ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6536/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6536/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 02 august 2007

sub nr. 7465/4/2007 reclamanta V.E.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

P.I. și P.L., obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, str. E.V., sector 4, compus din 6 camere

și dependințe.

În motivarea în fapt

a cererii s-a arătat faptul că are calitatea de moștenitoare a autoarei Z.G.V.S.,

care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărarea autentificat sub nr. 22632

din 20 aprilie 1945 de către fostul Notariat al Tribunalului Ilfov, iar

preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr.

1812 din 18 martie 2009, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționarea cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținând în esență că prin raportul

de expertiză administrat în cauză a fost stabilită o valoarea de circulație a

imobilului de peste 500.000 lei, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului.

Cauza s-a înregistrat

pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 27 aprilie 2009,

sub nr. 17583/3/2009.

Analizând cu

prioritate, în raport de ordinea de soluționare a excepțiilor prev. de art. 137 C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității și excepția lipsei

calității procesuale active, invocate de către pârâți, prin întâmpinare, s-a

constatat că excepțiile sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente de

fapt și de drept:

Excepția

inadmisibilității acțiunii, este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Acțiunea este

formulată de către reclamantă împotriva unor subdobânditori ai imobilului, iar

această acțiune în revendicare este întemeiată pe dreptul comun potrivit dispozițiilor

art. 480 C. civ., iar de esența acțiunii revendicare este compararea titlurilor

de proprietate invocate de către părți urmând să se dea eficiență juridică

titlului mai preferabil.

Procedura Legii nr. 10/2001

care într-adevăr este o procedură specială privind acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (atât cele trecute în proprietatea

statului cu titlu valabil cât și cele fără titlu valabil), este incidentă în

situația în care imobilele se află în deținerea unor entității cu personalitate

juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau

privată cu privire la un bun ce face obiectul legii sau în patrimoniul unei

entități cu personalitate juridică indiferent de titlul cu care a fost

înregistrat bunul în patrimoniul acesteia sau este vorba de o entitate

investită cu soluționarea notificării, care după caz poate să fie unitatea

deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze notificarea

cu privire la un bun ce face obiectul notificării, ori în cauză nu poate fi

reținută niciuna dintre situațiile prevăzute de legea specială.

Pe de altă parte în

temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea 10/2001, nu se poate vorbi nici de

restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale întrucât imobilul

nu se mai află în proprietatea statului, acesta fiind înstrăinat anterior in

temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu subdobânditori

cu titlu particular.

Legea nr. 10/2001 și

nici Legea nr. 213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamantei de a-și apăra

dreptul de proprietate în temeiul unei acțiuni în revendicare de drept comun întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea 213/1998, referindu-se doar

la bunuri aflate în proprietatea statului nu și cele care au ieșit din

patrimoniul acestuia, cum este cazul în speță, iar Legea 10/2001 nu împiedică promovarea

unor astfel de acțiuni în revendicare și nici compararea titlurilor de

proprietate.

Mai consideră că dispozițiile

art. 45 din Legea 10/2001 au doar incidență în cazul stabilirii titlurilor de

proprietate ce nu au fost contestate în termenul prevăzut de lege și care intră

în obiectul de reglementare prevăzut de acest text de lege și care face

posibilă compararea titlurilor de proprietate, urmând a se reține cel mult în

ce măsură această normă de drept reglementează sau nu o preferință legală.

În opinia instanței,

se poate vorbi de o inadmisibilitate a acțiunii in revendicare prin raportare la Decizia de Recurs in Interesul Legii nr. 33/2008, în situația in care partea nu a urmat deloc

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, or in cauză s-a formulat notificare

in temeiul Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin pronunțarea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, a

stabilit că în rezolvarea problemei privind în ce măsură există sau nu o

opțiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor

preluate în mod abuziv, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării și anume Codul civil, persoane cărora le sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Or, in cauză s-a urmat

procedura Legii nr. 10/2001, s-a emis dispoziția de soluționare a notificării,

in sensul respingerii acesteia pentru că nu s-a făcut dovada calității de

proprietar și de moștenitor, iar soluția pe această notificare este un argument

pentru a reține o eventuală soluție de respingere a revendicării.

Prin decizia în

recursul în interesul Legii nr. 33/2008 I.C.C.J. a admis recursul în interesul

legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a

Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de

instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Excepția de

prematuritate a acțiunii, este neîntemeiată, pornind tocmai de la argumentele

avute in vedere pentru respingerea inadmisibilității cererii, iar împrejurarea

că notificarea s-a soluționat prin respingerea  acesteia, tribunalul a

considerat că această apărare trebuie avută în vedere în procesul de comparare

a titlurilor invocate de părți și nu determină o prematuritate a cererii.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active, s-a constatat că această excepție

a fost invocată de către pârâți, motivat de faptul că reclamanta nu a dovedit

că este proprietara imobilului din str. E.V., sector 4, sentința civilă nr. 8228/1997

nu poate fi reținută ca temei juridic al acțiunii în revendicare, iar din actul

de vânzare-cumpărare al imobilului rezultă că construcția de pe teren era

formată din 4 apartamente, cu 140 mp, care nu era descrisă sub aspect

topometric, iar în raport de construcția actuală, care cuprinde 2 corpuri de

construcție,există o diferență majoră și astfel reclamanta nu a putut dovedi

calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22632 din 20 aprilie 1945, de către fostul

Tribunal Ilfov, Secția Notariat, transcris din 20 aprilie 1945, s-a dobândit de

către autoarea Z.G.V.S. imobilul teren și construcțiile aflate pe teren situat

în București, str. E.V., fostă str. P, sector 4.

În contract se

menționează că terenul este în suprafață de 553 mp, iar clădirea construită pe

teren este compusă din 4 apartamente dimpreună cu instalațiile existente în

clădire, iar în contract sunt menționate laturile și lungimile acestora cu

privire la terenul ce a fost înstrăinat.

Prin sentința civilă nr.

8226 din 07 iulie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în Dosarul

nr. 5495/1997, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta V.E.C., împotriva

pârâților Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Municipiul București prin

Primarul General, Consiliul Local al Municipiului București și P.G.D., s-a

constatat nulitatea absolută a trecerii imobilului în proprietatea statului și

a certificatului de moștenitor din 29 septembrie 1992 și a constatat că

reclamanta este proprietara imobilului situat în București, str. E.V., sector

4, compus din teren în suprafață de 553 mp și construcție și s-a obligat

pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul.

Într-adevăr, această

hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții din litigiul

de față, însă aceasta are putere de lucru judecat în ceea ce privește nulitatea

certificatului de moștenitor din 29 septembrie 1992, această hotărâre fiind

pronunțată în contradictoriu cu cel în favoarea căruia s-a emis certificatul de

moștenitor și care a pretins că are vocație succesorală în ceea ce privește

succesiunea defunctei, însă nu i se poate reține puterea de lucru judecat în

ceea ce privește constatarea calității de proprietar a reclamantei asupra

imobilului, pârâtul de față nefiind parte, iar instanța de judecată a analizat

calitatea de proprietar al imobilului, doar în contradictoriu cu părțile

chemate în judecată.

În cauză, în fața

judecătoriei s-a administrat proba cu expertiză, specialitatea topografie,

expertul M.S. identificând imobilul ce face obiectul contractului de

vânzare-cumpărare al autoarei reclamantei și al pârâților, iar locuința

dobândită de către pârâți are o suprafață utilă de 113,96 mp.

Prin actul de

dobândire al imobilului de către autoarea reclamantei, s-a dobândit o

construcție formată din 4 apartamente, mențiune expresă făcută în contract, iar

expertul în specialitatea topografie ca și expertul în specialitatea

construcții, desemnat în cauză, a constatat că sunt două corpuri de

construcție, cu 5 apartamente, însă aceasta nu înseamnă că nu s-a dovedit

dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, din expertiza construcții

rezultă că apartamentul dobândit de către pârâți se găsește într-o casă

edificată în anul 1894 etajul poate fi edificat cel mai târziu în anul 1950, or,

imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar

una dintre camerele de la parter a fost construită în anul 1996 de către

pârâți, cu privire la care se poate pretinde de către aceștia doar o eventuală

plată a contravalorii îmbunătățirilor.

În schița întocmită

de către expertul specialitatea topografie se observă că cele două corpuri de

construcție sunt unite, ceea ce poate reprezenta o explicație a faptului că, în

contractul de dobândire a autoarei reclamantei s-a menționat doar existența

unui corp de construcție, expertul construcții nu a identificat vreun corp de

construcție edificat după preluarea imobilului în proprietatea statului.

Prin sentința civilă nr.

1468 din 10 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția inadmisibilității, excepția prematurității, excepția lipsei

calității procesuale active, ca neîntemeiate; a respins acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă, ca neîntemeiată; a luat act că părțile nu au solicitat

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, s-a reținut că reclamanta nu a promovat o acțiune în justiție

întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se

solicite anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă

termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că

titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus în mod valabil titlului

de proprietate al reclamantei, iar acțiunea sa în contradictoriu cu statul s-a

promovat și soluționat după data vânzării apartamentului.

Instituirea unor

termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor

concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile

naționalizate, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

Împotriva sentinței

civile de mai sus, a formulat apel apelanta reclamantă V.E.C., arătând

următoarele:

- instanța nu a ținut

cont de faptul că apelanta a obținut recunoașterea dreptului de proprietate

conform sentinței civile nr. 8228/1997, iar în același an statul a vândut

imobilul;

- instanța trebuia să

compare cele două titluri de proprietate, pentru a decide care titlu este mai

caracterizat;

- exercitarea

acțiunii în revendicare se poate face independent de orice acțiune;

- buna-credință este

irelevantă față de obiectul acțiunii apelantei reclamante;

- Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 4561/2003, a considerat că lipsa de informare

sau ignoranța cumpărătorului în ceea ce privește situația juridică a

imobilului, nu poate scuza eroarea cumpărătorului.

În drept: au fost

invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr.

524/ A din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că acțiunea în revendicare a fost intentată de apelanta reclamantă

în anul 1997, iar imobilul în litigiu a fost vândut intimaților pârâți cu mult

înainte, respectiv în noiembrie 1996, că atât reclamanta, cât și pârâții

pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un

titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent și că reclamanta nu a

promovat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al

pârâților.

Curtea a reținut că

sintagma „buna-credință” ca „mod de dobândire a proprietății” a fost conturată

în practica juridică în soluționarea litigiilor apărute după aplicarea Legii nr.

112/1995 și consacrată în Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările

ulterioare, dar a fost interpretată ca un criteriu în aprecierea voinței

cumpărătorului, mai precis a faptului cunoașterii stării de fapt și de drept a

bunului imobiliar cumpărat, pentru a se putea aprecia dacă s-a procedat corect

în manifestarea (intenției sale) voinței de a cumpăra.

Or, aflându-se într-o

revendicare prin comparare de titluri, Curtea are în vedere și această

„bună-credință” a cumpărătorului, dar în situația concretă a speței,

convingerea părților cu privire la calitatea celui care vinde, nu poate

constitui un argument suficient de puternic pentru salvarea titlului său de

proprietate, ducând la înlăturarea consecințelor juridice a sancțiunii absolute

a acestei acțiuni referitoare la cererea de revendicare și ca atare, titlul

preferabil (în timp și legal argumentat) este al cumpărătorilor.

Prin dispozițiile art.

18 lit. c) din Legea 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri

reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă

juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se

închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații în natură,

imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese

anterior înstrăinat unui terț.

Având în vedere

această dispoziție legală, se asigură respectarea principiului stabilității

circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în

favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul

dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la

soluționarea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 de care reclamanta arată ca

notificarea acesteia s-a respins pentru că nu dovedit dreptul de proprietate și

calitatea de moștenitor, ori accesul la instanță există prin promovarea

contestației împotriva dispoziției ce se soluționează de tribunal cu căile de

atac prevăzute de lege, de care reclamanta nu a înțeles să uzeze sau dacă a

uzat nu s-a dovedit anularea dispoziției, ori prin respingerea notificării nu

se mai poate analiza dacă despăgubirea reglementata de Legea 10/2001 este una

efectiva, iar faptul că aceasta nu a dovedit dreptul de proprietate și

calitatea de moștenitor în faza administrativă sau în fața instanței îi este

imputabil și nu se poate sancționa un proprietar de bună credință prin

admiterea revendicării, doar pentru că preluarea este fără titlu valabil, iar

pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât a dobândit imobilul în

baza unui contract de vânzare - cumpărare neanulat de către o instanță

judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României.

Într-adevăr, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva

României (hotărârea P. împotriva României, hotărârea S. împotriva României,

hotărârea S. împotriva României, hotărârea P. și D. împotriva României, etc.)

prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul

înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire

statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru

prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și

această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța

dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților

apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au

deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o

hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu

unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în

principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină

proprietate și posesie reclamanților imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea

titlului statului.

Ori, în speța dedusă

judecății, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară încheierii

contractului de vânzare - cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul

Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului in litigiu, prin care să se constate

existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil in litigiu

sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în

deplină proprietate și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în

revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi

admisă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta V.E.C., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut incidența

în cauză a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și a dat

eficiență juridică contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, și a apreciat că aceștia au fost cumpărători de bună-credință, fără a

da eficiență juridică sentinței civile nr. 8228/1997 și prin care s-a admis

acțiunea în revendicare, neavând relevanță că acțiunea a fost introdusă în anul

1997, dreptul său fiind prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

A susținut recurenta

că titlul invocat de pârâți - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995 - nu este un titlu valabil întrucât bunul a fost preluat de

Statul Român fără un titlu valabil, astfel că și transmiterea către pârâți a

proprietății este nelegală, convenția fiind încheiată prin fraudă la lege,

buna-credință neavând relevanță juridică decât în condițiile art. 1846 și

următoarele C. civ.

S-a invocat că este

nelegală reținerea instanței că exercitarea acțiunii în revendicare este

condiționată de anularea sau constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare,

întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cauzei.

Recurenta a criticat

modalitatea instanței de a proceda la compararea celor două titluri și prin

care nu s-a dat eficiență titlului sau care era mai bine caracterizat, fiind

anterior titlului pârâților, fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească

irevocabilă.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001, nu

poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în

revendicare, formulate pe temeiul de drept comun după data intrării în vigoare

a legii speciale.

Persoanele exceptate

de la acest act normativ precum și cele care din motive obiective nu au putut

utiliza procedura legii speciale pot revendica, invocând ca temei de drept

dispozițiile art. 480 C. civ.

În cadrul acțiunii în

revendicare de drept comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenței unui

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și aceasta obligă instanța la analiza existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul reclamantului și în caz afirmativ la compararea titlurilor opuse și

prin respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta

a făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său, reprezentat de

hotărârea judecătorească prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar și

s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

Pârâții, dețin și

aceștia un „bun” reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, încheiat anterior introducerii prezentei acțiuni în

revendicare și a cărui valabilitate nu se poate analiza în speță, reclamanta

neformulând acțiune în justiție în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă

parte,Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă

menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele

date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie

dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără

titlu valabil.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură au

deschisă calea acțiunii în revendicare.

Compararea titlurilor

de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare formulată potrivit dreptului

comun, dincolo de criteriile jurisprudențiale făcute privind proveniența

titlurilor, nu poate să ignore dispozițiile unei legi speciale respectiv

dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, recurenta, la

data apariției Legii nr. 10/2001 nu era exceptată de la aplicarea dispozițiilor

legii speciale, având posibilitate de a solicita anularea contractului de

vânzare - cumpărare și măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în

echivalent, dacă formula notificare în termen.

Dispozițiile art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001 nu aduc atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, fiind o reflecție a principiului stabilității și

securității raporturilor juridice.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta V.E.C. împotriva deciziei nr. 524/ A din 30

septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2011.