ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7422/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 sub nr. 6151/300/2008, la data de 29 mai 2008, reclamanta SC N.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Tehnică de Construcții București, solicitând instanței să oblige pârâta la lăsarea imobilului situat în București, str. I.T., compus din teren în suprafață de 599,375 m.p., în deplină proprietate și posesie. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a dobândit imobilul revendicat prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 17 martie 2000. Autorul său dobândise dreptul de proprietate asupra terenului prin moștenire de la mama sa, S.E., potrivit certificatului de moștenitor din 26 aprilie 1999, care rândul său îl deținuse în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 01 septembrie 1949 de fostul Tribunal Ilfov.

Terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 405/1985 și a fost ulterior redobândit prin sentința civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996. În prezent imobilul se află în proprietatea sa, însă în posesia pârâtului, care refuză să îi permită accesul și să îi predea folosința acestui imobil, invocând dreptul de proprietate în baza Ordinului nr. 3717 din 16 mai 2002 emis în temeiul art. 166 pct. 4 din Legea nr. 84/1995. Reclamanta a mai arătat că, la data emiterii ordinului, imobilul nu se mai afla în proprietatea statului ci în proprietatea sa , conform titlului de proprietate și era întabulat în cartea funciară. În drept au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1340 din 16 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Prin sentința comercială nr. 2355 din 02 martie 2010, Tribunalului București, secția a VI-a comercială a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că prin Decretul nr. 405/1985, imobilul proprietatea lui S.I. și E., format din teren și o construcție. a fost expropriat, proprietarii fiind despăgubiți în condițiile legii de la acea dată. Exproprierea a avut drept cauză de utilitate publică extinderea Complexului Studențesc T. și construcția unor blocuri cu destinația de cămine. Decretul de expropriere a vizat un număr mare de proprietăți individualizate în acea zonă conform raportului de expertiză tehnică depus de reclamantă. În decembrie 1985 proprietarii S. au fost evacuați iar în anul 1986 construcția demolată trecându-se la etapa I de edificare a extinderii complexului studențesc.

Din documentația depusă de către pârâtă, privind incinta căminelor studențești, documentație efectuată de Facultatea de Geodezie, Topografie și Cadastru, a rezultat că terenurile expropriate individual în cauză s-au aflat în inventarul pârât după expropriere și execuția extinderilor iar prin certificatul din 15 mai 2007 s-a atestat titlul de proprietate pentru suprafețele de teren construite, aferente rețelelor, aferente căilor de transport, suprafețe libere de comunicații și suprafețe de incintă. Raportul de expertiză tehnică efectuat a confirmat documentația tehnică și juridică depusă de către pârâtă și a stabilit doar amplasamentul și delimitarea terenului în incinta căminelor studențești ale pârâtei.

Prin urmare în condițiile legii în vigoare în 1976 și mai apoi în 1985, prin două decrete de expropriere succesive și în același scop de utilitate publică, proprietarii S.I. și E. au fost privați de terenul in litigiu și de construcția în suprafață de 60,70 m.p. cu despăgubirea calculată conform normelor legale în vigoare. Prin efectul acestui decret și al preluării efective a bunului, dreptul de proprietate a trecut la stat în condițiile art. 645 C. civ., adică statul a devenit proprietar prin lege într-un scop de utilitate publică. Odată cu finalizarea etapelor de extindere a ansamblului studențesc întreaga bază materială a pârâT. aparținea acesT.a cu titlu de drept de administrare, proprietatea rămânând în continuare a statului.

Potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 Legea învățământului întreaga, bază materială a instituțiilor de învățământ superior de stat este de drept proprietatea acestora. Așadar prin această lege specială s-a realizat transferul dreptului de proprietate a statului către pârâtă ca persoană juridică de drept public și instituție de învățământ superior de stat care l-a posedat continuu și neîntrerupt atât anterior cât și ulterior până în prezent, utilizând bunul cu aceeași destinație și scop social. Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, legate, convenție și tradițiune” iar conform art. 645 C. civ., „proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege, prin ocupațiune”.

În speță, dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit prin lege, transferul operând de la stat către pârâtă pe data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995 de la 31 iulie 1995, dată la care pârâta stăpânea bunul în temeiul dreptului de administrare. De altfel niciun moment pârâta nu a pierdut folosința și posesia terenului până la această dată și nici proprietatea ulterior datei de 31 iulie 1995, chiar dacă autoarea moștenitoare a săvârșit operațiunea de înstrăinare către reclamantă. De precizat este că S.E.

nu a exercitat calea prevăzută de Legea nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate, introducând acea acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, fără a face minimul de diligențe care i-ar fi permis să obțină informațiile necesare și utile instanței privind starea tehnică și juridică a terenului la acea dată, iar ulterior intabulării dreptului redobândit în condițiile viciate de mai sus și înstrăinării către reclamantă , la 27 iulie 2001, autoarea moștenitoare a depus notificarea nr. 1687 la Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, aspect consemnat în adresa Primăriei sectorului 2. În consecință s-a apreciat că titlul reclamantei nu poate avea preferință, el fiind obținut ulterior celui al pârâT.

și afectat substanțial de viciile care aparțin vânzătoarei . În consecință acțiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC N.E. SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială sub nr. 11748/3/2009 (1189/2010). În motivarea apelului, s-a susținut, în esență, că pârâta nu are titlu de proprietate asupra imobilului întrucât statul, la rândul său, nu avea un titlu legal din moment ce exproprierea s-a făcut fără despăgubire. S.E. a redobândit dreptul de proprietate, l-a transcris, moștenitorul său a vândut terenul reclamanT. care și-a intabulat dreptul. Prin decizia comercială nr. 460 din 06 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-A comercială, în Dosarul nr. 11748/3/2009, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC N.E.

SRL împotriva sentinței comerciale nr. 2355 din 02 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 11748/3/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă Universitatea Tehnică de Construcții București și s-a dispus anularea sentinței atacate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului București, secția civilă. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a apreciat că acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe articolul 480 C. civ. este, prin structura și funcția ei esențială, de natură civilă, indiferent de persoana care o exercită, prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. com. fiind răsturnată. Astfel, s-a reținut că terenul revendicat a fost redobândit de fosta proprietară S.E.

iar moștenitorul acesteia l-a înstrăinat apelantei – reclamante, iar pe de altă parte, pârâta este Universitatea Tehnică de Construcții București, terenul făcând parte din ansamblul căminelor studențești. În consecință, apreciind că litigiul este de natură civilă, Curtea a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă (având în vedere valoarea terenului stabilită prin expertiza efectuată în cauză la 608.448 euro). Cauza a fost înregistrată la 17 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 61424/3/2010 care, prin sentința civilă nr. 346 din 18 februarie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamanta SC N.E.

SRL împotriva pârâtei Universitatea Tehnică de Construcții București, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că reclamanta SC N.E. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 17 martie 2000 de B.N.P. S.M., cumpărându-l de la numitul S.A., dreptul de proprietate fiind înscris în C.F. la data de 22 martie 2000. Autorul reclamanT., dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin succesiune de la defuncta S.E., astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 42 din 26 aprilie 1999 emis de B.N.P. S.M. La rândul său, S.E. dobândise prin cumpărare, conform actului de vânzare cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 12084 din 01 septembrie 1949, un teren în suprafață de aproximativ 890 m.p.

situat în București, strada I.T. Ca urmare a exproprierilor intervenite succesiv prin Decretul Consiliului de Stat nr. 346 din 03 decembrie 1976 și Decretul Consiliului de Stat nr. 405 din 26 decembrie 1985 în scopul construirii de cămine studențești, suprafețele de 365 m.p.teren construcții și de 461 m.p. situate la adresa din București, strada I.T., au fost trecute în proprietatea statului de la S.E. și I., anexa 2, poziția 3 și anexa 1, poziția nr. 43. Prin sentința civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, definitivă și irevocabilă prin neapelare, Consiliul Local al Municipiului București a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie lui S.E.

terenul în suprafață de 599,375 m.p. situat în București, strada I. În considerentele hotărârii judecătorești evocate s-a reținut că întreaga suprafață de 890 m.p. ce aparținuse reclamantei din acea cauză și pe care aceasta o dobândise în anul 1949 prin act autentic, a fost expropriată conform Decretului nr. 405/1985, și cum din această suprafață, terenul de 599,375 m.p. a fost identificat ca fiind liber – teren viran, s-a apreciat în raport și de prevederile art. 480, 481 C. civ. și art. 35 din Legea nr. 33/1994, că se impune restituirea sa în deplină proprietate și liniștită posesie.

Prin Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002 al Ministrului Educației și Cercetării se menționează că imobilul situat în București, strada I.T.– incinta Cămine Studențești se află în proprietatea Universității Tehnice de Construcții București, conform prevederilor art. 166 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, astfel că dreptul de proprietate al pârâtei a fost înscris în C.F., prin încheierea din data de 27 iunie 2002 dată de Judecătoria sector 2 – Biroul de Carte Funciară. Expertiza efectuată în fața Judecătoriei sectorului 2 de expert B.D. a identificat terenul deținut de reclamantă, în suprafață de 599,456 m.p., arătând că pe acesta se află trotuare betonate în suprafață de 212 m.p. destinate circulației pietonale și spații verzi în suprafață de 387,456 m.p.

ce constituie interioarele curții aflată în posesia pârâtei. Expertul a mai relevat, în urma reexaminării documentației cadastrale deținute cu privire la această suprafață de teren de către ambele părți, că între imobilul cu nr. X și Z există suprapunere, suprafața de 599,456 m.p. ce face obiectul revendicării fiind inclusă în terenul de 3.372 m.p. ce constituie proprietatea pârâtei conform Ordinului nr. 3717 din 16 mai 2000. Pe baza acestor date, prima instanță a constatat că imobilul situat la numărul poștal 27, revendicat de reclamantă, este inclus în imobilul cu numărul poștal 29 deținut cu titlu de către pârâtă, ambele părți în conflict invocând titluri de proprietate asupra acestui teren și care provin de la autori diferiți, în procesul de comparare al acestora urmând a se da eficiență titlului ce provine de la acel autor al cărui drept este preferabil.

Făcând această analiză, prima instanță a statuat că titlul statului a fost dobândit în mod valabil, în puterea legii – art. 645 C. civ., anume pe baza exproprierii al cărei scop s-a realizat, iar exproprierea s-a dispus cu acordarea unei despăgubiri, fiind nerelevant analizei în cauză dacă acestea au fost efectiv încasate ori nu, astfel că titlul statului este preferabil celui al autoarei reclamanT., defuncta S.E. De asemenea, prima instanță a avut în vedere și întâietatea dreptului de proprietate constituit în favoarea pârâT. în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, care era în vigoare la momentul rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, dreptul de proprietate dobândit ope legis de către pârâtă aflându-se deja în patrimoniul acesteia.

Împrejurarea că ordinul a fost emis abia în anul 2002 nu poate atrage o altă soluție în cauză, dat fiind că pârâta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul legii, eliberarea ordinului fiind o simplă formalitate. Nu a fost avut în vedere criteriul priorității îndeplinirii formelor de publicitate, invocat de reclamantă în favoarea sa, arătându-se că acest criteriu nu poate prevala de vreme ce titlurile părților în concurs nu provin de la același autor. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta. În faza judecății de apel nu au fost administrate noi probe, Curtea de Apel București apreciind ca neutilă cauzei administrarea probei cu o nouă expertiză topometrică, ce a fost solicitată de către apelanta-reclamantă, iar proba cu înscrisuri ce a fost încuviințată aceleiași părți, nemaifiind administrată de aceasta.

Prin decizia civilă nr. nr. 857A din 15 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC N.E. SRL, împotriva sentinței civile nr. 346 din 18 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civil; a schimbat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință: a obligat pe pârâtă să lase reclamanT. în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 599,375 m.p. situat în București, str. I.T. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a arătat că esența litigiului de față se rezumă la aceea că terenul în suprafață de 599,375 m.p.

care, potrivit titlului de proprietate deținut de apelanta reclamantă figurează la adresa din București, str. I.T., se regăsește în același timp înscris în documentația ce delimitează dreptul de proprietate al intimatei pârâte conferit potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 la adresa din București, str. I.T. Asupra acestei suprafețe de teren care se află actual în posesia intimatei pârâte, ambele părți litigante invocă un drept de proprietate și exhibă titluri de proprietate diferite, soluționarea acțiunii de față presupunând recunoașterea preferabilității unuia din titlurile aflate în concurs. Cercetând criticile de apel și rejudecând cauza în apel, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a dat preferință titlului de proprietate deținut de intimata pârâtă, considerând că dreptul autorului acesT.a – statul – este mai bine caracterizat, spre deosebire de cel al autorului reclamanT., respectiv vânzătorul S.A.

din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 martie 2000. De asemenea, a arătat că premisa de la care a pornit prima instanță în analiza sa, anume că titlurile aflate în concurs provin de la autori diferiți, este greșită întrucât originea drepturilor disputate între cele două părți litigante se regăsește în faptul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 890 m.p. situat în București, Bd. I.T. de către numita S.E. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1949 de Tribunalul Ilfov, secția I comercială. Particularitatea cauzei derivă însă din aceea că disputarea dreptului de proprietate între reclamantă și pârâtă nu este consecința transmisiunilor convenționale succesive realizate de autorul originar al dreptului, situație tipică ce se întâlnește în cauzele de revendicare ce presupun o comparare a titlurilor concurente care provin de la același autor.

Spre deosebire de această situație, istoricul prezentei cauze are la bază o preluare a dreptului de proprietate realizată de stat de la autoarea originară S.E. pe calea unor exproprieri succesive, în baza Decretului nr. 346/1976 – cu privire la suprafața de 365 m.p. teren + 60,70 m.p. construcție și a Decretului nr. 405/1985 – cu privire la suprafața de 461 m.p. teren + 195,12 m.p. construcție, urmată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de retrocedare în favoarea autoarei S.E. a unei părți de 599,375 m.p. din terenul ce fusese inițial expropriat, pentru considerentul nerealizării scopului exproprierii (cu consecința readucerii acestei suprafețe de teren în circuitul civil), și de adoptarea în paralel de către stat a unei legislații speciale de recunoaștere de drept ca fiind în proprietatea instituțiilor de învățământ superior de stat a bazei lor materiale, (în înțelesul dat acesT.

noțiuni prin dispozițiile art. 166 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1995) realizată din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989. Instanța de apel nu a considerat corect raționamentul tribunalului care, analizând istoricul dobândirii dreptului de proprietate de către stat, a apreciat că dreptul acestuia este mai bine caracterizat întrucât a fost dobândit pe calea exproprierii, măsura ce nu a fost contestată și al cărei scop s-a realizat, acesta constituind un mod legal, consacrat de art. 645 C. civ. de dobândire a proprietății. În plus, s-a arătat că la momentul pronunțării sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu fusese dobândit ope legis în patrimoniul pârâtei, în puterea art. 166 alin. (4) din Legea nr. 85/1994, astfel că efectele acesT.

hotărâri judecătorești nu s-au mai putut produce. Curtea de Apel a considerat că acest punct de vedere ignoră și nesocotește substanța instituțiilor juridice care au determinat regimul și circuitul juridic al terenului în litigiu, întrucât a observat, contrar aprecierilor primei instanțe, că măsura exproprierii, căreia i-a fost supus întreg terenul de 890 m.p. dobândit cu act autentic încă din anul 1949 de autoarea S.E., a fost contestată, este adevărat, nu imediat adoptării sale întrucât anterior anului 1989 o astfel de posibilitate juridică nu exista. Această contestare din partea fostului proprietar deposedat s-a concretizat în introducerea pe rolul Tribunalului București la data de 23 octombrie 1995 a unei acțiuni de retrocedare a terenului expropriat pentru motivul nerealizării scopului exproprierii, acțiune formulată și întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a mai observat că acest demers judiciar inițiat de autoarea S.E.

a fost unul perfect legitim și care se înscria în cadrul legal existent la acea vreme, susținut printr-o practică substanțială a instanțelor, ce a fost ulterior confirmată și impusă cu titlu obligatoriu și forța general aplicabilă a unui recurs în interesul legii dat de fosta Curte Supremă de Justiție prin decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999, adoptată în secții unite, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, apreciindu-se că această prevedere a legii conține norme de procedură care sunt de imediată aplicare și care privesc atât raporturile juridice ivite după intrarea în vigoare a legii respective, cât și efectele nefinalizate după emiterea actului de expropriere întemeiat pe dispozițiile legale anterioare, asupra acestor efecte nefinalizate urmând să acționeze dispozițiile legii noi.

Prin urmare, Curtea nu a putut reține niciun argument legat de condițiile viciate ori modul impropriu din punct de vedere al cadrului legal în care autoarea S.E. a acționat pentru retrocedarea suprafeței de 599,375 m.p. teren situat în București, str. I., ea judecându-se în acel litigiu cu organul administrativ al unității administrativ-teritoriale pe raza căruia terenul se află și care, ca titular al dreptului de proprietate, era în măsură să dețină toate datele tehnice și juridice cu privire la astfel de bunuri.

Curtea nu a putut reține o deficiență decurgând din stabilirea unui cadru procesual pasiv incorect în acel litigiu pe de o parte, întrucât autoritatea administrativă locală chemată în judecată nu s-a apărat prin invocarea lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe de altă parte întrucât pârâta din litigiul de față nu avea clar determinată nici măcar calitatea sa de titular al dreptului de administrare al bunului în litigiu, neexistând la acea dată sau anterior un act juridic din partea statului de atribuire a acestui drept ori de delimitare a spațiilor clădirilor și terenurilor pe care în fapt le folosea.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că în toate litigiile generate de solicitarea retrocedării bunurilor imobile preluate abuziv de stat, acțiunile în revendicare/retrocedare s-au purtat împotriva unității administrativ-teritoriale ori a organelor sale reprezentative la nivel local, pe raza cărora bunurile imobile sunt situate, iar nu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ori cu vreun alt titular al dreptului de administrare a bunurilor imobile în cauză. Curtea a mai reținut că pe baza probatoriilor administrate în acea procedură, instanța ce a pronunțat sentința civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996, rămasă definitivă și irevocabilă iar ulterior pusă în executare prin emiterea Dispoziției Primarului General al Municipiului București și prin procesul-verbal al executorului judecătoresc din Dosarul nr. 292/1997, a stabilit că, din suprafața totală de teren de 890 m.p.

cât i-a fost expropriat numitei S.E., suprafața de 599,375 m.p. constituie teren viran, fiind liberă și neafectată de construcția căminului studențesc, astfel că în privința acesT.a devin incidente și își produc efectele dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, dispunând retrocedarea ei în patrimoniul fosT. proprietare. Această hotărâre judecătorească a cărei soluție se bucură de puterea lucrului judecat este prezumată a exprima adevărul și nu mai poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească și cu atât mai puțin de instanța judecătorească în fața căreia acest înscris autentic este invocat drept probă, astfel cum a procedat prima instanță în soluționarea prezentului litigiu, afirmând că măsura exproprierii ce a fost dispusă în privința terenului autoarei S.E.

și-a realizat scopul, astfel că dreptul statului a fost dobândit în mod legal. Contrar aprecierilor primei instanțe, Curtea a considerat că prin pronunțarea sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și executorie, prin care autoarei S.E. i s-a recunoscut calitatea de proprietar al suprafeței de 599,375 m.p. de teren situat în București, str. I. București, dispunându-se în mod expres restituirea acesteia către ea, existența unui „bun actual” în patrimoniul acesteia persoane este în afara oricărui dubiu, efectele acesteia și protecția dreptului de care se bucură în virtutea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție neputându-i fi refuzate nici ei și nici subdobânditorilor cu titlu particular ai aceluiași bun de la aceasta.

Argumentul primei instanțe, în sensul că reclamanta nu se poate prevala de existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin raportare la această hotărâre judecătorească, dat fiind că la data pronunțării sale erau deja în vigoare dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, iar dreptul de proprietate asupra acestui teren fusese dobândit ope legis în patrimoniul pârâtei, a fost înlăturat ca nefondat.

S-a reținut că prin dispozițiile art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 s-a prevăzut că baza materială – în înțelesul dat acestei noțiuni prin dispozițiile alin. (1) și (2) ale aceluiași art. – aferentă procesului de instruire și educație și realizată din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, se reintegrează, fără plată, în patrimoniul Ministerului Educației Naționale, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din sistemul învățământului de stat (predarea-preluarea urmând a se face pe bază de protocol, iar justa despăgubire arătându-se că va fi acordată de Guvern), iar prin dispozițiile art. 166 alin. (4) s-a stipulat că baza materială a instituțiilor de învățământ de stat este de drept proprietatea acestora.

De asemenea, potrivit art. 645 C. civ., legea constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate, însă Curtea a apreciat că singură declarația generică și abstractă a legii, neindividualizată cu referire la bunurile concrete, delimitate fizic la care se referă, prin care se recunoștea dreptul de proprietate al instituțiilor de învățământ superior de stat asupra bazei lor materiale pe care au folosit-o până în iulie 1995 (data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995) nu este suficientă nici pentru justificarea dreptului lor de proprietate începând cu acea dată asupra unor bunuri care potențial intrau în sfera de aplicare a acestei norme, dar nici pentru a argumenta lipsa de efecte a sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 ori nerecunoașterea acestora, astfel cum a procedat în analiza sa prima instanță.

Legea, ca act normativ, nu poate constitui prin ea însăși un mod de dobândire a proprietății, deoarece dispune cu titlu general și în abstract și, cu atât mai puțin, ar putea constitui un mod de justificare (în sensul de dovedire) a unui astfel de drept, fiind necesar ca dispoziția sa să fie dublată de un fapt juridic lato sensu (fapt juridic stricto sensu sau act juridic) care să se încadreze în ipoteza normei juridice. Este de observat că dispozițiile generale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 nu individualizează bunurile la care se referă, or este de principiu că dreptul de proprietate se transferă, în cazul bunurilor determinate generic, numai în momentul individualizării, chiar în prezența unei dispoziții legale cu un astfel de conținut.

Pe de altă parte, transferul dreptului de proprietate de la un subiect de drept la altul, nu poate avea loc decât în cadrul unui raport juridic civil concret, legea neputând da naștere unor raporturi juridice concrete în conținutul cărora să intre drepturi subiective concrete, determinate. Curtea a notat și faptul că pârâta nu s-a prevalat și nu a dovedit existența în cauză a unui act administrativ (ordin al ministrului) de atribuire în administrare ori în folosință a bunurilor asupra cărora invocă astăzi un drept de proprietate în virtutea dispozițiilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, ca bază materială care îi aparține, care să fie anterior acesT. norme legale, pentru a putea permite aprecieri neîndoielnice asupra faptului că, în mod cert, la data intrării în vigoare a acesT.

legi, terenul în suprafață de 599,375 m.p. din str. I.T., făcea parte din baza sa materială și intra în sfera de aplicare a acesT. norme juridice. În tot cazul, s-a observat că nu există în posesia pârâT. protocolul de predare-primire despre care vorbește art. 166 alin. (3) din lege. Chiar și așa, nu se poate susține cu temei că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra sa în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/995, la data intrării în vigoare a acesT. legi și, eventual că tot legea constituie și instrumentul probator al acestui drept al său, fiind în mod necesar nevoie, în acord cu considerațiile expuse anterior, ca declarația legii să fie însoțită în cazul pârâT. de actul juridic de aplicare a legii și care să realizeze individualizarea și delimitarea fizică a întinderii dreptului său de proprietate.

S-a mai arătat că despre necesitatea emiterii și deținerii unor astfel de acte juridice a vorbit Legea nr. 84/1995 din păcate abia în anul 2004, în urma modificării și completării sale prin Legea nr. 354/2004, în teza finală a art. 166 alin. (4) arătându-se că Ministerul Educației și Cercetării este împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituțiile de învățământ superior și de cercetare științifică, pe baza documentației înaintate de acestea. Curtea a observat că și astăzi pârâT. îi lipsește acest act juridic de dobândire și dovedire a dreptului său de proprietate.

Dată fiind această deficiență în reglementare, care nu poate însă schimba în fond problema modului și momentului dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă asupra bazei sale materiale, cel mult se poate accepta că Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002 constituie actul juridic care, dublând dispoziția art. 166 alin. (4) din lege și realizând individualizarea și delimitarea bunurilor folosite ca bază materială de Universitatea Tehnică de Construcții din București, constituie actul juridic de dobândire și dovedire a dreptului de proprietate al pârâtei, deși Curtea a subliniat că acest act administrativ este unul de punere în aplicare a prevederilor art. 166 alin. (9) din lege, care se referă la întabularea dreptului de proprietate al acestui subiect.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță a stabilit că dreptul autorului pârâT. este mai bine caracterizat, dând preferință titlului de proprietate al acesT.a. Această apreciere a fost făcută în detrimentul dreptului reclamanT. și care deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, căreia trebuie să-i fie recunoscute garanțiile specifice de protecție în concursul cu dreptul pârâtei dobândit de la stat și care, alături de acesta, trebuie să suporte consecințele adoptării unei legislații neclare, imprecise, lacunare, mult prea generală și abstractă când e vorba despre constituiri ori transmiteri ale dreptului de proprietate și care, în plus, nici nu a beneficiat de o aplicare rapidă și promptă din partea destinatarilor săi, circumstanțe care au făcut posibile ca unele și aceleași bunuri să se afle în același timp sub mai multe regimuri și circuite juridice.

Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta Universitatea Tehnică de Construcții Bucureșt , criticând pentru nelegalitate hotărârea instanței de apel și întememeindu-și criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta a arătat următoarele: - sentința civilă nr. 670 /20.09.1996 a Tribunalului Municipiului București, secția a IV a civilă, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a reclamanT. S.E. împotriva Consiliului Local al Municipiului București, recunoscându-i-se acesteia dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 599,375 m.p., situat în București, str. I., iar Consiliul Local al Municipiului București a fost obligat să-i lase reclamantei libera proprietate și liniștita posesie a acestui teren, nu este opozabilă recurentei.

La data introducerii acestei acțiuni intrase în vigoare Legea nr. 84 din 31 iulie 1995 a învățământului, care prin art. 166 alin. (4) statua clar faptul că „baza materiala a instituțiilor de învățământ superior de stat este de drept proprietatea acestora”. Deoarece terenul mai sus menționat face parte integrantă din Complexul Universitar T., fiind situat între trei cămine studențești, după cum urmează: Căminul Studențesc din str. I. nr. A1, Căminul Studențesc nr. A2 din str. I. și Căminul Studențesc A3 din Bd. L.T., el era încă de atunci, de drept, conform Legii nr. 84/1995 a învățământului, în proprietatea Universității Tehnice de Construcții București, care l-a posedat continuu și neîntrerupt, drept de proprietate atestat prin Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002 emis de Ministerul Educației și Cercetării.

În urma decesului numitei S.E., terenul în litigiu a fost dobândit de S.A., în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor din 26 aprilie 19999 emis de Biroul Notarului Public S.M., iar acesta, la data de 17 martie 2000, l-a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 martie 2000, autentificat la același birou notarial, SC N.E. SRL, reprezentată de N.F.S.E.N. Terenul este proprietatea UNIVERSITĂȚII TEHNICE DE CONSTRUCȚII BUCUREȘTI, fiind dobândit în baza Legii nr. 84/1995 a învățământului și a Ordinului Ministrului Educației și Cercetării nr. 3717 din 16 mai 2002 care atestă acest drept, și apoi înscris în C.F. din anul 2002, așa cum reiese din actele depuse la dosarul cauzei.

În mod cu totul greșit instanța de apel a considerat că legea, ca act normativ, nu poate constitui un mod de dobândire a proprietății și că universitatea nu a dovedit existența în cauză a unui act administrativ -ordin al ministrului- de atribuire în administrare ori în folosință a bunurilor. Acest ordin există, fiind cel cu numărul precizat mai sus și dovedește faptul că U.T.C.B. este proprietara terenului în litigiu din data de 31 iulie 1995, data intrării în vigoare a Legii învățământului nr. 84/1995. - decizia recurată a fost pronunțată prin interpretarea greșită a legii, fapt ce atrage incidența și a celui de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. În anul 1995, la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995, statul român era proprietarul suprafeței de teren aflat în litigiu, teren pe care a decis să îl dea în proprietate, prin lege, Universității Tehnice de Construcții București întrucât acesta făcea parte din baza sa materială.

C. civ., prin prevederile art. 645 recunoaște legea ca mod de dobândire a proprietății. În raport de aceste două argumente, este neîntemeiată susținerea instanței de apel conform căreia statul roman nu avea un titlu legal de proprietate la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995. Intimata a depus la dosar întâmpinare, ce a fost calificată de instanța de recurs drept concluzii scrise, în raport cu data depunerii acestora la dosar. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Argumentul de inopozabilitate față de recurentă a sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Municipiului București, secția a IV a civilă - prin care s-a admis acțiunea în revendicare a numitei S.E.

împotriva pârâtului Consiliului Local al Municipiului București, fiind obligat acesta din urmă să-i lase liberă proprietatea și liniștita posesie a terenului în suprafață de 599,375 mp., situat în București, str. I. - ca urmare a neparticipării sale ca parte în litigiul ce a fost finalizat prin pronunțarea acesteia, nu poate conduce la adoptarea unei alte soluții în privința acțiunii de față, având ca obiect revendicarea acestui teren asupra căruia fiecare din părțile litigante își arogă deținerea dreptului de proprietate și a cărei soluționare presupune compararea titlurilor de proprietate deținute de fiecare dintre ele și recunoașterea preferabilității aceluia care este mai bine caracterizat.

De altfel, într-o acțiune în revendicare, ceea ce face obiectul cercetării judecătorești nu este aspectul de opozabilitate al titlurilor de proprietate concurente deținute de părți asupra bunului ce se dispută între ele, ci observarea și identificarea acelor elemente cate țin de caracteristicile titlului, condițiile dobândirii dreptului de proprietate, proveniența acestuia, transmiterea posesiei, etc și care, prezente fiind, îndreptățesc recunoașterea preferabilității unuia dintre titlurile în concurs, în detrimentul celuilalt.

Este adevărat că, neparticipând ca parte în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Municipiului București, față de recurentă această hotărâre judecătorească nu produce efecte obligatorii, care funcționează doar între părțile acelui litigiu, însă este indiscutabil că acest act jurisdicțional, ca orice act juridic, în general, produce efecte de opozabilitate față de terți, neputând fi ignorat de aceștia sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea sa. Față de terți, ca element nou apărut în ordinea juridică și cea socială, hotărârea judecătorească pronunțată într-un litigiu la care ei nu au fost parte, se opune cu valoarea unui fapt juridic și a unui mijloc de probă.

Cu aceeași valoare juridică a și fost invocată și analizată în prezentul litigiu sentința civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului Municipiului București, secția a VI-a civilă, care dovedește că fosta proprietară S.E., autoarea intimatei-reclamante, a contestat într-o procedură judiciară măsura exproprierii terenului său în suprafață de 890 m.p., din București, str. I.T. pe care îl dobândise cu act autentic în anul 1949, dar care a făcut obiectul exproprierii în temeiul Decretului nr. 346/1976 și Decretului nr. 405/1985. Soluționând acțiunea fostei proprietare în cadrul legal oferit de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996, a obligat Consiliul local al Municipiului București să-i restituie acesteia suprafața de 599, 375 m.p.

din totalul terenului deținut și expropriat, constatând că aceasta este liberă și neafectată de construirea căminului studențesc – obiectivul de utilitate publică în vederea realizării căruia fuseseră adoptate decretele de expropriere – apreciind, în consecință, că în limita acestei suprafețe nu se realizase scopul exproprierii. După cum în mod corect a reținut instanța de apel, această hotărâre judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat și este prezumată a exprima adevărul, neputând fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, respectiv cea a instanței în fața căreia este invocată ca probă.

Înalta Curte apreciază că în mod greșit prima instanță, în lipsa oricăror alte probe contrare ori suplimentare celor care au fost administrate în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996, a negat valoarea juridică și a refuzat recunoașterea efectelor acestei hotărâri judecătorești, rezumându-se să afirme, contrar constatărilor instanței ce o pronunțase pe aceasta, că scopul exproprierii s-a realizat în cazul terenului în litigiu. Acțiunea în justiție a fostei proprietare a terenului expropriat, S.E., întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ce a fost soluționată prin mai sus menționata hotărâre judecătorească, nu reprezintă altceva decât calea procesuală utilizată de parte chiar cu scopul de a contesta măsura exproprierii ce a stat la baza preluării forțate de către stat a imobilului din str. I.T., singura, de altfel, l-a care a avut acces ulterior înlăturării regimului comunist.

Așadar, se dovedește a fi fără suport real aprecierea primei instanțe în sensul că măsura exproprierii nu ar fi fost contestată de cel împotriva căruia ea a fost dispusă. Este adevărat că pe calea exproprierii realizată în temeiul Decretelor Consiliului de Stat nr. 346/1976 și nr. 405/1985, statul a dobândit în mod valabil și în puterea legii proprietatea imobilului ce a aparținut autoarei S.E., din str. I.T., însă nu există nici un argument legal de a ignora ori nesocoti consecințele juridice produse prin efectul pronunțării sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, acelea de reîntoarcere în patrimoniul fosT. proprietare, a dreptului de proprietate în limita suprafeței de 599, 375 m.p.

teren, cât s-a stabilit că nu a servit realizării scopului exproprierii.

Este real și faptul că prin dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, statul român a înțeles să recunoască un drept de proprietate instituțiilor de învățământ de stat asupra bazei lor materiale aferente procesului de instruire și educație, ce a fost realizată din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, însă sentința civilă nr. 670 din 20 septembrie 1996, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la o dată ulterioară intrării în vigoare a legii învățământului nu face altceva decât să constate, implicit, că terenul de 599, 375 m.p., ce fusese preluat prin expropriere de la autoarea S.E., nu face parte din baza materială a universității deservită de căminele studențești Lacul T. întrucât acesta, ca teren viran, nu a servit realizării scopului exproprierii, respectiv construirea unor cămine studențești.

Or, în prezenta procedură, recurenta nu a administrat nici o probă care să contrazică statuarea acelei instanțe de judecată și să dovedească fără putință de tăgadă, că, cel puțin din punct de vedere formal, la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995, terenul în litigiu era inclus în baza sa materială, probă care, eventual, să îmbrace forma unui act administrativ (ordin al ministrului) de atribuire în administrare ori în folosință sau chiar de inventariere a bunurilor în privința cărora se invocă un drept de proprietate întemeiat pe dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995. Singurul argument, invocat de recurentă prin cel dintâi motiv al recursului său, în sensul că suprafața de teren în dispută este situată între căminele studențești, cu deschidere la strada I., nu este suficient în a aprecia, în contextul prezentei cauze, că, incontestabil, această suprafață de 599, 375 m.p.

teren făcea parte din baza sa materială la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995 și că, implicit, în temeiul dispozițiilor art. 166 alin. (4) din acest act normativ, acesta constituia parte a proprietății sale. Înalta Curte observă că exact aceeași situație a amplasării terenului exista și la data pronunțării sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București, fiind descrisă în raportul de expertiză ce a servit ca probă tehnică în acel litigiu, fiind necesar, așa după cum corect a subliniat în hotărârea sa instanța de apel, probarea de către recurentă a întinderii bazei sale materiale printr-un act administrativ de dată anterioară Legii nr. 84/1995, pentru a se putea afirma că, în mod cert, la data intrării în vigoare a acestei legi, terenul în suprafață de 599, 375 m.p.

aparținea bazei sale materiale și intra în sfera de aplicare a normei art. 166 alin. (4). O atare probă nu a fost administrată pe tot parcursul soluționării prezentului litigiu, iar Ordinul nr. 3717 din 16 mai 2002, emis de Ministerul Educației și Cercetării – de altfel, singurul document deținut de recurentă care realizează o individualizare și delimitare a bunurilor folosite ca bază materială a sa - constituie un act administrativ emis în aplicarea prevederilor art. 166 alin. (9) din Legea nr. 84/1995, în vederea întabulării dreptului de proprietate atribuit ei prin lege, dar care este însă ulterior atât sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București, care, alături de contractul de vânzare-cumpărare din 1 septembrie 1949, constituie titlul autorului intimatei-reclamante, cât și operațiunii de întabulare a dreptului dobândit de aceasta din urmă, care s-a realizat prin încheierea din 22 martie 2000 (potrivit extrasului de C.F.

dosar fond). Prin urmare, Înalta Curte reține că în această procedură, recurenta nu și-a dovedit dreptul de proprietate prin prezentarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Educației și Cercetării (la care se referă teza finală a art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, modificată și completată prin Legea nr. 354/2004), ci doar prin invocarea acestor prevederi legale și înfățișarea ordinului nr. 3717 din 16 mai 2002, emis în aplicarea dispozițiilor art. 166 alin. (9) din legea învățământului, la o dată la care dreptul de proprietate asupra suprafeței de 599,375 m.p. teren din str. I.T. se reîntorsese în patrimoniul fosT. proprietare ca efect al pronunțării sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București și intrase deja în circuitul civil în urma înstrăinării sale către intimată, în condiții de opozabilitate față de terți – inclusiv recurenta – prin întabularea dreptului astfel dobândit.

Contrar susținerilor recurenT., instanța de apel nu a negat valoarea legii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, ci a susținut, pe bună dreptate, că singură, declarația generală și abstractă a legii, neindividualizată cu referire la bunurile concrete, delimitate fizic, la care se referă, nu este îndestulătoare nici pentru justificarea dreptului și nici pentru dovedirea acestuia, fiind necesar ca declarația legii să fie însoțită de actul de aplicare a legii care să probeze încadrarea în ipoteza normei juridice. În alte cuvinte, în concursul cu intimata, care a exhibat titluri de proprietate individuale și concrete cu referire la bunul în litigiu, dovedind întreg circuitul juridic al acestuia din autor în autor, recurenta nu se poate prevala cu succes de prevederile art. 645 C. civ.

și de cele ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, spre a câștiga proprietatea imobilului în dispută în condițiile în care probațiunea sa nu a inclus și acte concrete de individualizare și delimitare a bunurilor asupra cărora a pretins că poartă dreptul său, care să coincidă ipotezei legale ce-i conferă dreptul de proprietate în sensul dovedirii bazei sale materiale. În consecință, în mod corect și justificat a apreciat instanța de apel că dreptul autoarei intimaT. este mai bine caracterizat, recunoscându-i preferabilitatea, în condițiile în care , ca efect al pronunțării sentinței civile nr. 670 din 20 septembrie 1996 a Tribunalului București, prin care s-a dispus în mod expres restituirea terenului în litigiu în patrimoniul fosT.

proprietare, existența unui „ bun actual” în patrimoniul acesT. persoane este în afara oricărui dubiu, efectele acesT.a și protecția de care se bucură în virtutea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neputându-i fi refuzate nici ei și nici subdobânditorilor cu titlu particular ai aceluiași bun de la aceasta, respectiv intimata. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea Tehnică de Construcții București, împotriva deciziei nr. 857A din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.