ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5201/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5201/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 17

septembrie 2007 sub nr. 18118/299/2007,

reclamanții B.C. și B.E. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General, G.G. și G.D., solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului

nr. 9 situat în București, sector 1 și existența dreptului lor de proprietate

asupra acestui apartament, precum și obligarea pârâților G.G. și G.D. să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul descris mai sus,

precum și cota indiviză de teren aferent, în suprafață de 13,76 mp.

Prin

sentința nr. 3208 din 10 martie2008, Judecătoria Sectorului 1 București

a admis excepția de necompetență

materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat

la valoarea imobilului revendicat.

Investit

prin declinare de competență, Tribunalul București, secția a III a civilă, a

pronunțat sentința nr. 51 din 13 ianuarie 2009, prin care a respins excepția

lipsei calității procesuale active, precum și acțiunea, ca neîntemeiate.

Pentru

a respinge excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că

acțiunea în revendicare este mijlocul procesual prin care persoana care se

consideră proprietar se îndreaptă împotriva persoanei deținătoare a bunului,

pentru ca prin intermediul instanței judecătorești aceasta din urmă să fie

obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunul respectiv.

Ca

atare, calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare aparține

persoanei care se pretinde proprietar, în speță reclamanților, care au invocat

că au devenit proprietari ai imobilului litigios, preluat de stat în baza

Decretului nr. 223/1974, conform titlului de proprietate nr. 6276/1985.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Imobilul

revendicat a aparținut reclamanților, conform contractului de construire nr.

1424/7 din 21 august 1986, actului adițional la acest contract și titlului de

proprietate nr. 6276 din 10 iulie 1985.

Prin

decizia nr. 497 din 14 martie1989 a Consiliului Popular al Municipiului

București, în aplicarea Decretului 223/1974 și Decretului 182/1977, s-a dispus

preluarea imobilului de către stat din proprietatea reclamanților.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 768/112/1996, pârâții G.D. și G.G. au

dobândit proprietatea acestui imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanții nu au formulat notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură sau în

echivalent și nu au formulat nici acțiune împotriva pârâților pentru

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

In

speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare contra terțului

dobânditor, intentată după apariția Legii nr. 10/2001 și împotriva Municipiului

București pentru constatarea nevalabilității titlului statului.

Întrucât

revendicarea este solicitată ca o consecință a nevalabilității titlului

statului, deși au fost formulate două capete de cerere distincte, acestea nu

pot fi verificate separat, ci numai împreună.

Astfel,

după apariția Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv, acțiunea în revendicare intentată

împotriva terțului dobânditor nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun,

ci numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii

speciale, care altfel ar fi eludate, întrucât la art. 45 se vorbește de

acțiunea în nulitatea absolută a actului de înstrăinare.

In

cauza de față, având în vedere că acțiunea în revendicare este formulată după

apariția Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanții au arătat ca temei de drept

al cererii lor dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., în soluționarea ei

urmează a se ține seama de criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001, și anume

art. 45 alin. (2) întrucât acțiunea în revendicare formulată după apariția

Legii nr. 10/2001 împotriva terțului dobânditor este o acțiune în revendicare

specială supusă criteriilor arătate în această lege și nu criteriilor acțiunii

în revendicare de drept comun, restituirea în natură a imobilului este

condiționată de anularea actului de înstrăinare, în caz contrar tidul terțului

dobânditor consolidându-se

ex lege,

fiind preferat de legiuitor celui al

persoanei îndreptățite.

Soluția

decurge atât din litera, cât și din spiritul Legii nr. 10/2001 [art. 2 alin.

(2) rap. la art. 45 alin. (5)], deoarece altfel sancțiunea prescripției

dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului terțului

dobânditor ar fi practic inutilă câtă vreme acțiunea în revendicare s-ar baza

doar pe simpla comparare de titluri.

Reclamanții

au formulat cerere de revendicare abia la data de 17 septembrie 2007 și nu au

solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de

18 luni, astfel că tidul de proprietate al terților dobânditori s-a consolidat

prin trecerea timpului. De asemenea, reclamanții nu au formulat nici

notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în

natură sau prin echivalent.

Un

alt argument în susținerea acestei soluții este desprins și din dispozițiile

cuprinse în art. 22 alin. (5) din Legea mr. 10/2001, care prevăd că

nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării atrage

pierderea dreptului de a cere în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent. Drept urmare, prin efectul decăderii, aceștia pierd chiar însuși

dreptul de proprietate asupra imobilelor, cu titlu de sancțiune.

In

ceea ce privește temeiul invocat de către reclamanți, și anume art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta nu poate fi

interpretat ca o sarcină a statelor de a restitui bunuri preluate anterior

ratificării Convenției de către acestea. Bunul imobil disputat în cauza de față

a fost preluat de către stat în anul 1989, adică anterior ratificării de către

România a Convenției.

Pentru

a beneficia de protecția instituită de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție

este necesară îndeplinirea unor condiții cu privire la bun, una dintre acestea

fiind aceea ca bunul să fie actual. In cazul intereselor economice și a

„speranței legitime" este necesară condiția ca acestea să aibă o valoare

economică certă, cerințe ce nu sunt îndeplinite în speță în privința

solicitării reclamanților.

Din

contră, ca urmare a neatacării în justiție a valabilității contractului de

vânzare-cumpărare al pârâților persoane fizice, prin consolidarea titlului lor

prin efectul Legii nr. 10/2001, aceștia dețin un „bun" în sensul

Convenției, care, dacă ar fi încălcat prin admiterea acțiunii in revendicare,

ar constitui o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așa

fiind, cererea reclamanților apare ca neîntemeiată, impunându-se a fi respinsă

în totalitate împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții.

Prin

decizia civilă nr. 588 A din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel București,

secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

a respins apelul, ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

Critica

referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului și cea vizând nemotivarea hotărârii pe acest

aspect nu pot fi primite.

Conform

considerentelor sentinței apelate, tribunalul a apreciat că, întrucât acțiunea

în revendicare formulată de reclamanți este solicitată ca o consecință a

nevalabilității titlului statului asupra bunului revendicat, pretenția

reclamanților se impune a fi analizată din perspectiva acțiunii cu care prima

instanță a fost legal investită, constatarea valabilității titlului statului

reprezentând o chestiune prejudicială ce se impune a fi analizată ca atare.

Într-adevăr,

așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii introductive, reclamanții și-au

configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată în scopul

valorificării pretenției lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a

dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în București, - prin

formularea unei acțiuni în revendicare, acțiune reală, de drept comun, ale cărei

caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență

națională, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși

dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile

înscrise în art. 480-481 C. civ.

Această

acțiune impunea așadar instanței de fond o analiză complexă a raportului

juridic litigios dedus judecății, prin mecanismul comparării ridurilor de

proprietate aflate în conflict judiciar -mecanism specific acțiunii în

revendicare de drept comun - care includea și modalitatea în care statul a

preluat imobilul revendicat din patrimoniul reclamanților, astfel că nu s-ar

putea reține ca fiind greșită aprecierea instanței de fond în sensul că cererea

reclamanților vizând constatarea nevalabilității titlului statului reprezintă

doar un petit instrumental care slujește și este în strânsă legătură cu

revendicarea imobilului.

Pe

de altă parte, în cauză, analiza primei instanțe a vizat în mod expres

calitatea celor doi reclamanți de titulari ai unui bun sau a unei speranțe

legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, iar din această perspectivă curtea nu poate aprecia ca

fondată critica apelanților referitoare la ignorarea de către prima instanță a

temeiurilor de fapt și de drept pe care aceștia și-au întemeiat acțiunea în

revendicare, prima instanță răspunzând punctual și cu trimitere la probele

administrate în cauză și prevederile legale pe care le-a apreciat ca fiind

incidente în cauză, verificând în cauză existența elementelor definitorii ale

acțiunii cu care a fost sesizată, atât din perspectiva legislației interne, cât

și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nici

critica referitoare la modul de soluționare a acțiunii în revendicare promovată

de reclamanți nu este fondată.

In

soluționarea acțiunii deduse judecății trebuie stabilit cu prioritate dacă

reclamanții sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Așa

cum rezultă din actele dosarului, imobilul revendicat a aparținut reclamanților

în temeiul contractului de construire nr. 1424/7/1986, actului adițional la

acest contract și titlului de proprietate nr. 6276 din 10 iulie 1985.

Prin

decizia nr. 497/1989 a Consiliului Popular al Municipiului București, în

aplicarea Decretului nr. 223/1974 și Decretului nr. 182/1977, imobilul a fost

preluat de stat, la acea dată fiind acordate despăgubiri doar reclamantei, în

suma de 140.117 lei, reprezentând evaluarea cotei sale părți de

½

din imobil.

Din

înscrisurile anexate la dosar nu rezultă că reclamanta a formulat, anterior

promovării prezentei acțiuni, un demers administrativ sau judiciar prin care să

urmărească redobândirea imobilului în litigiu.

In

apel s-a făcut dovada că la data de 05 noiembrie 2001, numai reclamantul a

depus în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație, Legea nr.

10/2001, notificare prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești

pentru cota sa de

½

din imobilul litigios.

Pentru

a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar, potrivit

jurisprudenței CEDO, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în

patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută

printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de

restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime

de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Astfel,

din examinarea hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat rezultă că instanța

europeană a reținut că au fost încălcate exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1

în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de

proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul

în speță, în condițiile în care reclamanții, din pasivitate, nu au obținut o

atare hotărâre judecătorească prin care dreptul pretins în prezenta cauză să le

fi fost recunoscut.

Pe

de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că notificarea anterior menționată ar

viza apartamentul revendicat în prezenta cauză, se poate observa că, în cadrul

acestei notificări, reclamantul a solicitat acordarea de masuri reparatorii nu

pentru întreg imobilul, ceea ce ar fi fost posibil, în virtutea prevederilor

legale înscrise în art. 35 din Codul familiei, ci doar în limita cotei de

½

din imobil, cota ce îi fusese

preluată de stat, în timp ce reclamanta nu a făcut dovada că, la rândul său, ar

fi promovat un atare demers.

Pentru

a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza Păduraru contra

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenția și asupra art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele

proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil

își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou

drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu

mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor

și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului".

Aplicabilitatea

acestor dispoziții legale și, implicit, existenta unei speranțe legitime și

suficient justificate nu poate fi, însă, reținută decât în ceea ce privește,

sub rezerva anterior formulată, demersul formulat de reclamant pentru cota sa

de

½

din imobil, câtă vreme reclamanta nu

a invocat și nici nu a probat o imposibilitate obiectivă de a urma, la rândul

său, calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin formularea

notificării prevăzute de art. 22 și următoarele din legea specială.

In

acest sens, trebuie avute în vedere considerentele obligatorii expuse în

decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în care s-a arătat că, în soluționarea problemei dacă prioritatea Convenției

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea

unor dispoziții ale legii speciale, nu se poate da un răspuns în sensul că

există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci

ar

însemna să se încalce principiul

specialia

generalibus derogant.

In

acest sens, Înalta Curte a avut în vedere și cauza Păduraru contra România, în

care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut faptul că, Convenția nu

impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat

Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile

în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția și constatarea că statul și-a încălcat obligația pozitivă de

a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de

interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile

intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare.

In

circumstanțierea acesteia statuări, Înalta Curte a reținut, în considerentele

deciziei nr. 33/2008, cu privire la prima problemă care a făcut obiectul

recursului în interesul legii și al analizei sale, că legea specială la care

face trimitere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și de care se prevalează

reclamanții în susținerea apelului, este tocmai Legea nr. 10/2001, care

reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobile preluate cu titlu, cât și

fără titlu, astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanțelor care au

considerat că nu ar exista suprapunere în ceea ce privește câmpul de

reglementare al celor două acte normative (legea generală și legea specială).

In consecința acestei constatări, instanța supremă a statuat în sensul că numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1996, de către chiriași.

Totodată,

s-a statuat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.".

Or,

imobilul în litigiu a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 și Decretului nr. 182/1977, prin

decizia nr. 497 din 14 martie1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 București, deci într-una

dintre modalitățile enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

respectiv lit. i).

In

consecință, față de aceste prevederi legale și de art. 1 din Legea nr. 10/2001,

republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că imobilul

litigios nu intră în sfera de aplicare a legii, astfel cum este ea determinată

de textele citate, împrejurare în care devine aplicabil raționamentul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, astfel că singura speranță legitimă de care s-ar

putea prevala reclamanta ar fi fost cea dată de Legea nr. 10/2001. Insă, așa

cum s-a reținut anterior, reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura impusă de

acest act normativ, nu a invocat și nu a dovedit existența unui motiv obiectiv

pentru care nu a procedat la formularea notificării la care legea specială o

obliga și nici nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească prin care să i

se fi recunoscut dreptul pretins în prezenta cauză.

Curtea

nu poate face abstracție totodată de împrejurarea că prin această decizie s-a

urmărit eliminarea divergențelor de jurisprudență în soluționarea cauzelor de

natura celei formulate de reclamanți și nici de împrejurarea că în cauzele

soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra României în această

materie, situația premisă avută în vedere viza circumstanțe distincte de cea în

care se găsește reclamanta din prezenta cauză.

Pe

de altă parte, intimații-pârâți au cumpărat apartamentul în litigiu la data de

05 decembrie 1996, iar în speță nu s-a invocat și nu s-a probat că anterior

reclamanții ar fi făcut demersuri în scopul redobândirii imobilului, că ar fi

notificat pe pârâți cu privire la dreptul pretins în prezenta cauză, anterior

cumpărării imobilului de către aceștia, și nici că ar fi promovat o acțiune

prin care să invoce eventual nulitatea contractului astfel încheiat, iar

acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu a fost introdusă

abia la data de 17 septembrie 2007.

Față

de dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată,

modificată prin Legea nr. 1/2009, urmează a se reține că, în speță, s-a

consolidat titlul cumpărătorilor de bună-credință, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul/unitatea

administrativ-teritorială, întrucât apelanții-reclamanți nu au formulat o

acțiune în anularea acestui act.

Într-o

asemenea situație, validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută -

în speță, indirect, prin nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de

prescripție impus de lege, sens în care este și jurisprudența constantă a

instanței supreme.

In

raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor

stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea

prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, pentru

că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie1945 -

22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face

abstracție de existența sa.

Sub

aspect procedural, prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate

situațiile, acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al

imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea

titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de

aplicarea art. 480 C. civ., ci trebuie avute în vedere prevederile de drept

substanțial ale Legii nr. 10/2001 pentru aprecierea valabilității titlului

chiriașului-cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri

presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.

Pe

de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimată în cauza Raicu contra

României din 2006, pârâților care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.

112/1995 li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință.

Pârâții au cel puțin speranța legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a

obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea

Legii nr. 112/1995, precum și în situația în care contractul a fost încheiat cu

bună-credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Curtea

Europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să

creeze noi pagube disproporționate (a se vedea Pincova și Pina) și că

persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în

situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat

aceste bunuri în trecut.

In

același timp, prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legii

speciale, Legea nr. 10/2001, poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai cu condiția de a nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

In

cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății, prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul reclamantului B.C., care însă justifică o speranță

legitimă pentru cota parte de

½

din imobil, cât și în cazul pârâților, cumpărători de bună-credință ai

imobilului revendicat.

Chiar

dacă prin hotărârea Păduraru contra României, precum și prin alte hotărâri

pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit

că Statul Român și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și

cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie

restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor

normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâților

din speță la restituirea în natură a imobilului, pe calea cererii întemeiate pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

S-ar

încălca în acest mod principiul securității raporturilor juridice, cât și art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în ceea ce privește dreptul

pârâților asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu aceștia, ci

statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit

de reclamant prin imposibilitatea restituirii imobilului.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți,

care au criticat-o, în baza art. 304

pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii atât sub

aspectul modului de soluționare a capătului de cerere în constatarea

nevalabilității titlului statului, cât și al modului de soluționare a capătului

de cerere în revendicare.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurenții au arătat următoarele:

1.

Instanța de apel a confirmat în mod nelegal sentința atacată, în condițiile în

care tribunalul nu soluționase distinct capătul de cerere în constatarea

nevalabilității titlului statului.

Cât

timp instanța fusese investită cu judecarea a două capete de cerere distincte,

întemeiate pe dispoziții distincte de drept comun, răspunsul la aceste două

cereri se impunea a fi dat în mod formal explicit, cu atât mai mult cu cât

soarta unuia sau altuia din cele două capete de cerere nu depindea de soluția

dată în celălalt.

Instanțele

trebuiau să cerceteze în mod distinct modul de dobândire a bunului revendicat

de acțiunea propriu-zisă de revendicare.

Dacă

ar fi procedat astfel, ar fi făcut o corectă aplicare a legii și ar fi

pronunțat o soluție legală, constatând că titlul statului asupra imobilului

litigios nu este valabil. Aceasta deoarece, conform actelor de la dosar,

imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 497 din 14

martie1989 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular

al Municipiului București, dat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, iar

potrivit art. 2 lit. h) al Legii nr. 10/2001, el se înscrie în categoria

imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, așa cum este definit acesta în

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că titlul statului este valabil dacă

preluarea s-a făcut cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.

Or,

prin art. 36 alin. (1) și (2) din Constituția de la acea vreme se garanta

dreptul de proprietate asupra casei de locuit, iar prin art. 12 se prevedea că

terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes

obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.

Pe

de altă parte, România aderase încă din 10 decembrie 1948 la Declarația

Universală a Drepturilor Omului, care prevedea la art. 17 alin. (1) că orice

persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât și în asociație cu alții,

iar la art. 17 alin. (2) că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa.

Din

simpla enunțare a acestor dispoziții legale de drept intern și internațional

reiese fără dubiu că apartamentul litigios nu a făcut obiectul preluării cu

titlu valabil de către stat, ci preluarea s-a bazat pe o veritabilă violență

legislativă.

Fiind

contrar Constituției în vigoare din momentul edictării sale și Declarației

Universale a Drepturilor Omului, Decretul nr. 223/1974 nu este un act prin care

statul comunist să fi dobândit dreptul de proprietate asupra bunului de care

reclamanții au fost deposedați, ceea ce impunea ca instanțele anterioare să

constate nevalabilitatea titlului statului, conform solicitării făcute prin

primul capăt de cerere al acțiunii deduse judecății.

2.

Instanța de apel a confirmat în mod nelegal sentința fondului sub aspectul

soluției de respingere a capătului de cerere în revendicare.

Motivarea

cu care instanța de apel a păstrat soluția de respingere a acțiunii în

revendicare, ca nefondată, nu poate fi primită, întrucât ea nu răspunde în mod

satisfăcător la problema calității de proprietar a reclamanților asupra bunului

pretins și nici la cele ce decurg din această calitate, respectiv posibilitatea

apărării dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare imobiliară,

imprescriptibilă, ce permite oricând solicitarea restituirii bunului de la

persoana în stăpânirea căreia se găsește.

Acțiunea

în revendicare se poate exercita chiar și împotriva terțului dobânditor de la

stat, prin act cu titlu oneros, cu atât mai mult cu cât statul a acționat ca un

non dominus, transferând terțului ceea ce nu dobândise în mod legitim.

Spre

deosebire de acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, acțiunea de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat este absolut diferită, ea

referindu-se la repararea daunelor produse de stat proprietarilor ale căror

bunuri au fost naționalizate.

In

acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la

prevederile art. 480 C. civ., ci derogă de la prevederile art. 998-999 C. civ.,

care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite.

Faptul

că măsurile reparatorii se acordă, de regulă, în natură, nu reprezintă efectul

unei acțiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului

reparării prejudiciului în natură.

Acțiunea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este o acțiune personală

imobiliară reparatorie, supusă prescripției sau decăderii, deci are o altă

natură juridică decât acțiunea în revendicare de drept comun, care este reală,

petitorie și imprescriptibilă.

Acțiunea

în revendicare întemeiată pe Codul civil poate fi considerată inadmisibilă

atunci când există deschisă o altă acțiune în justiție, reglementată printr-o

lege specială, pentru obținerea aceleiași finalități, respectiv restituirea în

natură a bunului, și recunoașterea aceluiași drept, respectiv a dreptului de

proprietate.

Nu

poate opera buna-credință a terțului achizitor decât în situația în care acesta

ar opune uzucapiunea scurtă, or, în absența opunerii unei asemenea uzucapiuni,

simpla invocare a bunei-credințe nu poate constitui element de preferabilitate

a titlului terțului dobânditor, chiar și dacă se invocă prevederile art. 46 din

Legea nr. 10/2001; întrucât textul este de strictă interpretare și aplicare, el

nu poate fi extins altor situații decât acțiunilor în nulitate, deci nu se

aplică și acțiunilor în revendicare.

Actul

de înstrăinare încheiat de statul neproprietar cu terțul subdobânditor de

bună-credință fiind

„res inter alios acta",

nu trebuie să îl

lipsească pe adevăratul proprietar de dreptul său de proprietate.

Aceasta

este și situația din speță, unde pârâții G., terți subdobânditori, au

achiziționat imobilul în litigiu în condiții care nu sunt ireproșabile pentru

ei, întrucât s-au angajat fără precauțiuni în cumpărarea unui bun preluat de

statul comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic.

Simpla lor ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere bunei-credințe,

fiind suficient ca pârâții G. să citească denumirea Legii nr. 112/1995 pentru a

observa că era vorba despre o lege care se referea la bunuri naționalizate,

adică la bunuri preluate de statul comunist în cu totul alte condiții decât

unele obișnuite, firești.

Dreptul

de proprietate privată este garantat de Constituția României și apărat atât de

norme juridice interne - art. 480 și art. 481 C. civ., cât și de norme juridice

internaționale - Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Legea

nr. 10/2001 nu interzice exercițiul acțiunilor în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, iar acele prevederi potrivit cărora normele contrarii sunt

considerate abrogate nu pot fi interpretate în sensul că ele „ interzic"

exercițiul acțiunilor anterior menționate. Prin urmare, nu pot fi considerate

abrogate prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., întrucât Constituția

garantează proprietatea, inclusiv mijloacele de protecție juridică ale

acesteia, iar orice interpretare în alt sens ar însemna că „legea

reparatorie" nu constituie decât un alt act normativ de

„naționalizare", „confiscare", atât timp cât restituirea în natură

este condiționată.

Acțiunea

în revendicare se exercită de „adevăratul proprietar", iar nu de „fostul

proprietar". Calitatea de adevărat proprietar, pe care reclamanții o opun

pârâților din prezenta cauză, presupune o existență continuă, neîntreruptă,

permanentă a dreptului de proprietate în patrimoniul celui care o declină, în

schimb calitatea de fost proprietar este precizată, dar neexplicată juridic în

„legile reparatorii".

Dreptul

de proprietate nu se pierde prin neuz, el este un drept perpetuu pentru că durează

atâta vreme cât există bunul asupra căruia se exercită și există independent de

exercitarea lui.

Din

moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, înseamnă că acțiunea

cea mai energică prin care el poate fi apărat, anume acțiunea în revendicare,

este imprescriptibilă extinctiv.

Prin

urmare, cele două instanțe care au judecat cauza trebuiau să dea prevalentă

trilului de proprietate al reclamanților în detrimentul celui deținut de

pârâții G.

Totodată,

acțiunea în revendicare dedusă judecății este conformă și cu normele europene

în materie de proprietate, principiul respectării bunurilor, consacrat de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului fiind incident

în speță cât timp nu a existat o cauză de utilitate publică care să legitimeze

deposedarea.

De

la momentul aderării României la Uniunea Europeană, actele normative neconforme

cu principiul respectării dreptului de proprietate statuat de Convenție devin,

potrivit prevederilor constituționale, inoperante, caduce.

Decizia

nr. 33/2008, care unifică practica în materia revendicării, se întemeiază ea

însăși pe aceste acte normative inoperante și nu poate fi obligatorie

proprietarilor ce au acționat în revendicarea pe dreptul comun, câtă vreme

statul nu a devenit niciodată proprietar al bunurilor preluate abuziv. El nu a

transferat niciodată către terții achizitori dreptul de proprietate, câtă vreme

el însuși nu l-a dobândit.

In

atare condiții, la fel ca și Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și

modificată, nici decizia nr. 33/2008, deși „obligatorie", nu este

aplicabilă în cauza de față, în care nu este discutat dreptul de proprietate al

pârâților cumpărători și securitatea circuitului civil, ci dreptul de

proprietate al reclamanților.

Nesiguranța

circuitului civil nu se datorează acțiunii în revendicare deduse judecății, ci

este dată tocmai de titlul transmis de statul român pârâților G.

Acțiunea

în revendicare de față urmărește tocmai asigurarea securității circuitului

civil prin repunerea în matca firească a dreptului de proprietate al adevăraților

proprietari.

Nu

în ultimul rând, este de precizat că, în cele mai recente hotărâri date

împotriva României în materia încălcării art. 1 alin. (1) din Primul Protocol

adițional la Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a nuanțat

poziția în ceea ce îi privește pe adevărații proprietari, apreciind că aceștia

au dovedit că au o speranță legitimă în ceea ce privește redobândirea bunurilor

ce le-au aparținut și de care au fost deposedați în mod abuziv de către stat.

Aserțiunea

instanței de apel referitoare la faptul că reclamanta B.E. nu mai este titulară

a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât nu deține

nici măcar „o speranță legitimă și suficient justificată" de a redobândi

bunul cât timp nu s-a supus exigențelor legii speciale, Legea nr. 10/2001, este

greșită. Aceasta pentru că, raportat la prevederile art. 21 alin. (4) din

Constituția României, care stabilesc că jurisdicțiile speciale administrative

sunt facultative, reclamanta nu era obligată să urmeze prescripțiile Legii nr.

10/2001, care constituie tocmai o astfel de procedură specială administrativă

de redobândire a bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada

comunistă.

In

ceea ce îl privește pe reclamantul B.C., acesta a uzat de procedurile Legii 10/2001,

formulând notificarea nr. 3494 din 5 noiembrie 2001, dar fără niciun succes,

motiv pentru care, o dată în plus, trebuia reținut că lui nu îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

In

soluționarea cererii în revendicare trebuia avută în vedere, cu prioritate,

hotărârea Faimblat contra României, pronunțată pe data de 13 ianuarie 2009,

care a statuat că statul român a suferit un eșec în încercarea de a pune ordine

în sistemul său legislativ, acesta nereprezentând doar un factor agravant cu

privire la responsabilitatea statului pentru respectarea Convenției, din cauza

unei situații trecute sau actuale, dar, în același timp, o amenințare pentru

eficiența viitoare a sistemului pus în aplicare de Convenție.

Dispozițiile

acestei hotărâri au fost reluate pe data de 20 ianuarie 2009, în cauza Katz

contra României.

Ambele

hotărâri au rămas definitive, așa încât din acest moment Legea nr. 10/2001 este

abrogată implicit, cu toate modificările ei.

Și

aceasta pentru că art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României prevăd

nu numai faptul că actele internaționale sunt obligatorii pentru Statul Român

și fac parte din dreptul său intern, ci și faptul că ele se aplică cu

întâietate față de normele juridice contrare.

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 46 că statele se obligă să aducă

la îndeplinire hotărârile definitive ale Curții, or, în raport de această

prevedere convențională, dacă printr-o hotărâre a Curții se stabilește

definitiv că e necesară adoptarea de noi măsuri legislative pentru că sistemul

legislativ vechi nu a asigurat respectarea drepturilor apărate de Convenție, interpretarea

logico-juridică nu poate duce la o altă concluzie decât aceea că reglementarea

veche este abrogată implicit.

Recursul

este fondat

din

perspectiva criticii relative la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat

asupra primului capăt de cerere al reclamanților, cel în constatarea

nevalabilitătii titlului de preluare al statului asupra imobilului în litigiu.

In

fapt, prin cererea dedusă judecății, reclamanții B.C. și B.E. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, G.G. și G.D.,

solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului nr. 9, situat în București, sector 1, deținut în prezent de

pârâții persoane fizice și obligarea acestora din urmă să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie acest imobil.

Modalitatea

concretă în care reclamanții au înțeles să-și exercite dreptul la acțiune în

justiție, prin formularea pretenției concrete de revendicare a imobilului în

litigiu, structurată pe două capete de cerere distincte - expresie a

principiului disponibilității, în contextul unor dispoziții de drept intern si

internațional expres enunțate, a determinat partea adversă să formuleze propria

ei strategie în apărare - în acord cu principiile egalității în drepturi,

dreptului la apărare și al contradictorialității, în scopul contestării

dreptului reclamanților și a pretenției întemeiate pe acest drept, respectiv a

protejării propriei sale situații juridice.

Intr-un

asemenea context procesual, rolul instanței de judecată este de a cerceta

raportul juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în

esență, stabilirea situației de fapt în acord cu probele încuviințate și

administrate, respectiv soluționarea acesteia în temeiul dispozițiilor legale

incidente.

Or,

ignorând limitele reale ale cererii de chemare în judecată a reclamanților,

instanța de apel și-a însușit greșit argumentul primei instanțe în sensul că

cererea în constatarea nevalabilitătii titlului statului reprezintă doar un

petit instrumental care slujește și este în strânsă legătură cu revendicarea

imobilului, nefiind necesară analizarea distinctă a valabilității titlului

statului, chestiune prejudicială ce trebuie analizată împreună cu revendicarea

și nu separat.

Pe

cale de consecință, greșit nu s-a primit motivul de apel al reclamanților

vizând nepronunțarea explicită și distinctă de către tribunal asupra capătului

de cerere în constatarea nevalabilitătii titlului statului asupra imobilului

litigios, care ar fi impus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei

spre rejudecare, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Față

de nesoluționarea unui capăt de cerere de către prima instanță, s-ar fi impus,

cu necesitate, soluția de desființare a sentinței apelate și de trimitere a

cauzei spre rejudecare, prevăzută expres pentru această ipoteză de art. 297

alin. (1) C. proc. civ.

Astfel,

prerogativa instanței de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o

componenta a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu

deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum

este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de

competență a instanței a acestui atribut putând determina afectarea dreptului

de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).

Pe

de altă parte, instanța de apel trebuia să aibă în vedere modalitatea concretă

în care reclamanții și-au configurat cererea de chemare în judecată, expresie a

principiului disponibilității, fapt care a determinat o anumită strategie în

apărare, fiecare parte susținând și valorificând situația de fapt a dosarului

pendinte din perspectiva unui raționament juridic distinct, cu finalitate

diferită (întemeiat pe dispoziții exprese de drept intern si internațional,

inclusiv jurisprudență națională și convențională), corespunzător, în ultimă

instanță, propriului interes.

Accesului

liber la justiție al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, a

libertăților și a intereselor sale legitime, consacrat de art. 21 din

Constituție, îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată ca, în

condițiile legii, să se pronunțe asupra cererii adresate.

In

acest sens, dispoziții exprese de drept procedural, respectiv art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., prevăd că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății."

Nu

poate fi acceptat, din această perspectivă legală, punctul de vedere al

instanțelor anterioare, conform căruia primul capăt de cerere nu se impune a fi

analizat ca o pretenție de sine stătătoare, cu motivația că acesta ar conține,

în sine, o chestiune prejudicială, întrucât, pe de o parte, chestiunea

prejudicială, în accepțiunea corectă a noțiunii, nu devine incidență într-o

astfel de ipoteză, iar, pe de altă parte, însuși principiul disponibilității

care guvernează procesul civil conferă prerogativa reală părților de a determina

obiectul și limitele judecății, cu corolarul obstaculării oricărei/oricăror

tentative, din partea adversarului din proces, dar și a instanței de judecată,

de a-i nesocoti semnificația.

Față

de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) si (3) C. proc. civ.,

coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 [nesocotirea art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., respectiv a principiului disponibilității], cu referire la art. 297

alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamanților și va modifica

decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamanților, cu consecința

desființării sentinței civile nr. 51 din 13 ianuarie 2009 și trimiterii cauzei

spre rejudecare la prima instanță, respectiv Tribunalul București.

In

rejudecare, tribunalul se va pronunța asupra ambelor capete de cerere care

formează obiectul acțiunii reclamanților, urmând a avea în vedere și criticile

de fond formulate în recurs, necercetate de instanța de recurs față de soluția

adoptată, aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții B.C. și B.E. împotriva deciziei civile nr. 588

A din data de 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III - a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de

apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 51 din data de 13 ianuarie

2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Desființează sentința apelată și trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.