ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4155/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4155/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 29 noiembrie 2006, reclamanții C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M., au chemat în

judecată pe pârâții, S.I., S.S., și Municipiul București, prin Primarul General,

și au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului

nr. 3 situat în București, sector 2, și să se dispună obligarea pârâților să le

lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Reclamanții au învederat

că în cadrul operațiunii de comparare de titluri urmează a se acorda preferință

titlului de proprietate pe care îl invocă.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1760 din 08 decembrie 2008, a respins

excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, a inadmisibilității

și a lipsei de interes pentru capătul 1 din cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Totodată, a fost respinsă

cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că:

Reclamanții au probat

faptul că sunt succesorii legali ai autorului lor - S.N., și că defunctul a avut

în proprietate imobilul ce constituie obiectul prezentului litigiu, astfel că excepția

lipsei de calitate procesuală activă invocată de pârâții S. apare ca fiind neîntemeiată

de vreme ce nu se poate reține lipsa de identitate între imobilul ce a aparținut

autorului reclamanților și imobilul specificat în acțiunea de revendicare.

Excepția inadmisibilității

acțiunii a fost respinsă, motivat de faptul că prin îngrădirea exercitării acțiunii

în revendicare s-ar realiza o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului

liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea

acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru restituirea în natură,

nu există.

Legea nr. 10/2001 respectând

prevederile art. 6 din Convenția Europeană și art. 21 și 41 din Constituția României

nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de

către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii

nr. 112/1995, deținător actual al imobilului, acest raport juridic direct dintre

vechiul proprietar deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat rămânând

în continuare supus Codului civil.

Pe fondul cererii de chemare

în judecată, tribunalul a reținut că nu s-au administrat în cauză dovezi de către

reclamanți din care să rezulte fără echivoc că la momentul naționalizării, S.N.

avea calitatea de pensionar, iar imobilul în litigiu avea destinația de spațiu de

locuit, deci neproducător de chirii.

În anexa la decretul de

naționalizare, se arată că autorul reclamanților deținea pe raza Municipiului București

17 apartamente, fapt care acreditează ideea că erau folosite în scop de exploatare,

respectiv pentru închiriere, nefiind deci spații de locuit pentru numitul S.N.

Titlul deținut de pârâții

S. este preferabil față de dispozițiile art. 45 alin. (2) și (4) combinat cu

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora după intrarea în vigoare

a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate de stat în regimul anterior

și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale

judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua-credință

a părților din actul de înstrăinare ori pentru încălcarea dispozițiilor imperative

ale legilor în vigoare la data înstrăinări bunului imobil.

Din probele existente

la dosar rezultă că pârâții S., la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

îndeplineau toate criteriile stabilite de Legea nr. 112/1995, iar în baza verificărilor

pe care le-au întreprins a rezultat că imobilul în litigiu nu făcea obiectul vreunei

cereri de restituire ori al unei acțiuni în justiție promovată de vechiul proprietar

sau de moștenitori acestuia.

Față de împrejurarea că

nu a fost răsturnată în prezenta cauză prezumția de bună-credință de care beneficiază

pârâții cumpărători ai bunului imobil, iar pe de altă parte contractul de vânzare-cumpărare

perfectat de pârâții S. a fost încheiat în mod valabil în temeiul Legii nr. 112/1995,

este evident că după expirarea termenului de prescripție în cadrul căruia putea

fi promovată acțiunea în constatarea nulității contractului, a avut loc o consolidare

a titlului de proprietate de care beneficiază numiții S.

În situații similare,

Curtea Europeană a considerat că solicitarea de a obține un bun ce a fost preluat

de stat în regimul anterior, când Statul Român nu era semnatar al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, trebuie privită ca o cerere care nu reprezintă un bun actual

ori o speranță legitimă. Potrivit aceleiași jurisprudențe, s-a stabilit și faptul

că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist

anterior nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate pentru persoanele

care au dobândit cu bună credință bunurile imobile aflate în situația celui litigios.

Prin decizia nr. 372 A

din 16 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul

reclamanților și a schimbat în tot hotărârea primei instanțe, reținând următoarele:

Autorul reclamanților,

S.N. a cumpărat la data de 22 martie 1933 un teren viran situat în București, având

o suprafață totală de 251,81 m.p., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat

de Tribunalul Ilfov, din 23 martie 1933, iar pentru edificarea construcției pe teren

a fost obținută autorizația de construcție din 16 iulie 1933.

Acest imobil a fost trecut

în proprietatea Statului ca efect al măsurii de naționalizare dispusă conform Decretului

nr. 92/1950.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 16 ianuarie 1997, Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, vinde pârâților

S.I. și S.S. apartamentul nr. 3 din imobil, compus din trei camere, hol, bucătărie,

cămară, baie, oficiu, vestibul, terasă, boxă, wc, două balcoane.

Prin sentința civilă

nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți

la data de 26 martie 1997 și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București

să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, sector 2, compus din teren și construcție.

La data de 25 iunie 1998,

reclamanții au fost puși în posesie cu privire la acest imobil, respectiv asupra

construcției și a terenului aferent în suprafață de 251,81 m.p. „cu excepția apartamentelor

vândute de SC A. SA cu contractele de vânzare-cumpărare din 1997”.

Din situația de fapt expusă

rezultă că reclamanții au făcut dovada că autorul lor, S.N., a fost proprietarul

imobilului situat în București, sector 2, compus din construcție și teren în suprafață

de 251,81 m.p.

Ca urmare, s-a reținut

că reclamanții au făcut dovada identității între imobilul ce a aparținut autorilor

lor, conform contractului de vânzare-cumpărare din 1993, și imobilul specificat

în acțiunea în revendicare.

De asemenea, cu certificatele

de moștenitor depuse la doar (din 1997, din 29 octombrie 1994 și din 13

ianuarie 1999), reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii defunctei S.V.,

care la rândul său l-a moștenit pe S.N. (certificat de moștenitor din 1997);

Calitatea de moștenitori

ai fostului proprietar, S.N., le-a fost, de asemenea, recunoscută reclamanților

prin sentința civilă nr. 11721 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2

București.

Preluarea imobilului de

către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost fără titlu, deoarece acesta

era în contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu

art. 8 care recunoștea și garanta prin lege proprietate particulară, precum și cu

art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1947, pe care România o ratificase deja la data

emiterii acestui decret. De altfel, această interpretare rezultă și din adoptarea

ulterioară a Legii nr. 213/1998 care dispune că „fac parte din domeniul public sau

privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite

de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat” [art. 6 alin. (1)].

Totodată, se reține că

prin chiar sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 s-a constatat cu putere

de lucru judecat că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, cu încălcarea chiar

a dispozițiilor acestui decret (autorul reclamanților era pensionar la data naționalizării).

În analiza cererii în

revendicare, Curtea a reținut că aceasta se realizează prin compararea titlurilor,

pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. și

a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale și nu în considerarea Legii nr. 10/2001.

De altfel, și prin decizia

nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul

său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În speță, se are în vedere

că anterior, prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu.

Ca urmare, în concursul

dintre reclamanți și pârâți, cei dintâi se află în posesia titlului originar de

proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora

cu efect retroactiv și în mod irevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării

imobilului de către stat și implicit se impune recunoașterea existenței valabile

și neîntrerupte a dreptului de proprietate a bunului în patrimoniul lor.

Demersurile actuale de

recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului

de proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat și, în același timp, a lipsei

oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt

acestei încălcări.

Întrucât părțile litigante

dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în conflictul dintre ele, este preferabil titlul înfățișat de reclamant, ca fiind

cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care

obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării

sale.

Pentru considerentele

expuse, s-a reținut că buna credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării

cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării

de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul

nr. 1. Restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru

privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași,

motiv pentru care au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate

și posesie bunul litigios.

Împotriva susmenționatei

hotărâri, au declarat recurs pârâții Municipiul București, prin Primarul General,

precum și S.I. și S.S., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului

său, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul

București a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât în ce privește constatarea

caracterului abuziv și nelegal al preluării de către stat a imobilului, în mod greșit

nu a fost primită excepția lipsei de interes, motivat de faptul că prin modificările

aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate

cu sau fără titlu valabil, legea însăși statuând caracterul abuziv al preluării

imobilelor de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este

cazul celui litigios.

În mod greșit, cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a Legii nr. 213/1998, instanțele fondului au reținut

ca întemeiată cererea de revendicare formulată de reclamanți pe calea dreptului

comun, întrucât, existând o lege specială, ce instituie o procedură specială pentru

restituirea bunului preluat de stat (în modalitățile expres reglementate de lege),

care asigură dreptul la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Dreptului Omului, cu componentele sale, nu poate fi primită

solicitarea reclamanților de restituire a bunului pe calea unei proceduri de drept

comun, astfel cum s-a dispus în cauză.

Dezvoltând criticile din

recursul lor, pârâții S.I. și S.S. au invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., sens în care au susținut următoarele:

- indicând cazul de modificare/casare

reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și prezentând istoricul

cauzei, precum și apărările părților în cele două etape procesuale, pârâții au susținut

că hotărârea instanței de apel se axează exclusiv pe apărările reclamanților, ignorând

cu desăvârșire susținerile celeilalte părți litigante, fără a analiza și a trece

prin filtrul raționamentului judiciar probele administrate în cauză, ca și dispozițiile

legale incidente din perspectiva celor statuate prin decizia nr. 33/2008. În acest

fel, motivarea hotărârii recurate nu se află în concordanță cu actele existente

la dosar și nu se raportează la probele și dovezile avute în vedere de prima instanță.

Din acest motiv, pârâții au susținut că hotărârea instanței de apel nu este suficient

motivată, iar cererile recurenților în procedura dedusă judecății, finalizată prin

hotărârea pronunțată, nu au fost examinate în mod echitabil.

- hotărârea atacată este

vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși, în toate argumentele

sale, hotărârea recurată face trimitere deopotrivă atât la dispozițiile dreptului

comun, cât și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, exclude fără nicio motivație dispozițiile

legii speciale, inclusiv a formei sale modificate (prin Legea nr. 1/2009), cât și

a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, care conferă, în concursul de titluri, prioritate

titlului chiriașului cumpărător.

Indicând definiția acțiunii

în revendicare și regimul său juridic, ca și situația factuală a imobilului litigios,

recurenții au susținut lipsa de identitate între imobilul actual și cel descris

în actele exhibate de reclamanți și prezentate ca dovezi ale dreptului de proprietate

asupra imobilului pretins.

Au susținut că apartamentul

nr. 3 situat în București, solicitat în prezenta procedură, a fost achiziționat,

de la Statul Român, în condițiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare

din 16 ianuarie 1997, încheiat cu respectarea dispozițiilor acestei legi.

Nu are nicio relevanță

că ulterior, prin sentința nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunțată de Judecătoria

sector 2 București, o autoritate a statului, Consiliul General al Municipiului București,

a fost obligat să restituie imobilul reclamanților, atâta vreme cât, la epoca pronunțării

hotărârii atacate, apartamentul în cauză fusese deja înstrăinat, iar procedura din

cauza menționată nu s-a judecat și în contradictoriu cu cumpărătorii, pentru ca

dispozițiile sale să le fie opozabile.

În aceeași măsură, s-a

subliniat că reclamanții din prezenta cauză nu au notificat niciunuia dintre pârâți,

niciodată, intenția de a revendica acest imobil, iar verificările efectuate de dobânditorii

bunului pe lângă autoritățile competente au relevat invariabil același lucru, că

Statul Român este proprietarului bunului, care nu a fost pretins de alte persoane.

Chiar dacă reclamanții

uzează exclusiv de dreptul comun în valorificarea dreptului lor, nu se poate face

abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ de strictă interpretare

și de imediată aplicare în materia imobilelor preluate de stat.

Dispozițiile art. 46

alin. (2) coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea

imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție, de

constatarea prin hotărâre judecătorească a nulității actului de înstrăinare, ipoteză

inexistentă în cauză, titlul pârâților fiind perfect valabil.

Este greșită susținerea

potrivit căreia Legea nr. 10/2001 privește exclusiv raportul dintre proprietarii

deposedați și Statul Român, teză ce vine în contradicție cu întreaga rațiune a legii

speciale, de a da preferință titlurilor valabil încheiate în condițiile legilor

speciale, ale căror efecte au fost păstrate chiar și față de foștii proprietari

deposedați abuziv, cu titlu sau fără titlu valabil.

În acest context, și în

conformitate cu dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil,

fiind mai bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea deplină a dispozițiilor

legale incidente, drept de proprietate protejat atât prin legea specială, cât și

prin dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, soluție corespunzătoare dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Reclamanților din prezenta

cauză nu li se poate recunoaște nici măcar „speranța legitimă” de a dobândi un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Curtea Europeană, atâta timp

cât nici o dispoziție legală sau judiciară nu confirmă existența dreptului în patrimoniul

reclamanților și în condițiile existenței unor controverse privitoare la modul de

interpretare și aplicare a normelor de drept intern, instanța europeană a pretins

existența unei baze suficiente în dreptul intern pentru a putea reține încălcarea

normei convenționale evocate.

Menținerea soluției pronunțate

de instanța de apel ar aduce atingere principiului stabilității și securității raporturilor

juridice, atâta timp cât titlul lor, valabil încheiat, nu a fost contestat în termen

legal și desființat, impunându-se astfel celui opus de către intimații-reclamanți.

Au solicitat admiterea

recursului și modificarea ori casarea deciziei Curții de apel potrivit celor expuse

în dezvoltarea căii de atac.

Recursurile sunt fondate.

Autorul reclamanților,

S.N. a cumpărat la data de 22 martie 1933 un teren viran situat în București, având

o suprafață de 251,81 m.p., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat

în 23 martie 1933 de Tribunalul Ilfov, pe care a edificat o construcție, aspect

dovedit cu autorizația de construcție ce confirmă această împrejurare, din 10

iulie 1933.

Imobilul proprietatea

antecesorului reclamanților (astfel cum este descris în procesul-verbal din 11 iulie

1940 întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare) a fost trecut în

proprietatea Statului ca efect al naționalizării dispusă în temeiul Decretului

nr. 92/1950, în a cărui anexă figurează și bunul menționat.

La data de 16

ianuarie 1997, prin contract de vânzare-cumpărare, pârâții S. au dobândit apartamentul

nr. 3 din imobilul menționat, act de transmisiune încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995.

Ulterior, prin cererea

înregistrată la data de 26 martie 1997 și în condițiile în care pârâții cumpărători

nu au fost încunoștiințați în vreun fel asupra pretențiilor de redobândire a bunului,

reclamanții din prezenta cauză au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General

al Municipiului București, solicitând ca pârâtul să fie obligat să le lase în deplină

proprietate imobilul menționat, cauză înregistrată sub nr. 4849/1997 pe rolul Judecătoriei

sectorului 2 București.

Prin sentința civilă

nr. 11731 din 20 octombrie 1997, instanța menționată a admis acțiunea reclamanților

și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să le restituie

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

2, compus din teren și construcție, dispoziții puse în executare prin actul administrativ

emis de Primarul General (din 24 martie 1998) și procesul-verbal de predare-primire

din 25 iunie 1998 (mai puțin apartamentele înstrăinate, printre care și cel transmis

pârâților din cauza de față).

Acesta fiind cadrul factual

în privința drepturilor părților asupra apartamentului în litigiu, nu se poate face

abstracție de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează

condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil,

cât și cele preluate de stat fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001),

precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori,

cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute

delege [art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001], limitând în acest fel incertitudinea

raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de Stat.

Dată fiind împrejurarea

că în cauză se dispută interese legitime concurente asupra aceluiași imobil, instanța

urmează a examina dacă, interesul legitim al reclamanților nu aduce atingere dreptului

de proprietate al pârâților, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Nu se poate face abstracție

în această analiză de regimul juridic special al categoriei de imobile, asemeni

celui litigios, supus unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun

și nici de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de

proprietate, a celui al securității raporturilor juridice.

În cauza Pincova și Pinc

V. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „(…) acceptă

că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor

încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim

(…) cu toate acestea consideră necesară a se asigura că această atenuare a vechilor

încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate”.

În acest scop, legislația

trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale

fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință

să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod

concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” (parag.

58 citat și în cauza Raicu c. României).

Tot astfel nu poate fi

ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, în cauză,

a da preferabilitate titlului recurenților, încheiat anterior constatărilor jurisdicționale,

prin sentința civilă enunțată, invocate de reclamanți și reținute drept un argument

în susținerea preferabilității titlului acestora, atâta timp cât nefiind desființat

actul de proprietate exhibat de pârâți, încheiat cu respectarea întocmai a condițiilor

impuse de Legea nr. 112/1995, aspect de altfel necontestat, a avut drept efect consolidarea

dreptului în patrimoniul dobânditorilor de bună-credință, apariția legii speciale

consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul” pretins în prezenta procedură,

prin recunoașterea existenței sale, atâta vreme cât actul este în ființă, și a fost

încheiat în condiții de deplină legalitate.

Hotărârea Curții de apel

este nelegală și prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul

legii, care, tranșând raportul dintre legea specială și dreptul comun, a statuat,

opus considerentelor instanței de apel, în sensul că nu există posibilitatea de

a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant.

Fără a aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiune în revendicare trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, în această analiză,

acordând preferabilitate titlului reclamanților în condițiile în care actul de proprietate,

anterior constatării jurisdicționale invocată în cauză și în condițiile în care

acesta nu a fost desființat, pârâții deținând și ei un bun în sensul Convenției,

instanța de apel a încălcat atât principiul de drept evocat, al priorității normei

speciale față de aceea de drept comun, dar și pe cel al securității raporturilor

juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie.

Mai mult, în jurisprudența

actuală a Curții, se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul

cauzei Păduraru v. România, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea

le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește

conținutul noțiunii de „bun”.

Dacă în practica anterioară,

simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un

„bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat

ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu

aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile

în care vânzarea în baza Legii nr. 112/1995 a operat înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (cauza Pădureanu, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339),

în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778/22.11.2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor

astfel de cauze.

S-a arătat că un „bun

actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă

în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se

calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (parag. 140 și

143), situație inexistentă în cauză, hotărârea invocată de reclamanți fiind ulterioară

transmisiunii bunului litigios.

Urmare acestei hotărâri,

dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise,

ca și în baza normelor și jurisprudenței relevante, se constată că în mod greșit

în cauză s-a reținut recunoașterea unui drept la restituire în favoarea reclamanților,

aceștia având doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001,

inițiată de reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent

de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării

deciziei amintite, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Așadar, proprietarul care

nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute

de legea specială, astfel încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire

care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, concluzie în raport cu care se

constată drept fondate criticile din recursurile pârâților privind nelegalitatea

deciziei Curții de apel sub acest aspect, motiv pentru care, constatând incidența

motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va

dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., admiterea recursurilor și,

pe fond, menținerea hotărârii primei instanțe.

Analiza celorlalte critici

privind lipsa de interes în promovarea cererii de constatare a nevalabilității titlului

statului, ca și cele încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (din

recursul pârâților S.), se vădește inutilă în raport de soluția pronunțată.

Se va dispune obligarea

intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenți

persoane fizice, reduse în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S.I., continuat de moștenitoarea

G.L.L. și S.S., în nume propriu și ca moștenitoare a lui S.I. împotriva deciziei

nr. 372A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în sensul că respinge ca

nefondat apelul declarat de reclamanții C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M. împotriva

sentinței nr. 1760 din 08 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, pe care o menține.

Obligă intimații-reclamanți

la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către recurentele G.L.L. și S.S.,

reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2011.