ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1831/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1831/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 24 martie 2006 sub nr. 4487/300/2006, pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamantul B. din B.D.A.P. a

solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481 C. civ., art. 46 și

urm. din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții P.V., R.S., R.A. și

Primăria Municipiului București prin Primar General, să se

constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilele situate în

București, sector 2, să fie obligați pârâții să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele

(ambele formând apartamentul nr. X), situate la adresa susmenționată,

precum și garajul aflat în imobil aferent apartamentelor nr. X.

În susținerea

acțiunii, reclamantul a învederat că imobilul de la etajul X, care

purta nr. X, situat în București a aparținut autoarei sale A.E.F. și

a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950,

și, întrucât suprafața acestuia era foarte mare, a fost

împărțit în două apartamente, care au fost ulterior

înstrăinate pârâților prin contractele de vânzare - cumpărare din

27 februarie 1998 și nr. 1396 din 11 decembrie 1996, încheiate în baza

Legii nr. 112/1995.

A mai arătat

că titlul statului nu a fost niciodată valabil, iar pârâții

dețin apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare -

cumpărare încheiate cu un neproprietar și care sunt, pentru acest

motiv, lovite de nulitate.

A solicitat

instanței să constate că titlul său de proprietate asupra

apartamentelor este în mod evident preferabil titlurilor de proprietate

deținute de pârâți, fiind singurul care provine de la adevăratul

proprietar și mult mai vechi.

Prin sentința

civilă nr. 144 din 10 ianuarie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 4487/300/2006,

Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de

necompetență materială invocată de pârâții R.S. și

R.A. și, pe cale de consecință, a dispus declinarea

competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Prin sentința

civilă nr. 555 din 14 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 6888/3/2007,

Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția

lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea

titlului statului, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Primăriei Municipiului București pe capătul de cerere având ca

obiect revendicarea, a respins cererea reclamantului privind revendicarea

apartamentelor față de această pârâtă, pentru lipsă

calitate procesuală pasivă, a respins cererea privind revendicarea

față de ceilalți pârâți ca neîntemeiată și a

obligat reclamantul să plătească pârâtei P.V. suma de 500 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că cererea reclamantului

privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra

imobilului în litigiu este lipsită de interes față de

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere

faptul că Primăria Municipiului București a înstrăinat

apartamentele revendicate de reclamant în baza Legii nr. 112/1995,

instanța a reținut în continuare lipsa calității procesuale

pasive a acestei pârâte în ceea ce privește revendicarea.

Pe fondul cauzei,

analizând cererea de revendicare formulată de reclamant împotriva

pârâților persoane fizice, instanța de fond a reținut că

titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de

către reclamant, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai

permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de

practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art.

480 C. civ.

În condițiile în

care reclamantul nu a răsturnat prezumția de

bună-credință a pârâților cumpărători,

instanța a considerat că acesta nu are dreptul la restituirea în

natură a imobilului înstrăinat fostului chiriaș, ci poate

beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a

considerat că prin această dispoziție legală, pentru

asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează

obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil,

în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie

indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr.

112/1995.

În sensul

soluției pronunțate, tribunalul a reținut și Decizia nr. 33/2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, prin care s-a decis că „concursul între legea

specială și generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu

este prevăzut de legea specială, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială”.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În opinia

reclamantului, instanța de fond a greșit atunci când a admis

excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului, în condițiile în care, din

probele administrate a rezultat modul abuziv în care statul a preluat imobilul,

iar constatarea nevalabilității titlului statului se impunea ca o

premisă a restituirii în natură a imobilului și justifica

calitatea Primăriei Municipiului București de pârâtă.

În ceea ce

privește revendicarea, reclamantul a susținut că instanța

de fond nici măcar nu a procedat la o compararea a titlurilor exhibate de

părți, ci a preferat să acorde preferință totală

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, transformând astfel în mod nelegal dreptul

de proprietate al acestuia într-un drept de creanță.

O astfel de

modalitate de soluționare a cauzei echivalează, în opinia

apelantului, cu o nouă expropriere, în sensul constituțional al

acestei noțiuni.

Restituirea în

natură a imobilului era unica măsură reparatorie ce se cuvenea a

fi acordată reclamantului, în condițiile în care titlul de

proprietate al acestuia era mai bine caracterizat în raport cu titlurile

invocate de pârâți, iar Decizia nr. 33/2009, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție prevedea expres că

Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile acțiunea în

revendicare.

În continuare,

reclamantul a invocat jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului, susținând că din hotărârile

pronunțate de instanța europeană se observă că aceasta

a stabilit faptul că exigențele art. 1 din Protocolul 1, ca și

principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate nu

doar în privința cumpărătorului, chiar de

bună-credință, ci și a fostului proprietar.

Prin Decizia civilă

nr. 51/ A din 25 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a III

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca

nefondat apelul reclamantului, pe care l-a obligat la plata sumei de 2000 lei

cheltuieli de judecată către intimații P., reținând

că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a

apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi

speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în

raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

invocate de reclamant în acțiune.

A considera altfel

și a aprecia că există posibilitatea pentru apelantul -

reclamant să opteze între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, ar

reprezenta o încălcare gravă a principiului specialia generalibus

derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța

să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală

abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Legea nr. 10/2001, ca

lege specială de reparație, reglementează clar situația în

care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia pot beneficia de

restituirea în natură a imobilului preluat de stat și înstrăinat

apoi chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel

a mai constatat că, potrivit art. 18 coroborat cu art. 46 din lege

apelantul - reclamant, aflat într-o astfel de situație, putea beneficia de

restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat

instanței, în termen legal constatarea nulității contractelor de

vânzare - cumpărare ale intimaților - pârâți, iar în urma

admiterii unei astfel de acțiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul

statului.

Prin neformularea

unei astfel de acțiuni, titlurile intimaților - pârâți s-au

consolidat și îi îndreptățesc pe aceștia la păstrarea

posesiei asupra apartamentelor achiziționate în baza Legii nr. 112/1995

și cu bună - credință, cum în mod corect a reținut

și instanța de fond.

Soluția este

legală, fiind pronunțată atât în aplicarea corectă a

principiilor privind prioritatea legii speciale în concurs cu legea

generală și securitatea raporturilor juridice civile, cât și cu

respectarea Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Referitor la

modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes în

formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului revendicat de apelantul - reclamant prin

acțiune, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art.

2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate în mod abuziv se

înțelege, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950

pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,

miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de

naționalizare, reglementare față de care în mod corect

instanța de fond a apreciat că apelantul - reclamant nu are interes

pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității

titlului statului asupra imobilului, cum în mod corect a reținut și

prima instanță.

Curtea de Apel a

apreciat că, un argument în plus pentru menținerea soluției

pronunțată în primă instanță asupra acestei

excepții este dat și de soluția pronunțată asupra

celuilalt capăt de cerere din acțiune, privind revendicarea

imobilului. În condițiile în care această cerere a fost respinsă

este evident că apelantul - reclamant nu justifică un interes legitim

pentru constatarea nevalabilității titlului statului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. reclamantul, formulând următoarele critici:

I. Greșita

apreciere asupra raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială

și C. civ., ca lege generală, precum și asupra raportului dintre

legea internă și C.E.D.O., probleme ce au fost rezolvate prin Decizia

nr. 33 în interesul legii din 9 iunie 2008 a I.C.C.J., obligatorie pentru

instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens,

reclamantul arată că, pornind de la concluziile deciziei în interesul

legii anterior menționate, respectiv, faptul că legea specială

primează față de legea generală, dar mai ales că

dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și

Convenția Europeană, cea din urmă are prioritate, această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță,

atât instanța de fond cât și cea de apel au interpretat și

aplicat greșit decizia I.C.C.J. arătată, apreciind că în

acest caz solicitarea de a obține bunul preluat de către stat nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă, în condițiile în care, în prezenta cauză legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană deoarece

reclamantul deține un drept patrimonial ce se poate analiza ca fiind un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dat

fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în

cauza Păduraru c. României, Curtea Europeană a apreciat că

„bunul” reclamantului poate consta în interesul de a i se restitui

clădirea în natură de către cumpărători și

că acest interes respectă condițiile necesare pentru a fi

considerat o „valoare patrimonială” de protejat în perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact era vorba de un interes

patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern.

Reclamantul

invocă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit

căruia persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a

însușit fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar și arată că intimații-pârâți P.V.,

R.A. și R.S. au cumpărat apartamentele situate la nr. X, sector 2

București în baza Legii nr. 112/1995, deși era inaplicabilă în

speță, respectivii nefiind foști proprietari, iar imobilul în

cauză trecând în proprietatea statului fără titlu valabil.

Legea nr. 112/1995

este incidentă doar în situația imobilelor preluate cu titlu valabil,

ceea ce nu este cazul în speță, astfel încât dobândirea bunurilor s-a

făcut cu încălcarea dispozițiilor acestei legi, situație

față de care intimații-pârâți nu au un „bun” ce trebuie

protejat de orice ingerință și nici „o speranță

legitimă”.

Pe de altă

parte, Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia a operat preluarea

contravenea atât Constituției din 1948, care prevedea că proprietatea

particulară se bucură de protecție specială,

cetățenii sunt egali în fața legii și exproprierea se

realizează numai pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei

legi, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, cât

și C. civ. - art. 491, potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a

ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate

publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire”, precum și prevederilor Declarației Universale a

Drepturilor Omului, aspecte din care rezultă că preluarea s-a

făcut fără titlu valabil.

Reclamantul mai

arată că instanța europeană a statuat că

exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1, ca și principiul

securității raporturilor juridice, trebuie respectate nu doar în

privința cumpărătorului de bună-credință, ci

și a fostului proprietar și că literatura juridică a admis faptul

că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă

atâta timp cât există și posibilitatea de a se aduce lucrul

revendicat în patrimoniul revendicatorului.

O acțiune în

constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi

lipsită de interes, întrucât constituie premisa restituirii în natură

a imobilului preluat în mod abuziv, față de care autorii

reclamantului nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari,

Decretul nr. 92/1950 neproducând nici un efect juridic asupra dreptului de

proprietate asupra imobilelor preluate de stat, fiind, sub acest aspect, un act

normativ neconstituțional. Prin urmare, statul nu putea înstrăina un

bun al cărui proprietar nu a fost niciodată, ceea ce face ca titlul

reclamantului, care provine de la adevărații proprietari, să fie

preferabil titlului pârâților, care provine de la un neproprietar.

II.Greșita

soluționare a acțiunii în revendicare prin înlăturarea

procedeului comparării de titluri și acordarea unei preferințe

totale dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

arată că, deși instanța face vorbire de aplicabilitatea art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 cu privire la acordarea unor eventuale

măsuri reparatorii prin echivalent, omite însă să precizeze

că această normă nu poate fi aplicată în raporturile dintre

proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 489

și urm. C. civ., întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează asemenea

raporturi.

Legea nr. 10/2001

privește doar situația imobilelor ce se regăsesc în patrimoniul

unităților deținătoare în sensul art. 21 din lege și

nu reglementează raporturile cu dobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr.

112/1995. De asemenea, Legea nr. 10/2001 sau oricare altă dispoziție

legală nu înlătură posibilitatea apărării dreptului de

proprietate pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Faptul că nu au

fost desființate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu împiedică compararea titlurilor, ci din

contră, face posibilă apelarea la acest mijloc juridic de rezolvare a

conflictului ivit între existența a două titluri de proprietate cu

privire la același imobil, situație în care titlul reclamantului este

preferabil întrucât este anterior titlului pârâților și provine de la

adevăratul proprietar.

Recursul este

nefondat pentru următoarele motive:

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamantul a solicitat constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în

București, sector 2 și obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil.

În condițiile în

care însă reclamantul nu a uzat de procedura prevăzută de legea

specială de reparație, solicitarea privind constatarea

nevalabilității titlului statului apare, într-adevăr, ca

lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanțele fondului,

neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept

comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii

speciale.

Soluționarea

unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar

crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au uzat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a obține, în afara cadrului

legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor

lor legate de imobile și situații ce cad sub incidența acestei

legi, situație de natură să încalce atât principiul

securității raporturilor juridice, cât și principiul

prevalenței legii speciale față de legea generală.

În ceea ce

privește critica greșitei soluționări a acțiunii în

revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport

cu dispozițiile dreptului comun în materie, din probele administrate în

cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei A.M.F.,

fiind dobândit de aceasta prin actul de vânzare-cumpărare aflat în copie

la filele 9-11 dosar fond, fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt

incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de

reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate

de reclamant în acțiune.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la

justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială

derogatorie sub anumite aspecte(în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel

și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta

între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului

specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în

care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând

totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

C.E.D.O. a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât

în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de

bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de

către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor

juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului

preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre

exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul

subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i

fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută

în jurisprudența instanței de contencios european,

jurisprudență la care reclamantul face ample referiri în dezvoltarea

motivelor de recurs, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare

a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate

cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri

disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu

bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în

situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a

confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pinc contra

Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008

dată de I.C.C.J. în interesul legii a fost interpretată și

aplicată corect la circumstanțele cauzei de către

instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între

legea specială și cea generală, acest act normativ consacră

prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în

care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, situație care însă nu se

regăsește în speță.

Astfel, prin legea

nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a

imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub

incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a

făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată

inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică

și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale

în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în

revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și

a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în

care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe

care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a

perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din

motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta

a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în

speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din

situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar

accesul la justiție îi este asigurat prin contestația

reglementată de legea specială, în condițiile în care a

susținut că a formulat și notificare.

Soluția se

impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul

aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic

discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane

care se adresează justiției și care invocă împrejurări

de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu

este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a

proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în

cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată

acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în

același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar

principiului stabilității și securității raporturilor

juridice.

Dealtfel chiar

reclamantul, în susținerea motivelor de recurs, face referiri când la

dreptul comun în materie, când la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în baza

căreia a arătat, pe parcursul judecării cauzei, că a

formulat și notificare.

În cadrul

acțiunii în revendicare deduse judecății, toate

părțile au exhibat câte un titlu: reclamantul a invocat titlul de

proprietate al autoarei sale, în raport de care nu deține însă o

hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de

proprietate ori o „speranță legitimă”, iar pârâții

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

a căror valabilitate nu a fost contestată de reclamant în

instanță.

În lipsa unei

hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlurile pârâților s-au consolidat,

îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra

apartamentelor achiziționate în baza acestei legi și cu

bună-credință, astfel cum în mod corect a constatat atât instanța

de fond cât și cea de apel, determinând ca titlul de care se

prevalează aceștia să fie mai caracterizat.

Referindu-se la

prioritatea C.E.D.O., recurentul-reclamant a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la convenție, critică care însă nu poate fi

primită.

Art. 6 din

Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”,

adică dreptul ca o instanță judiciară să

soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este

absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că

statele dispun în această materie de o anumită marjă de

apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această

problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume

acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de

natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un

tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației la

instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu

încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

una efectivă.

Prin imposibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior

apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată

garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană

a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat

de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă, situație în care se constată că nici această

critică nu subzistă.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondatrecursul declarat de reclamantul B. din B.D.A.P. împotriva Deciziei nr.

51/ A din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

reclamantul la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către

intimata pârâtă P.V.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 2 martie 2011.