ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6536/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 02 august 2007 sub nr. 7465/4/2007 reclamanta V.E.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții P.I. și P.L., obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. E.V., sector 4, compus din 6 camere și dependințe. În motivarea în fapt a cererii s-a arătat faptul că are calitatea de moștenitoare a autoarei Z.G.V.S., care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărarea autentificat sub nr. 22632 din 20 aprilie 1945 de către fostul Notariat al Tribunalului Ilfov, iar preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. Prin sentința civilă nr. 1812 din 18 martie 2009, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținând în esență că prin raportul de expertiză administrat în cauză a fost stabilită o valoarea de circulație a imobilului de peste 500.000 lei, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului. Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 27 aprilie 2009, sub nr. 17583/3/2009. Analizând cu prioritate, în raport de ordinea de soluționare a excepțiilor prev. de art. 137 C. proc.

civ., excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității și excepția lipsei calității procesuale active, invocate de către pârâți, prin întâmpinare, s-a constatat că excepțiile sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Excepția inadmisibilității acțiunii, este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Acțiunea este formulată de către reclamantă împotriva unor subdobânditori ai imobilului, iar această acțiune în revendicare este întemeiată pe dreptul comun potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., iar de esența acțiunii revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți urmând să se dea eficiență juridică titlului mai preferabil.

Procedura Legii nr. 10/2001 care într-adevăr este o procedură specială privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (atât cele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil cât și cele fără titlu valabil), este incidentă în situația în care imobilele se află în deținerea unor entității cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii sau în patrimoniul unei entități cu personalitate juridică indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul în patrimoniul acesteia sau este vorba de o entitate investită cu soluționarea notificării, care după caz poate să fie unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze notificarea cu privire la un bun ce face obiectul notificării, ori în cauză nu poate fi reținută niciuna dintre situațiile prevăzute de legea specială.

Pe de altă parte în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea 10/2001, nu se poate vorbi nici de restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale întrucât imobilul nu se mai află în proprietatea statului, acesta fiind înstrăinat anterior in temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu subdobânditori cu titlu particular. Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamantei de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul unei acțiuni în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea 213/1998, referindu-se doar la bunuri aflate în proprietatea statului nu și cele care au ieșit din patrimoniul acestuia, cum este cazul în speță, iar Legea 10/2001 nu împiedică promovarea unor astfel de acțiuni în revendicare și nici compararea titlurilor de proprietate.

Mai consideră că dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 au doar incidență în cazul stabilirii titlurilor de proprietate ce nu au fost contestate în termenul prevăzut de lege și care intră în obiectul de reglementare prevăzut de acest text de lege și care face posibilă compararea titlurilor de proprietate, urmând a se reține cel mult în ce măsură această normă de drept reglementează sau nu o preferință legală. În opinia instanței, se poate vorbi de o inadmisibilitate a acțiunii in revendicare prin raportare la Decizia de Recurs in Interesul Legii nr. 33/2008, în situația in care partea nu a urmat deloc procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, or in cauză s-a formulat notificare in temeiul Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin pronunțarea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, a stabilit că în rezolvarea problemei privind în ce măsură există sau nu o opțiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, persoane cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Or, in cauză s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001, s-a emis dispoziția de soluționare a notificării, in sensul respingerii acesteia pentru că nu s-a făcut dovada calității de proprietar și de moștenitor, iar soluția pe această notificare este un argument pentru a reține o eventuală soluție de respingere a revendicării.

Prin decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 I.C.C.J. a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Excepția de prematuritate a acțiunii, este neîntemeiată, pornind tocmai de la argumentele avute in vedere pentru respingerea inadmisibilității cererii, iar împrejurarea că notificarea s-a soluționat prin respingerea acesteia, tribunalul a considerat că această apărare trebuie avută în vedere în procesul de comparare a titlurilor invocate de părți și nu determină o prematuritate a cererii.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, s-a constatat că această excepție a fost invocată de către pârâți, motivat de faptul că reclamanta nu a dovedit că este proprietara imobilului din str. E.V., sector 4, sentința civilă nr. 8228/1997 nu poate fi reținută ca temei juridic al acțiunii în revendicare, iar din actul de vânzare-cumpărare al imobilului rezultă că construcția de pe teren era formată din 4 apartamente, cu 140 mp, care nu era descrisă sub aspect topometric, iar în raport de construcția actuală, care cuprinde 2 corpuri de construcție,există o diferență majoră și astfel reclamanta nu a putut dovedi calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22632 din 20 aprilie 1945, de către fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, transcris din 20 aprilie 1945, s-a dobândit de către autoarea Z.G.V.S.

imobilul teren și construcțiile aflate pe teren situat în București, str. E.V., fostă str. P, sector 4. În contract se menționează că terenul este în suprafață de 553 mp, iar clădirea construită pe teren este compusă din 4 apartamente dimpreună cu instalațiile existente în clădire, iar în contract sunt menționate laturile și lungimile acestora cu privire la terenul ce a fost înstrăinat.

Prin sentința civilă nr. 8226 din 07 iulie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în Dosarul nr. 5495/1997, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta V.E.C., împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Municipiul București prin Primarul General, Consiliul Local al Municipiului București și P.G.D., s-a constatat nulitatea absolută a trecerii imobilului în proprietatea statului și a certificatului de moștenitor din 29 septembrie 1992 și a constatat că reclamanta este proprietara imobilului situat în București, str. E.V., sector 4, compus din teren în suprafață de 553 mp și construcție și s-a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

Într-adevăr, această hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții din litigiul de față, însă aceasta are putere de lucru judecat în ceea ce privește nulitatea certificatului de moștenitor din 29 septembrie 1992, această hotărâre fiind pronunțată în contradictoriu cu cel în favoarea căruia s-a emis certificatul de moștenitor și care a pretins că are vocație succesorală în ceea ce privește succesiunea defunctei, însă nu i se poate reține puterea de lucru judecat în ceea ce privește constatarea calității de proprietar a reclamantei asupra imobilului, pârâtul de față nefiind parte, iar instanța de judecată a analizat calitatea de proprietar al imobilului, doar în contradictoriu cu părțile chemate în judecată.

În cauză, în fața judecătoriei s-a administrat proba cu expertiză, specialitatea topografie, expertul M.S. identificând imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare al autoarei reclamantei și al pârâților, iar locuința dobândită de către pârâți are o suprafață utilă de 113,96 mp.

Prin actul de dobândire al imobilului de către autoarea reclamantei, s-a dobândit o construcție formată din 4 apartamente, mențiune expresă făcută în contract, iar expertul în specialitatea topografie ca și expertul în specialitatea construcții, desemnat în cauză, a constatat că sunt două corpuri de construcție, cu 5 apartamente, însă aceasta nu înseamnă că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, din expertiza construcții rezultă că apartamentul dobândit de către pârâți se găsește într-o casă edificată în anul 1894 etajul poate fi edificat cel mai târziu în anul 1950, or, imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar una dintre camerele de la parter a fost construită în anul 1996 de către pârâți, cu privire la care se poate pretinde de către aceștia doar o eventuală plată a contravalorii îmbunătățirilor.

În schița întocmită de către expertul specialitatea topografie se observă că cele două corpuri de construcție sunt unite, ceea ce poate reprezenta o explicație a faptului că, în contractul de dobândire a autoarei reclamantei s-a menționat doar existența unui corp de construcție, expertul construcții nu a identificat vreun corp de construcție edificat după preluarea imobilului în proprietatea statului. Prin sentința civilă nr. 1468 din 10 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității, excepția prematurității, excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate; a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată; a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că reclamanta nu a promovat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamantei, iar acțiunea sa în contradictoriu cu statul s-a promovat și soluționat după data vânzării apartamentului. Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

Împotriva sentinței civile de mai sus, a formulat apel apelanta reclamantă V.E.C., arătând următoarele: - instanța nu a ținut cont de faptul că apelanta a obținut recunoașterea dreptului de proprietate conform sentinței civile nr. 8228/1997, iar în același an statul a vândut imobilul; - instanța trebuia să compare cele două titluri de proprietate, pentru a decide care titlu este mai caracterizat; - exercitarea acțiunii în revendicare se poate face independent de orice acțiune; - buna-credință este irelevantă față de obiectul acțiunii apelantei reclamante; - Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4561/2003, a considerat că lipsa de informare sau ignoranța cumpărătorului în ceea ce privește situația juridică a imobilului, nu poate scuza eroarea cumpărătorului.

În drept: au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 524/ A din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. În motivarea deciziei s-a reținut că acțiunea în revendicare a fost intentată de apelanta reclamantă în anul 1997, iar imobilul în litigiu a fost vândut intimaților pârâți cu mult înainte, respectiv în noiembrie 1996, că atât reclamanta, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent și că reclamanta nu a promovat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților.

Curtea a reținut că sintagma „buna-credință” ca „mod de dobândire a proprietății” a fost conturată în practica juridică în soluționarea litigiilor apărute după aplicarea Legii nr. 112/1995 și consacrată în Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, dar a fost interpretată ca un criteriu în aprecierea voinței cumpărătorului, mai precis a faptului cunoașterii stării de fapt și de drept a bunului imobiliar cumpărat, pentru a se putea aprecia dacă s-a procedat corect în manifestarea (intenției sale) voinței de a cumpăra.

Or, aflându-se într-o revendicare prin comparare de titluri, Curtea are în vedere și această „bună-credință” a cumpărătorului, dar în situația concretă a speței, convingerea părților cu privire la calitatea celui care vinde, nu poate constitui un argument suficient de puternic pentru salvarea titlului său de proprietate, ducând la înlăturarea consecințelor juridice a sancțiunii absolute a acestei acțiuni referitoare la cererea de revendicare și ca atare, titlul preferabil (în timp și legal argumentat) este al cumpărătorilor. Prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț. Având în vedere această dispoziție legală, se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 de care reclamanta arată ca notificarea acesteia s-a respins pentru că nu dovedit dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor, ori accesul la instanță există prin promovarea contestației împotriva dispoziției ce se soluționează de tribunal cu căile de atac prevăzute de lege, de care reclamanta nu a înțeles să uzeze sau dacă a uzat nu s-a dovedit anularea dispoziției, ori prin respingerea notificării nu se mai poate analiza dacă despăgubirea reglementata de Legea 10/2001 este una efectiva, iar faptul că aceasta nu a dovedit dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor în faza administrativă sau în fața instanței îi este imputabil și nu se poate sancționa un proprietar de bună credință prin admiterea revendicării, doar pentru că preluarea este fără titlu valabil, iar pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât a dobândit imobilul în baza unui contract de vânzare - cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României.

Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea P. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea P. și D. împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului in litigiu, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil in litigiu sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta V.E.C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și a dat eficiență juridică contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, și a apreciat că aceștia au fost cumpărători de bună-credință, fără a da eficiență juridică sentinței civile nr. 8228/1997 și prin care s-a admis acțiunea în revendicare, neavând relevanță că acțiunea a fost introdusă în anul 1997, dreptul său fiind prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A susținut recurenta că titlul invocat de pârâți - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 - nu este un titlu valabil întrucât bunul a fost preluat de Statul Român fără un titlu valabil, astfel că și transmiterea către pârâți a proprietății este nelegală, convenția fiind încheiată prin fraudă la lege, buna-credință neavând relevanță juridică decât în condițiile art. 1846 și următoarele C. civ. S-a invocat că este nelegală reținerea instanței că exercitarea acțiunii în revendicare este condiționată de anularea sau constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cauzei. Recurenta a criticat modalitatea instanței de a proceda la compararea celor două titluri și prin care nu s-a dat eficiență titlului sau care era mai bine caracterizat, fiind anterior titlului pârâților, fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Legea nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicare, formulate pe temeiul de drept comun după data intrării în vigoare a legii speciale. Persoanele exceptate de la acest act normativ precum și cele care din motive obiective nu au putut utiliza procedura legii speciale pot revendica, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 480 C. civ. În cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenței unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și aceasta obligă instanța la analiza existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului și în caz afirmativ la compararea titlurilor opuse și prin respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta a făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său, reprezentat de hotărârea judecătorească prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. Pârâții, dețin și aceștia un „bun” reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, încheiat anterior introducerii prezentei acțiuni în revendicare și a cărui valabilitate nu se poate analiza în speță, reclamanta neformulând acțiune în justiție în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte,Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare. Compararea titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare formulată potrivit dreptului comun, dincolo de criteriile jurisprudențiale făcute privind proveniența titlurilor, nu poate să ignore dispozițiile unei legi speciale respectiv dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or, recurenta, la data apariției Legii nr. 10/2001 nu era exceptată de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, având posibilitate de a solicita anularea contractului de vânzare - cumpărare și măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în echivalent, dacă formula notificare în termen.

Dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu aduc atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind o reflecție a principiului stabilității și securității raporturilor juridice. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.E.C. împotriva deciziei nr. 524/ A din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.