ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5201/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 17 septembrie 2007 sub nr. 18118/299/2007, reclamanții B.C. și B.E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, G.G. și G.D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 9 situat în București, sector 1 și existența dreptului lor de proprietate asupra acestui apartament, precum și obligarea pârâților G.G. și G.D. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul descris mai sus, precum și cota indiviză de teren aferent, în suprafață de 13,76 mp.

Prin sentința nr. 3208 din 10 martie2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat la valoarea imobilului revendicat. Investit prin declinare de competență, Tribunalul București, secția a III a civilă, a pronunțat sentința nr. 51 din 13 ianuarie 2009, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active, precum și acțiunea, ca neîntemeiate. Pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare este mijlocul procesual prin care persoana care se consideră proprietar se îndreaptă împotriva persoanei deținătoare a bunului, pentru ca prin intermediul instanței judecătorești aceasta din urmă să fie obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunul respectiv.

Ca atare, calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare aparține persoanei care se pretinde proprietar, în speță reclamanților, care au invocat că au devenit proprietari ai imobilului litigios, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, conform titlului de proprietate nr. 6276/1985. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Imobilul revendicat a aparținut reclamanților, conform contractului de construire nr. 1424/7 din 21 august 1986, actului adițional la acest contract și titlului de proprietate nr. 6276 din 10 iulie 1985. Prin decizia nr. 497 din 14 martie1989 a Consiliului Popular al Municipiului București, în aplicarea Decretului 223/1974 și Decretului 182/1977, s-a dispus preluarea imobilului de către stat din proprietatea reclamanților.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 768/112/1996, pârâții G.D. și G.G. au dobândit proprietatea acestui imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură sau în echivalent și nu au formulat nici acțiune împotriva pârâților pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. In speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare contra terțului dobânditor, intentată după apariția Legii nr. 10/2001 și împotriva Municipiului București pentru constatarea nevalabilității titlului statului. Întrucât revendicarea este solicitată ca o consecință a nevalabilității titlului statului, deși au fost formulate două capete de cerere distincte, acestea nu pot fi verificate separat, ci numai împreună.

Astfel, după apariția Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, acțiunea în revendicare intentată împotriva terțului dobânditor nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun, ci numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel ar fi eludate, întrucât la art. 45 se vorbește de acțiunea în nulitatea absolută a actului de înstrăinare.

In cauza de față, având în vedere că acțiunea în revendicare este formulată după apariția Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanții au arătat ca temei de drept al cererii lor dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., în soluționarea ei urmează a se ține seama de criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001, și anume art. 45 alin. (2) întrucât acțiunea în revendicare formulată după apariția Legii nr. 10/2001 împotriva terțului dobânditor este o acțiune în revendicare specială supusă criteriilor arătate în această lege și nu criteriilor acțiunii în revendicare de drept comun, restituirea în natură a imobilului este condiționată de anularea actului de înstrăinare, în caz contrar tidul terțului dobânditor consolidându-se ex lege, fiind preferat de legiuitor celui al persoanei îndreptățite.

Soluția decurge atât din litera, cât și din spiritul Legii nr. 10/2001 [art. 2 alin. (2) rap. la art. 45 alin. (5)], deoarece altfel sancțiunea prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului terțului dobânditor ar fi practic inutilă câtă vreme acțiunea în revendicare s-ar baza doar pe simpla comparare de titluri. Reclamanții au formulat cerere de revendicare abia la data de 17 septembrie 2007 și nu au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de 18 luni, astfel că tidul de proprietate al terților dobânditori s-a consolidat prin trecerea timpului. De asemenea, reclamanții nu au formulat nici notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură sau prin echivalent.

Un alt argument în susținerea acestei soluții este desprins și din dispozițiile cuprinse în art. 22 alin. (5) din Legea mr. 10/2001, care prevăd că nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a cere în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Drept urmare, prin efectul decăderii, aceștia pierd chiar însuși dreptul de proprietate asupra imobilelor, cu titlu de sancțiune. In ceea ce privește temeiul invocat de către reclamanți, și anume art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta nu poate fi interpretat ca o sarcină a statelor de a restitui bunuri preluate anterior ratificării Convenției de către acestea.

Bunul imobil disputat în cauza de față a fost preluat de către stat în anul 1989, adică anterior ratificării de către România a Convenției. Pentru a beneficia de protecția instituită de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție este necesară îndeplinirea unor condiții cu privire la bun, una dintre acestea fiind aceea ca bunul să fie actual. In cazul intereselor economice și a „speranței legitime" este necesară condiția ca acestea să aibă o valoare economică certă, cerințe ce nu sunt îndeplinite în speță în privința solicitării reclamanților. Din contră, ca urmare a neatacării în justiție a valabilității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților persoane fizice, prin consolidarea titlului lor prin efectul Legii nr. 10/2001, aceștia dețin un „bun" în sensul Convenției, care, dacă ar fi încălcat prin admiterea acțiunii in revendicare, ar constitui o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așa fiind, cererea reclamanților apare ca neîntemeiată, impunându-se a fi respinsă în totalitate împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții. Prin decizia civilă nr. 588 A din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și cea vizând nemotivarea hotărârii pe acest aspect nu pot fi primite.

Conform considerentelor sentinței apelate, tribunalul a apreciat că, întrucât acțiunea în revendicare formulată de reclamanți este solicitată ca o consecință a nevalabilității titlului statului asupra bunului revendicat, pretenția reclamanților se impune a fi analizată din perspectiva acțiunii cu care prima instanță a fost legal investită, constatarea valabilității titlului statului reprezentând o chestiune prejudicială ce se impune a fi analizată ca atare.

Într-adevăr, așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii introductive, reclamanții și-au configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată în scopul valorificării pretenției lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în București, - prin formularea unei acțiuni în revendicare, acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență națională, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480-481 C. civ.

Această acțiune impunea așadar instanței de fond o analiză complexă a raportului juridic litigios dedus judecății, prin mecanismul comparării ridurilor de proprietate aflate în conflict judiciar -mecanism specific acțiunii în revendicare de drept comun - care includea și modalitatea în care statul a preluat imobilul revendicat din patrimoniul reclamanților, astfel că nu s-ar putea reține ca fiind greșită aprecierea instanței de fond în sensul că cererea reclamanților vizând constatarea nevalabilității titlului statului reprezintă doar un petit instrumental care slujește și este în strânsă legătură cu revendicarea imobilului.

Pe de altă parte, în cauză, analiza primei instanțe a vizat în mod expres calitatea celor doi reclamanți de titulari ai unui bun sau a unei speranțe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar din această perspectivă curtea nu poate aprecia ca fondată critica apelanților referitoare la ignorarea de către prima instanță a temeiurilor de fapt și de drept pe care aceștia și-au întemeiat acțiunea în revendicare, prima instanță răspunzând punctual și cu trimitere la probele administrate în cauză și prevederile legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, verificând în cauză existența elementelor definitorii ale acțiunii cu care a fost sesizată, atât din perspectiva legislației interne, cât și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nici critica referitoare la modul de soluționare a acțiunii în revendicare promovată de reclamanți nu este fondată. In soluționarea acțiunii deduse judecății trebuie stabilit cu prioritate dacă reclamanții sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție. Așa cum rezultă din actele dosarului, imobilul revendicat a aparținut reclamanților în temeiul contractului de construire nr. 1424/7/1986, actului adițional la acest contract și titlului de proprietate nr. 6276 din 10 iulie 1985. Prin decizia nr. 497/1989 a Consiliului Popular al Municipiului București, în aplicarea Decretului nr. 223/1974 și Decretului nr. 182/1977, imobilul a fost preluat de stat, la acea dată fiind acordate despăgubiri doar reclamantei, în suma de 140.117 lei, reprezentând evaluarea cotei sale părți de ½ din imobil.

Din înscrisurile anexate la dosar nu rezultă că reclamanta a formulat, anterior promovării prezentei acțiuni, un demers administrativ sau judiciar prin care să urmărească redobândirea imobilului în litigiu. In apel s-a făcut dovada că la data de 05 noiembrie 2001, numai reclamantul a depus în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, notificare prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru cota sa de ½ din imobilul litigios.

Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Astfel, din examinarea hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat rezultă că instanța europeană a reținut că au fost încălcate exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care reclamanții, din pasivitate, nu au obținut o atare hotărâre judecătorească prin care dreptul pretins în prezenta cauză să le fi fost recunoscut.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că notificarea anterior menționată ar viza apartamentul revendicat în prezenta cauză, se poate observa că, în cadrul acestei notificări, reclamantul a solicitat acordarea de masuri reparatorii nu pentru întreg imobilul, ceea ce ar fi fost posibil, în virtutea prevederilor legale înscrise în art. 35 din Codul familiei, ci doar în limita cotei de ½ din imobil, cota ce îi fusese preluată de stat, în timp ce reclamanta nu a făcut dovada că, la rândul său, ar fi promovat un atare demers.

Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului". Aplicabilitatea acestor dispoziții legale și, implicit, existenta unei speranțe legitime și suficient justificate nu poate fi, însă, reținută decât în ceea ce privește, sub rezerva anterior formulată, demersul formulat de reclamant pentru cota sa de ½ din imobil, câtă vreme reclamanta nu a invocat și nici nu a probat o imposibilitate obiectivă de a urma, la rândul său, calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 și următoarele din legea specială.

In acest sens, trebuie avute în vedere considerentele obligatorii expuse în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a arătat că, în soluționarea problemei dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

In acest sens, Înalta Curte a avut în vedere și cauza Păduraru contra România, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut faptul că, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția și constatarea că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare.

In circumstanțierea acesteia statuări, Înalta Curte a reținut, în considerentele deciziei nr. 33/2008, cu privire la prima problemă care a făcut obiectul recursului în interesul legii și al analizei sale, că legea specială la care face trimitere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și de care se prevalează reclamanții în susținerea apelului, este tocmai Legea nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobile preluate cu titlu, cât și fără titlu, astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanțelor care au considerat că nu ar exista suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative (legea generală și legea specială).

In consecința acestei constatări, instanța supremă a statuat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1996, de către chiriași.

Totodată, s-a statuat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.". Or, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 și Decretului nr. 182/1977, prin decizia nr. 497 din 14 martie1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 București, deci într-una dintre modalitățile enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv lit. i). In consecință, față de aceste prevederi legale și de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că imobilul litigios nu intră în sfera de aplicare a legii, astfel cum este ea determinată de textele citate, împrejurare în care devine aplicabil raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că singura speranță legitimă de care s-ar putea prevala reclamanta ar fi fost cea dată de Legea nr. 10/2001.

Insă, așa cum s-a reținut anterior, reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura impusă de acest act normativ, nu a invocat și nu a dovedit existența unui motiv obiectiv pentru care nu a procedat la formularea notificării la care legea specială o obliga și nici nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut dreptul pretins în prezenta cauză. Curtea nu poate face abstracție totodată de împrejurarea că prin această decizie s-a urmărit eliminarea divergențelor de jurisprudență în soluționarea cauzelor de natura celei formulate de reclamanți și nici de împrejurarea că în cauzele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra României în această materie, situația premisă avută în vedere viza circumstanțe distincte de cea în care se găsește reclamanta din prezenta cauză.

Pe de altă parte, intimații-pârâți au cumpărat apartamentul în litigiu la data de 05 decembrie 1996, iar în speță nu s-a invocat și nu s-a probat că anterior reclamanții ar fi făcut demersuri în scopul redobândirii imobilului, că ar fi notificat pe pârâți cu privire la dreptul pretins în prezenta cauză, anterior cumpărării imobilului de către aceștia, și nici că ar fi promovat o acțiune prin care să invoce eventual nulitatea contractului astfel încheiat, iar acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu a fost introdusă abia la data de 17 septembrie 2007. Față de dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, urmează a se reține că, în speță, s-a consolidat titlul cumpărătorilor de bună-credință, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât apelanții-reclamanți nu au formulat o acțiune în anularea acestui act.

Într-o asemenea situație, validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speță, indirect, prin nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege, sens în care este și jurisprudența constantă a instanței supreme.

In raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, pentru că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.

Sub aspect procedural, prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situațiile, acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci trebuie avute în vedere prevederile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului-cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimată în cauza Raicu contra României din 2006, pârâților care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință.

Pârâții au cel puțin speranța legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, precum și în situația în care contractul a fost încheiat cu bună-credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Curtea Europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea Pincova și Pina) și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.

In același timp, prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legii speciale, Legea nr. 10/2001, poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. In cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul reclamantului B.C., care însă justifică o speranță legitimă pentru cota parte de ½ din imobil, cât și în cazul pârâților, cumpărători de bună-credință ai imobilului revendicat.

Chiar dacă prin hotărârea Păduraru contra României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul Român și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâților din speță la restituirea în natură a imobilului, pe calea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. S-ar încălca în acest mod principiul securității raporturilor juridice, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în ceea ce privește dreptul pârâților asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu aceștia, ci statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamant prin imposibilitatea restituirii imobilului.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți, care au criticat-o, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii atât sub aspectul modului de soluționare a capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, cât și al modului de soluționare a capătului de cerere în revendicare. În dezvoltarea acestui motiv, recurenții au arătat următoarele: 1. Instanța de apel a confirmat în mod nelegal sentința atacată, în condițiile în care tribunalul nu soluționase distinct capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului. Cât timp instanța fusese investită cu judecarea a două capete de cerere distincte, întemeiate pe dispoziții distincte de drept comun, răspunsul la aceste două cereri se impunea a fi dat în mod formal explicit, cu atât mai mult cu cât soarta unuia sau altuia din cele două capete de cerere nu depindea de soluția dată în celălalt.

Instanțele trebuiau să cerceteze în mod distinct modul de dobândire a bunului revendicat de acțiunea propriu-zisă de revendicare. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi făcut o corectă aplicare a legii și ar fi pronunțat o soluție legală, constatând că titlul statului asupra imobilului litigios nu este valabil. Aceasta deoarece, conform actelor de la dosar, imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 497 din 14 martie1989 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, dat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, iar potrivit art. 2 lit. h) al Legii nr. 10/2001, el se înscrie în categoria imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, așa cum este definit acesta în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că titlul statului este valabil dacă preluarea s-a făcut cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Or, prin art. 36 alin. (1) și (2) din Constituția de la acea vreme se garanta dreptul de proprietate asupra casei de locuit, iar prin art. 12 se prevedea că terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Pe de altă parte, România aderase încă din 10 decembrie 1948 la Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevedea la art. 17 alin. (1) că orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât și în asociație cu alții, iar la art. 17 alin. (2) că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Din simpla enunțare a acestor dispoziții legale de drept intern și internațional reiese fără dubiu că apartamentul litigios nu a făcut obiectul preluării cu titlu valabil de către stat, ci preluarea s-a bazat pe o veritabilă violență legislativă. Fiind contrar Constituției în vigoare din momentul edictării sale și Declarației Universale a Drepturilor Omului, Decretul nr. 223/1974 nu este un act prin care statul comunist să fi dobândit dreptul de proprietate asupra bunului de care reclamanții au fost deposedați, ceea ce impunea ca instanțele anterioare să constate nevalabilitatea titlului statului, conform solicitării făcute prin primul capăt de cerere al acțiunii deduse judecății. 2. Instanța de apel a confirmat în mod nelegal sentința fondului sub aspectul soluției de respingere a capătului de cerere în revendicare.

Motivarea cu care instanța de apel a păstrat soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ca nefondată, nu poate fi primită, întrucât ea nu răspunde în mod satisfăcător la problema calității de proprietar a reclamanților asupra bunului pretins și nici la cele ce decurg din această calitate, respectiv posibilitatea apărării dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare imobiliară, imprescriptibilă, ce permite oricând solicitarea restituirii bunului de la persoana în stăpânirea căreia se găsește. Acțiunea în revendicare se poate exercita chiar și împotriva terțului dobânditor de la stat, prin act cu titlu oneros, cu atât mai mult cu cât statul a acționat ca un non dominus, transferând terțului ceea ce nu dobândise în mod legitim.

Spre deosebire de acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, acțiunea de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat este absolut diferită, ea referindu-se la repararea daunelor produse de stat proprietarilor ale căror bunuri au fost naționalizate. In acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ., ci derogă de la prevederile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite. Faptul că măsurile reparatorii se acordă, de regulă, în natură, nu reprezintă efectul unei acțiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului reparării prejudiciului în natură. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este o acțiune personală imobiliară reparatorie, supusă prescripției sau decăderii, deci are o altă natură juridică decât acțiunea în revendicare de drept comun, care este reală, petitorie și imprescriptibilă.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil poate fi considerată inadmisibilă atunci când există deschisă o altă acțiune în justiție, reglementată printr-o lege specială, pentru obținerea aceleiași finalități, respectiv restituirea în natură a bunului, și recunoașterea aceluiași drept, respectiv a dreptului de proprietate. Nu poate opera buna-credință a terțului achizitor decât în situația în care acesta ar opune uzucapiunea scurtă, or, în absența opunerii unei asemenea uzucapiuni, simpla invocare a bunei-credințe nu poate constitui element de preferabilitate a titlului terțului dobânditor, chiar și dacă se invocă prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001; întrucât textul este de strictă interpretare și aplicare, el nu poate fi extins altor situații decât acțiunilor în nulitate, deci nu se aplică și acțiunilor în revendicare.

Actul de înstrăinare încheiat de statul neproprietar cu terțul subdobânditor de bună-credință fiind „res inter alios acta", nu trebuie să îl lipsească pe adevăratul proprietar de dreptul său de proprietate. Aceasta este și situația din speță, unde pârâții G., terți subdobânditori, au achiziționat imobilul în litigiu în condiții care nu sunt ireproșabile pentru ei, întrucât s-au angajat fără precauțiuni în cumpărarea unui bun preluat de statul comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic. Simpla lor ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere bunei-credințe, fiind suficient ca pârâții G. să citească denumirea Legii nr. 112/1995 pentru a observa că era vorba despre o lege care se referea la bunuri naționalizate, adică la bunuri preluate de statul comunist în cu totul alte condiții decât unele obișnuite, firești.

Dreptul de proprietate privată este garantat de Constituția României și apărat atât de norme juridice interne - art. 480 și art. 481 C. civ., cât și de norme juridice internaționale - Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Legea nr. 10/2001 nu interzice exercițiul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, iar acele prevederi potrivit cărora normele contrarii sunt considerate abrogate nu pot fi interpretate în sensul că ele „ interzic" exercițiul acțiunilor anterior menționate. Prin urmare, nu pot fi considerate abrogate prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., întrucât Constituția garantează proprietatea, inclusiv mijloacele de protecție juridică ale acesteia, iar orice interpretare în alt sens ar însemna că „legea reparatorie" nu constituie decât un alt act normativ de „naționalizare", „confiscare", atât timp cât restituirea în natură este condiționată.

Acțiunea în revendicare se exercită de „adevăratul proprietar", iar nu de „fostul proprietar". Calitatea de adevărat proprietar, pe care reclamanții o opun pârâților din prezenta cauză, presupune o existență continuă, neîntreruptă, permanentă a dreptului de proprietate în patrimoniul celui care o declină, în schimb calitatea de fost proprietar este precizată, dar neexplicată juridic în „legile reparatorii". Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, el este un drept perpetuu pentru că durează atâta vreme cât există bunul asupra căruia se exercită și există independent de exercitarea lui. Din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el poate fi apărat, anume acțiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv.

Prin urmare, cele două instanțe care au judecat cauza trebuiau să dea prevalentă trilului de proprietate al reclamanților în detrimentul celui deținut de pârâții G. Totodată, acțiunea în revendicare dedusă judecății este conformă și cu normele europene în materie de proprietate, principiul respectării bunurilor, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului fiind incident în speță cât timp nu a existat o cauză de utilitate publică care să legitimeze deposedarea. De la momentul aderării României la Uniunea Europeană, actele normative neconforme cu principiul respectării dreptului de proprietate statuat de Convenție devin, potrivit prevederilor constituționale, inoperante, caduce.

Decizia nr. 33/2008, care unifică practica în materia revendicării, se întemeiază ea însăși pe aceste acte normative inoperante și nu poate fi obligatorie proprietarilor ce au acționat în revendicarea pe dreptul comun, câtă vreme statul nu a devenit niciodată proprietar al bunurilor preluate abuziv. El nu a transferat niciodată către terții achizitori dreptul de proprietate, câtă vreme el însuși nu l-a dobândit. In atare condiții, la fel ca și Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată, nici decizia nr. 33/2008, deși „obligatorie", nu este aplicabilă în cauza de față, în care nu este discutat dreptul de proprietate al pârâților cumpărători și securitatea circuitului civil, ci dreptul de proprietate al reclamanților.

Nesiguranța circuitului civil nu se datorează acțiunii în revendicare deduse judecății, ci este dată tocmai de titlul transmis de statul român pârâților G. Acțiunea în revendicare de față urmărește tocmai asigurarea securității circuitului civil prin repunerea în matca firească a dreptului de proprietate al adevăraților proprietari. Nu în ultimul rând, este de precizat că, în cele mai recente hotărâri date împotriva României în materia încălcării art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a nuanțat poziția în ceea ce îi privește pe adevărații proprietari, apreciind că aceștia au dovedit că au o speranță legitimă în ceea ce privește redobândirea bunurilor ce le-au aparținut și de care au fost deposedați în mod abuziv de către stat.

Aserțiunea instanței de apel referitoare la faptul că reclamanta B.E. nu mai este titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât nu deține nici măcar „o speranță legitimă și suficient justificată" de a redobândi bunul cât timp nu s-a supus exigențelor legii speciale, Legea nr. 10/2001, este greșită. Aceasta pentru că, raportat la prevederile art. 21 alin. (4) din Constituția României, care stabilesc că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative, reclamanta nu era obligată să urmeze prescripțiile Legii nr. 10/2001, care constituie tocmai o astfel de procedură specială administrativă de redobândire a bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada comunistă.

In ceea ce îl privește pe reclamantul B.C., acesta a uzat de procedurile Legii 10/2001, formulând notificarea nr. 3494 din 5 noiembrie 2001, dar fără niciun succes, motiv pentru care, o dată în plus, trebuia reținut că lui nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. In soluționarea cererii în revendicare trebuia avută în vedere, cu prioritate, hotărârea Faimblat contra României, pronunțată pe data de 13 ianuarie 2009, care a statuat că statul român a suferit un eșec în încercarea de a pune ordine în sistemul său legislativ, acesta nereprezentând doar un factor agravant cu privire la responsabilitatea statului pentru respectarea Convenției, din cauza unei situații trecute sau actuale, dar, în același timp, o amenințare pentru eficiența viitoare a sistemului pus în aplicare de Convenție.

Dispozițiile acestei hotărâri au fost reluate pe data de 20 ianuarie 2009, în cauza Katz contra României. Ambele hotărâri au rămas definitive, așa încât din acest moment Legea nr. 10/2001 este abrogată implicit, cu toate modificările ei. Și aceasta pentru că art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României prevăd nu numai faptul că actele internaționale sunt obligatorii pentru Statul Român și fac parte din dreptul său intern, ci și faptul că ele se aplică cu întâietate față de normele juridice contrare.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 46 că statele se obligă să aducă la îndeplinire hotărârile definitive ale Curții, or, în raport de această prevedere convențională, dacă printr-o hotărâre a Curții se stabilește definitiv că e necesară adoptarea de noi măsuri legislative pentru că sistemul legislativ vechi nu a asigurat respectarea drepturilor apărate de Convenție, interpretarea logico-juridică nu poate duce la o altă concluzie decât aceea că reglementarea veche este abrogată implicit. Recursul este fondat din perspectiva criticii relative la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere al reclamanților, cel în constatarea nevalabilitătii titlului de preluare al statului asupra imobilului în litigiu.

In fapt, prin cererea dedusă judecății, reclamanții B.C. și B.E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, G.G. și G.D., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 9, situat în București, sector 1, deținut în prezent de pârâții persoane fizice și obligarea acestora din urmă să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil.

Modalitatea concretă în care reclamanții au înțeles să-și exercite dreptul la acțiune în justiție, prin formularea pretenției concrete de revendicare a imobilului în litigiu, structurată pe două capete de cerere distincte - expresie a principiului disponibilității, în contextul unor dispoziții de drept intern si internațional expres enunțate, a determinat partea adversă să formuleze propria ei strategie în apărare - în acord cu principiile egalității în drepturi, dreptului la apărare și al contradictorialității, în scopul contestării dreptului reclamanților și a pretenției întemeiate pe acest drept, respectiv a protejării propriei sale situații juridice.

Intr-un asemenea context procesual, rolul instanței de judecată este de a cerceta raportul juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esență, stabilirea situației de fapt în acord cu probele încuviințate și administrate, respectiv soluționarea acesteia în temeiul dispozițiilor legale incidente. Or, ignorând limitele reale ale cererii de chemare în judecată a reclamanților, instanța de apel și-a însușit greșit argumentul primei instanțe în sensul că cererea în constatarea nevalabilitătii titlului statului reprezintă doar un petit instrumental care slujește și este în strânsă legătură cu revendicarea imobilului, nefiind necesară analizarea distinctă a valabilității titlului statului, chestiune prejudicială ce trebuie analizată împreună cu revendicarea și nu separat.

Pe cale de consecință, greșit nu s-a primit motivul de apel al reclamanților vizând nepronunțarea explicită și distinctă de către tribunal asupra capătului de cerere în constatarea nevalabilitătii titlului statului asupra imobilului litigios, care ar fi impus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Față de nesoluționarea unui capăt de cerere de către prima instanță, s-ar fi impus, cu necesitate, soluția de desființare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, prevăzută expres pentru această ipoteză de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prerogativa instanței de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o componenta a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).

Pe de altă parte, instanța de apel trebuia să aibă în vedere modalitatea concretă în care reclamanții și-au configurat cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilității, fapt care a determinat o anumită strategie în apărare, fiecare parte susținând și valorificând situația de fapt a dosarului pendinte din perspectiva unui raționament juridic distinct, cu finalitate diferită (întemeiat pe dispoziții exprese de drept intern si internațional, inclusiv jurisprudență națională și convențională), corespunzător, în ultimă instanță, propriului interes. Accesului liber la justiție al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, consacrat de art. 21 din Constituție, îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată ca, în condițiile legii, să se pronunțe asupra cererii adresate.

In acest sens, dispoziții exprese de drept procedural, respectiv art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prevăd că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății." Nu poate fi acceptat, din această perspectivă legală, punctul de vedere al instanțelor anterioare, conform căruia primul capăt de cerere nu se impune a fi analizat ca o pretenție de sine stătătoare, cu motivația că acesta ar conține, în sine, o chestiune prejudicială, întrucât, pe de o parte, chestiunea prejudicială, în accepțiunea corectă a noțiunii, nu devine incidență într-o astfel de ipoteză, iar, pe de altă parte, însuși principiul disponibilității care guvernează procesul civil conferă prerogativa reală părților de a determina obiectul și limitele judecății, cu corolarul obstaculării oricărei/oricăror tentative, din partea adversarului din proces, dar și a instanței de judecată, de a-i nesocoti semnificația.

Față de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) si (3) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 [nesocotirea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv a principiului disponibilității], cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamanților și va modifica decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamanților, cu consecința desființării sentinței civile nr. 51 din 13 ianuarie 2009 și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, respectiv Tribunalul București. In rejudecare, tribunalul se va pronunța asupra ambelor capete de cerere care formează obiectul acțiunii reclamanților, urmând a avea în vedere și criticile de fond formulate în recurs, necercetate de instanța de recurs față de soluția adoptată, aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.C. și B.E. împotriva deciziei civile nr. 588 A din data de 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 51 din data de 13 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.