ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1831/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 24 martie 2006 sub nr. 4487/300/2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamantul B. din B.D.A.P. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481 C. civ., art. 46 și urm. din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții P.V., R.S., R.A. și Primăria Municipiului București prin Primar General, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilele situate în București, sector 2, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele (ambele formând apartamentul nr. X), situate la adresa susmenționată, precum și garajul aflat în imobil aferent apartamentelor nr. X. În susținerea acțiunii, reclamantul a învederat că imobilul de la etajul X, care purta nr. X, situat în București a aparținut autoarei sale A.E.F.

și a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, și, întrucât suprafața acestuia era foarte mare, a fost împărțit în două apartamente, care au fost ulterior înstrăinate pârâților prin contractele de vânzare - cumpărare din 27 februarie 1998 și nr. 1396 din 11 decembrie 1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995. A mai arătat că titlul statului nu a fost niciodată valabil, iar pârâții dețin apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu un neproprietar și care sunt, pentru acest motiv, lovite de nulitate. A solicitat instanței să constate că titlul său de proprietate asupra apartamentelor este în mod evident preferabil titlurilor de proprietate deținute de pârâți, fiind singurul care provine de la adevăratul proprietar și mult mai vechi.

Prin sentința civilă nr. 144 din 10 ianuarie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 4487/300/2006, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâții R.S. și R.A. și, pe cale de consecință, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 555 din 14 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 6888/3/2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, a respins cererea reclamantului privind revendicarea apartamentelor față de această pârâtă, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, a respins cererea privind revendicarea față de ceilalți pârâți ca neîntemeiată și a obligat reclamantul să plătească pârâtei P.V. suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că cererea reclamantului privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu este lipsită de interes față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 247/2005. Având în vedere faptul că Primăria Municipiului București a înstrăinat apartamentele revendicate de reclamant în baza Legii nr. 112/1995, instanța a reținut în continuare lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte în ceea ce privește revendicarea. Pe fondul cauzei, analizând cererea de revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților persoane fizice, instanța de fond a reținut că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamant, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

În condițiile în care reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună-credință a pârâților cumpărători, instanța a considerat că acesta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului înstrăinat fostului chiriaș, ci poate beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a considerat că prin această dispoziție legală, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În sensul soluției pronunțate, tribunalul a reținut și Decizia nr. 33/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a decis că „concursul între legea specială și generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială”. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În opinia reclamantului, instanța de fond a greșit atunci când a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, în condițiile în care, din probele administrate a rezultat modul abuziv în care statul a preluat imobilul, iar constatarea nevalabilității titlului statului se impunea ca o premisă a restituirii în natură a imobilului și justifica calitatea Primăriei Municipiului București de pârâtă. În ceea ce privește revendicarea, reclamantul a susținut că instanța de fond nici măcar nu a procedat la o compararea a titlurilor exhibate de părți, ci a preferat să acorde preferință totală dispozițiilor Legii nr. 10/2001, transformând astfel în mod nelegal dreptul de proprietate al acestuia într-un drept de creanță.

O astfel de modalitate de soluționare a cauzei echivalează, în opinia apelantului, cu o nouă expropriere, în sensul constituțional al acestei noțiuni. Restituirea în natură a imobilului era unica măsură reparatorie ce se cuvenea a fi acordată reclamantului, în condițiile în care titlul de proprietate al acestuia era mai bine caracterizat în raport cu titlurile invocate de pârâți, iar Decizia nr. 33/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prevedea expres că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile acțiunea în revendicare. În continuare, reclamantul a invocat jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, susținând că din hotărârile pronunțate de instanța europeană se observă că aceasta a stabilit faptul că exigențele art. 1 din Protocolul 1, ca și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate nu doar în privința cumpărătorului, chiar de bună-credință, ci și a fostului proprietar.

Prin Decizia civilă nr. 51/ A din 25 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, pe care l-a obligat la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații P., reținând că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acțiune.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru apelantul - reclamant să opteze între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, ar reprezenta o încălcare gravă a principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, reglementează clar situația în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia pot beneficia de restituirea în natură a imobilului preluat de stat și înstrăinat apoi chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a mai constatat că, potrivit art. 18 coroborat cu art. 46 din lege apelantul - reclamant, aflat într-o astfel de situație, putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței, în termen legal constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare ale intimaților - pârâți, iar în urma admiterii unei astfel de acțiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului. Prin neformularea unei astfel de acțiuni, titlurile intimaților - pârâți s-au consolidat și îi îndreptățesc pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziționate în baza Legii nr. 112/1995 și cu bună - credință, cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Soluția este legală, fiind pronunțată atât în aplicarea corectă a principiilor privind prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și securitatea raporturilor juridice civile, cât și cu respectarea Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Referitor la modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat de apelantul - reclamant prin acțiune, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare, reglementare față de care în mod corect instanța de fond a apreciat că apelantul - reclamant nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului asupra imobilului, cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Curtea de Apel a apreciat că, un argument în plus pentru menținerea soluției pronunțată în primă instanță asupra acestei excepții este dat și de soluția pronunțată asupra celuilalt capăt de cerere din acțiune, privind revendicarea imobilului. În condițiile în care această cerere a fost respinsă este evident că apelantul - reclamant nu justifică un interes legitim pentru constatarea nevalabilității titlului statului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul, formulând următoarele critici: I. Greșita apreciere asupra raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și asupra raportului dintre legea internă și C.E.D.O., probleme ce au fost rezolvate prin Decizia nr. 33 în interesul legii din 9 iunie 2008 a I.C.C.J., obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. În acest sens, reclamantul arată că, pornind de la concluziile deciziei în interesul legii anterior menționate, respectiv, faptul că legea specială primează față de legea generală, dar mai ales că dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană, cea din urmă are prioritate, această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță, atât instanța de fond cât și cea de apel au interpretat și aplicat greșit decizia I.C.C.J.

arătată, apreciind că în acest caz solicitarea de a obține bunul preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, în condițiile în care, în prezenta cauză legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană deoarece reclamantul deține un drept patrimonial ce se poate analiza ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în cauza Păduraru c. României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului poate consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respectă condițiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” de protejat în perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern.

Reclamantul invocă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar și arată că intimații-pârâți P.V., R.A. și R.S. au cumpărat apartamentele situate la nr. X, sector 2 București în baza Legii nr. 112/1995, deși era inaplicabilă în speță, respectivii nefiind foști proprietari, iar imobilul în cauză trecând în proprietatea statului fără titlu valabil. Legea nr. 112/1995 este incidentă doar în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speță, astfel încât dobândirea bunurilor s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor acestei legi, situație față de care intimații-pârâți nu au un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerință și nici „o speranță legitimă”.

Pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia a operat preluarea contravenea atât Constituției din 1948, care prevedea că proprietatea particulară se bucură de protecție specială, cetățenii sunt egali în fața legii și exproprierea se realizează numai pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, cât și C. civ. - art. 491, potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, precum și prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, aspecte din care rezultă că preluarea s-a făcut fără titlu valabil.

Reclamantul mai arată că instanța europeană a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1, ca și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate nu doar în privința cumpărătorului de bună-credință, ci și a fostului proprietar și că literatura juridică a admis faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se aduce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. O acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi lipsită de interes, întrucât constituie premisa restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, față de care autorii reclamantului nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari, Decretul nr. 92/1950 neproducând nici un efect juridic asupra dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat, fiind, sub acest aspect, un act normativ neconstituțional.

Prin urmare, statul nu putea înstrăina un bun al cărui proprietar nu a fost niciodată, ceea ce face ca titlul reclamantului, care provine de la adevărații proprietari, să fie preferabil titlului pârâților, care provine de la un neproprietar. II.Greșita soluționare a acțiunii în revendicare prin înlăturarea procedeului comparării de titluri și acordarea unei preferințe totale dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Sub acest aspect, arată că, deși instanța face vorbire de aplicabilitatea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 cu privire la acordarea unor eventuale măsuri reparatorii prin echivalent, omite însă să precizeze că această normă nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 489 și urm. C. civ., întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează asemenea raporturi.

Legea nr. 10/2001 privește doar situația imobilelor ce se regăsesc în patrimoniul unităților deținătoare în sensul art. 21 din lege și nu reglementează raporturile cu dobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea, Legea nr. 10/2001 sau oricare altă dispoziție legală nu înlătură posibilitatea apărării dreptului de proprietate pe calea acțiunii în revendicare de drept comun. Faptul că nu au fost desființate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu împiedică compararea titlurilor, ci din contră, face posibilă apelarea la acest mijloc juridic de rezolvare a conflictului ivit între existența a două titluri de proprietate cu privire la același imobil, situație în care titlul reclamantului este preferabil întrucât este anterior titlului pârâților și provine de la adevăratul proprietar.

Recursul este nefondat pentru următoarele motive: Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2 și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil. În condițiile în care însă reclamantul nu a uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație, solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului apare, într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanțele fondului, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale.

Soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a obține, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor lor legate de imobile și situații ce cad sub incidența acestei legi, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.

În ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei A.M.F., fiind dobândit de aceasta prin actul de vânzare-cumpărare aflat în copie la filele 9-11 dosar fond, fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte(în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

C.E.D.O. a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european, jurisprudență la care reclamantul face ample referiri în dezvoltarea motivelor de recurs, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României). Decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J.

în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi este asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care a susținut că a formulat și notificare.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Dealtfel chiar reclamantul, în susținerea motivelor de recurs, face referiri când la dreptul comun în materie, când la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în baza căreia a arătat, pe parcursul judecării cauzei, că a formulat și notificare. În cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății, toate părțile au exhibat câte un titlu: reclamantul a invocat titlul de proprietate al autoarei sale, în raport de care nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă”, iar pârâții contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate nu a fost contestată de reclamant în instanță.

În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlurile pârâților s-au consolidat, îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziționate în baza acestei legi și cu bună-credință, astfel cum în mod corect a constatat atât instanța de fond cât și cea de apel, determinând ca titlul de care se prevalează aceștia să fie mai caracterizat. Referindu-se la prioritatea C.E.D.O., recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O.

a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondatrecursul declarat de reclamantul B. din B.D.A.P. împotriva Deciziei nr. 51/ A din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă reclamantul la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă P.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2011.