisprudența sa, în cauza Atanasiu, invocată

chiar de către reclamantă, Curtea a arătat neechivoc că persoana îndreptățită

are obligația să urmeze calea specială prevăzută de legiuitorul național și

doar în subsidiar, în ipoteza nerealizării dreptului, partea poate apela la

prevederile dreptului comun.

În speța de față însă, reclamantei i

s-a recunoscut dreptul subiectiv pretins, etapa pe care urmează să o parcurgă

fiind nu una de recunoaștere a aceluiași drept, obiectul acțiunii de față, ci

executarea dreptului recunoscut deja.

În considerația argumentelor de mai

sus, expuse de altfel și în Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a apreciat că acțiunea

reclamantei împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., a fost corect respinsă de judecătorii

fondului.

În legătură cu lipsa de folosință, s-a

apreciat că drepturile pe care le putea pretinde reclamanta cu privire la

imobil, puteau fi invocate doar pe calea specială a Legii nr. 10/2001, lucru pe

care reclamanta l-a și făcut de altfel, obținând dispoziția prin care i-au fost

acordate despăgubiri.

De la momentul emiterii dispoziției,

12 iunie 2006, reclamanta nu mai putea emite alte pretenții asupra imobilului.

Eventualele sale cereri ulterioare nu

mai pot viza imobilul în existența sa fizică, inclusiv o presupusă lipsă de

folosință de care ar fi fost lipsită reclamanta, ci doar, la fel de eventual,

suma de bani echivalentă cu titlu de despăgubiri.

Pentru acest

motiv, s-a considerat că în mod corect judecătorul

fondului a apreciat că momentul de la

care reclamanta putea formula orice fel de alte cereri materiale în legătură cu

drepturile sale asupra imobilului, a început de la data emiterii dispoziției,

respectiv 12 iunie 2006, și că în raport de data introducerii acțiunii, 23

iunie 2010, cererea sa este prescrisă.

Împotriva menționatei hotărâri, a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care,

invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

susținut următoarele:

- hotărârea pronunțată de curtea de

apel este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., jurisprudența instanței europene în interpretarea

acestui articol, precum și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a susținut

astfel că Legea nr. 247/2005 ce consacră categoria

de măsuri reparatorii prin echivalent

sub forma titlurilor de despăgubire, nu reglementează o cale accesibilă și

previzibilă care

să conducă la efectivitatea

despăgubirii, întrucât Fondul Proprietatea

nu funcționează într-o măsură

aptă să conducă la încasarea în timp util a unor despăgubiri corespunzătoare

pierderii patrimoniale reprezentată de exploziunea și demolarea imobilului.

În prezent, măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, ele nefiind

apte să conducă la o justă și concretă reparare a prejudiciului pe care l-a

suferit prin exproprierea imobilului, aspect reținut chiar de C.E.D.O., la data

de 12 octombrie 2010, în cauza privind pe M.A. și alții împotriva României,

unde se menționează expres că mecanismul de acordare a despăgubirilor nu

funcționează într-un mod susceptibil de a acorda despăgubiri concrete și reale

proprietarilor deposedați, sens în care au fost inserate paragrafele 183-194 și

192 și 216 din hotărâre.

Întrucât este creditoarea obligației

de plată a despăgubirilor recunoscute în faza legii speciale, a susținut că în

conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ. și ale Deciziei nr. 33/2008 pronunțată

de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este îndreptățită a

fi despăgubită prin echivalent bănesc.

Indicând pasajele considerate

relevante din precizata decizie, reclamanta a susținut că statul român este

entitatea juridică care are

obligație de a

repara prejudiciile cauzate prin naționalizările abuzive

realizate în

trecut, aspect ce rezultă atât din jurisprudenta constantă a C.E.D.O., care a

condamnat statul român, cât și din faptul că acesta din urmă și-a asumat, prin

adoptarea legilor speciale de reparația, obligația de a asigura restituirea

prin echivalent a imobilelor.

Or, în condițiile actuale în care S.R.

nu-și poate îndeplini obligația de a-i acorda despăgubiri reale și concrete, și

fiind titulara unui „bun” în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, acestuia îi revine obligația de a o despăgubi prin acordarea de

despăgubiri bănești.

A solicitat admiterea recursului și,

în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii introductive de instanță.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional”.

Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta măsurile necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata

impozitelor ori a altor contribuții au a amenzilor.

În raport de aceste dispoziții legale,

invocate drept temei ale pretenției deduse judecății, este necesar a se stabili

în ce măsură reclamanta este titulara unui „bun” în sensul Convenției.

Conform jurisprudenței constante a

C.E.D.O., noțiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât și

valorile

patrimoniale, respectiv creanțele

cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin „speranța

legitimă” de a le vedea concretizate.

Cu privire la definirea noțiunii de

„bun actual” sau de „speranță legitimă", jurisprudența C.E.D.O este extrem

de nuanțată, diferind în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

Totuși, la data de 12 octombrie 2010,

prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M.A. și alții împotriva României,

C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială”

și a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai

departe raționamentul în ceea ce privește existența unui „bun actual” și a

statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin

care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și

dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Cât privește „valoarea patrimonială”,

C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită

de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când „interesul

patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării

este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale

în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost

mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o

valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care

beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit

dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a

beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Nefuncționarea Fondului proprietatea

nu poate constitui temei pentru schimbarea modalității de reparație și a

debitorului obligației de executat.

Procedura în fața Fondului este o

procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin

decizia C.C.S.D. sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea

dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod

eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră

drepturi civile persoanelor fizice.

Crearea unei jurisprudențe prin care

statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a

debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a

despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor

prin care statul, prin M.F.P., este debitor se face de această dată de

la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să

prevadă sumele alocate cu

titlu de executare a debitelor stabilite prin

hotărâri judecătorești.

În acest sens, în hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza M.A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a avut în vedere

și ipoteza achitării despăgubirilor direct de la bugetul de stat și a constatat

că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii

și a luat act că această modalitate reprezintă o „sarcină foarte importantă pe

care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului

de stat și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat”,

(paragraful 227).

Relativ la Decizia în interesul Legii

nr. 33/2008, se reține că prin aceasta a fost analizată admisibilitatea acțiunilor

în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se analizează

posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și cu altă procedură decât cea instituită de legea

specială.

Este așadar evidentă similitudinea

problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii

reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată s-a

stabilit că, în virtutea principiului, specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001, și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana

îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs

cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre

legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor

legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza P. împotriva României

s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Dacă, Convenția nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către

stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru

a se evita, pe cât posibil, insecuritatea

juridică și incertitudine pentru

subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare a acestei

soluții.

Incertitudinea, fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități, este un

factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția

statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și

suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis

că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse

o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce

privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și

procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1

referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită

potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind

regimul stabilirii plătii

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatori sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe

baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de

contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin

decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea

unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M.A. și alții împotriva României

(paragraful 115).

Prin urmare, exigentele coerenței și

certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurile reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

De fapt, cauza

care a antrenat constatarea numeroaselor violări

ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M.A. și

alții împotriva României, rezidă din faptul că S.R. nu a pus la punct un

mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen

rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate

sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea

nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de

o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza

M.A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca

în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței

europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de

fată, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în

hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o

marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze

respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de

proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în

balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderii diferitelor

persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului

juridic al statului constituie un exercițiu de dificultate deosebită,

presupunând intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233).

De altfel, chiar dacă, în situația în

care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul

Convenției,

garanțiile oferite de art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul

procedurii de executare a „valorii

patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a

drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol

adițional, la

care se referă C.E.D.O. în

hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M.

A. și alții împotriva României,

presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare

într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a

hotărârilor judecătorești irevocabile și nu poate justifica, pentru

considerentele expiese, astfel cum legal au reținut instanțele, schimbarea

modalității de despăgubire, astfel cum pretinde reclamanta.

Ca urmare, față

de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.

M.I., împotriva deciziei nr. 188/ A

din 7 mai 2012 a Curții

de

Apel București, secția a IV- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013.