ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4009/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 25 noiembrie 1998 reclamantul B.E.R. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să oblige pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 725 m 2 și construcțiile edificate pe acest teren: corpul A cu demisol, parter și etaj; corpul B cu 2 magazii și garaj și să dispună anularea deciziei nr. 1404 din 19 septembrie 1977 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului mai sus individualizat, în calitate de moștenitor al defuncților B.A.

și B.R.P. și că imobilul, a trecut în proprietatea statului, ca efect al aplicării Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr. 1404/1977, cu încălcarea dreptului de proprietate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 din C. civ. După două cicluri procesuale, în care cauza a fost trimisă spre rejudecare, prin sentința civilă nr. 608 pronunțată la 30 aprilie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea deciziei nr. 1404/1977 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București și a dispus obligarea pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, cu excepția apartamentului nr. 1 și astfel cum acesta din urmă este individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 3000/26875 din 21 ianuarie 1997. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul revendicat aparținea în proprietate autorului R.P.B.

decedat la 10 mai 1992, succedându-i la moștenire reclamantul și mama acestuia, B.A. (decedată la 16 august 1995) și că reclamantul s-a legitimat procesual, făcând dovada titlului de proprietate asupra imobilului și că acesta a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 223/197, conform deciziei nr. 1404/1977. Cum decizia menționată nu reprezintă un titlu valabil în înțelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constatat nulitatea acestuia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În acest sens apelanta a arătat că statul are un titlu valid, fiind respectate dispozițiile legale de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Prin decizia nr. 379 din 16 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul cu motivarea că Tribunalul București a reținut corect situația de fapt și că actul normativ de preluare în proprietatea statului a imobilului, respectiv Decretul nr. 223/1974 contravine flagrant dispozițiilor constituționale de la acea vreme precum și convențiilor internaționale la care România a aderat. Și această decizie a făcut obiectul criticilor, prin exercitarea de către aceeași parte, Consiliul General al Municipiului București, reprezentat legal de Primarul General a căii extraordinare de atac a recursului, prin prisma motivelor cirumscrise art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. în sensul unei greșite aplicări a legii. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Instanțele judecătorești au un drept de jurisdicție generală care le conferă competența de a judeca toate conflictele, litigiile deduse judecății și, evident, orice acțiune având ca obiect reclamarea, încălcării în orice mod a dreptului de proprietate. Această jurisdicție operează în puterea legii, are caracter obligatoriu și își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. În acest cadru, acțiunea în revendicare este caracterizată ca o acțiune reală, în care proprietarul neposesor se îndreaptă împotriva posesorului neproprietar și pe această cale reclamă readucerea bunului în patrimoniul proprietarului de drept, atingându-și scopul în situațiile în care dreptul de proprietate a fost uzurpat.

Astfel, titularii dreptului de proprietate pot solicita în justiție restabilirea echității, în sensul recunoașterii dreptului lor de proprietate asupra bunurilor imobile și restituirii acestora. În cauza dedusă judecății, potrivit dreptului comun, în cadrul petitoriului și temeiului de drept sub care reclamantul și-a calificat, conform principiului disponibilității – acțiunea este de precizat că, în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamantul și-a dovedit legitimarea procesuală ca titular al dreptului de proprietate transmis prin succesiune de la autorul inițial R.R.B.

cu privire la imobilul individualizat ca fiind situat în București, compus din teren în suprafață de 723,35 m 2 și construcția compusă din demisol, parter, etajul 1 în corpul A, garaj și magazie în corpul B. Pentru imobilul mai sus individualizat, raportul juridic a fost corect analizat de instanța de fond, care a admis în parte acțiunea reclamantului, a constatat nulitatea deciziei de trecere în proprietatea statului și a obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și poesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 725,35 mp. și construcția compusă din demisol parter, etaj 1 în corpul A și 2 magazii în corpul B, cu excepția apart. nr. 1 așa cum este individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 3000/26875 din 21 ianuarie 1997 cu motivarea expresă în considerentele sentinței civile nr.608/30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Obiectul acțiunii în revendicare îl constituie imobilul astfel cum a fost evidențiat și individualizat. În mod corect, instanța de fond a apreciat că imobilul în individualizarea mai sus expusă este apt de a reintra în patrimoniul reclamantului. Exclus de la revendicare este însă apartamentul nr.1 situat la parterul imobilului din București, asupra căruia sunt proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995, F.M.A.V. și F.M.L. conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3000/26875 din 21 ianuarie 1997. Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General prin prisma motivelor încadrate în art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. este nefondat și urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General împotriva deciziei nr. 379 din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2003.