ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4155/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 noiembrie 2006, reclamanții C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M., au chemat în judecată pe pârâții, S.I., S.S., și Municipiul București, prin Primarul General, și au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 3 situat în București, sector 2, și să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Reclamanții au învederat că în cadrul operațiunii de comparare de titluri urmează a se acorda preferință titlului de proprietate pe care îl invocă. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1760 din 08 decembrie 2008, a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, a inadmisibilității și a lipsei de interes pentru capătul 1 din cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că: Reclamanții au probat faptul că sunt succesorii legali ai autorului lor - S.N., și că defunctul a avut în proprietate imobilul ce constituie obiectul prezentului litigiu, astfel că excepția lipsei de calitate procesuală activă invocată de pârâții S. apare ca fiind neîntemeiată de vreme ce nu se poate reține lipsa de identitate între imobilul ce a aparținut autorului reclamanților și imobilul specificat în acțiunea de revendicare. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă, motivat de faptul că prin îngrădirea exercitării acțiunii în revendicare s-ar realiza o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru restituirea în natură, nu există.

Legea nr. 10/2001 respectând prevederile art. 6 din Convenția Europeană și art. 21 și 41 din Constituția României nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al imobilului, acest raport juridic direct dintre vechiul proprietar deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat rămânând în continuare supus Codului civil. Pe fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că nu s-au administrat în cauză dovezi de către reclamanți din care să rezulte fără echivoc că la momentul naționalizării, S.N. avea calitatea de pensionar, iar imobilul în litigiu avea destinația de spațiu de locuit, deci neproducător de chirii.

În anexa la decretul de naționalizare, se arată că autorul reclamanților deținea pe raza Municipiului București 17 apartamente, fapt care acreditează ideea că erau folosite în scop de exploatare, respectiv pentru închiriere, nefiind deci spații de locuit pentru numitul S.N. Titlul deținut de pârâții S. este preferabil față de dispozițiile art. 45 alin. (2) și (4) combinat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate de stat în regimul anterior și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua-credință a părților din actul de înstrăinare ori pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinări bunului imobil.

Din probele existente la dosar rezultă că pârâții S., la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare îndeplineau toate criteriile stabilite de Legea nr. 112/1995, iar în baza verificărilor pe care le-au întreprins a rezultat că imobilul în litigiu nu făcea obiectul vreunei cereri de restituire ori al unei acțiuni în justiție promovată de vechiul proprietar sau de moștenitori acestuia.

Față de împrejurarea că nu a fost răsturnată în prezenta cauză prezumția de bună-credință de care beneficiază pârâții cumpărători ai bunului imobil, iar pe de altă parte contractul de vânzare-cumpărare perfectat de pârâții S. a fost încheiat în mod valabil în temeiul Legii nr. 112/1995, este evident că după expirarea termenului de prescripție în cadrul căruia putea fi promovată acțiunea în constatarea nulității contractului, a avut loc o consolidare a titlului de proprietate de care beneficiază numiții S. În situații similare, Curtea Europeană a considerat că solicitarea de a obține un bun ce a fost preluat de stat în regimul anterior, când Statul Român nu era semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie privită ca o cerere care nu reprezintă un bun actual ori o speranță legitimă.

Potrivit aceleiași jurisprudențe, s-a stabilit și faptul că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist anterior nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate pentru persoanele care au dobândit cu bună credință bunurile imobile aflate în situația celui litigios. Prin decizia nr. 372 A din 16 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul reclamanților și a schimbat în tot hotărârea primei instanțe, reținând următoarele: Autorul reclamanților, S.N. a cumpărat la data de 22 martie 1933 un teren viran situat în București, având o suprafață totală de 251,81 m.p., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, din 23 martie 1933, iar pentru edificarea construcției pe teren a fost obținută autorizația de construcție din 16 iulie 1933. Acest imobil a fost trecut în proprietatea Statului ca efect al măsurii de naționalizare dispusă conform Decretului nr. 92/1950.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, vinde pârâților S.I. și S.S. apartamentul nr. 3 din imobil, compus din trei camere, hol, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, terasă, boxă, wc, două balcoane. Prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți la data de 26 martie 1997 și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, compus din teren și construcție. La data de 25 iunie 1998, reclamanții au fost puși în posesie cu privire la acest imobil, respectiv asupra construcției și a terenului aferent în suprafață de 251,81 m.p.

„cu excepția apartamentelor vândute de SC A. SA cu contractele de vânzare-cumpărare din 1997”. Din situația de fapt expusă rezultă că reclamanții au făcut dovada că autorul lor, S.N., a fost proprietarul imobilului situat în București, sector 2, compus din construcție și teren în suprafață de 251,81 m.p. Ca urmare, s-a reținut că reclamanții au făcut dovada identității între imobilul ce a aparținut autorilor lor, conform contractului de vânzare-cumpărare din 1993, și imobilul specificat în acțiunea în revendicare. De asemenea, cu certificatele de moștenitor depuse la doar (din 1997, din 29 octombrie 1994 și din 13 ianuarie 1999), reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii defunctei S.V., care la rândul său l-a moștenit pe S.N.

(certificat de moștenitor din 1997); Calitatea de moștenitori ai fostului proprietar, S.N., le-a fost, de asemenea, recunoscută reclamanților prin sentința civilă nr. 11721 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București. Preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost fără titlu, deoarece acesta era în contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 care recunoștea și garanta prin lege proprietate particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii acestui decret.

De altfel, această interpretare rezultă și din adoptarea ulterioară a Legii nr. 213/1998 care dispune că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” [art. 6 alin. (1)]. Totodată, se reține că prin chiar sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 s-a constatat cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, cu încălcarea chiar a dispozițiilor acestui decret (autorul reclamanților era pensionar la data naționalizării).

În analiza cererii în revendicare, Curtea a reținut că aceasta se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. și a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu în considerarea Legii nr. 10/2001. De altfel, și prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În speță, se are în vedere că anterior, prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Ca urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv și în mod irevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și implicit se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate a bunului în patrimoniul lor. Demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat și, în același timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.

Întrucât părțile litigante dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, este preferabil titlul înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Pentru considerentele expuse, s-a reținut că buna credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași, motiv pentru care au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie bunul litigios. Împotriva susmenționatei hotărâri, au declarat recurs pârâții Municipiul București, prin Primarul General, precum și S.I. și S.S., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât în ce privește constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către stat a imobilului, în mod greșit nu a fost primită excepția lipsei de interes, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate cu sau fără titlu valabil, legea însăși statuând caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este cazul celui litigios.

În mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a Legii nr. 213/1998, instanțele fondului au reținut ca întemeiată cererea de revendicare formulată de reclamanți pe calea dreptului comun, întrucât, existând o lege specială, ce instituie o procedură specială pentru restituirea bunului preluat de stat (în modalitățile expres reglementate de lege), care asigură dreptul la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, cu componentele sale, nu poate fi primită solicitarea reclamanților de restituire a bunului pe calea unei proceduri de drept comun, astfel cum s-a dispus în cauză. Dezvoltând criticile din recursul lor, pârâții S.I. și S.S.

au invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sens în care au susținut următoarele: - indicând cazul de modificare/casare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și prezentând istoricul cauzei, precum și apărările părților în cele două etape procesuale, pârâții au susținut că hotărârea instanței de apel se axează exclusiv pe apărările reclamanților, ignorând cu desăvârșire susținerile celeilalte părți litigante, fără a analiza și a trece prin filtrul raționamentului judiciar probele administrate în cauză, ca și dispozițiile legale incidente din perspectiva celor statuate prin decizia nr. 33/2008. În acest fel, motivarea hotărârii recurate nu se află în concordanță cu actele existente la dosar și nu se raportează la probele și dovezile avute în vedere de prima instanță.

Din acest motiv, pârâții au susținut că hotărârea instanței de apel nu este suficient motivată, iar cererile recurenților în procedura dedusă judecății, finalizată prin hotărârea pronunțată, nu au fost examinate în mod echitabil. - hotărârea atacată este vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși, în toate argumentele sale, hotărârea recurată face trimitere deopotrivă atât la dispozițiile dreptului comun, cât și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, exclude fără nicio motivație dispozițiile legii speciale, inclusiv a formei sale modificate (prin Legea nr. 1/2009), cât și a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, care conferă, în concursul de titluri, prioritate titlului chiriașului cumpărător.

Indicând definiția acțiunii în revendicare și regimul său juridic, ca și situația factuală a imobilului litigios, recurenții au susținut lipsa de identitate între imobilul actual și cel descris în actele exhibate de reclamanți și prezentate ca dovezi ale dreptului de proprietate asupra imobilului pretins. Au susținut că apartamentul nr. 3 situat în București, solicitat în prezenta procedură, a fost achiziționat, de la Statul Român, în condițiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, încheiat cu respectarea dispozițiilor acestei legi.

Nu are nicio relevanță că ulterior, prin sentința nr. 11731 din 20 octombrie 1997, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, o autoritate a statului, Consiliul General al Municipiului București, a fost obligat să restituie imobilul reclamanților, atâta vreme cât, la epoca pronunțării hotărârii atacate, apartamentul în cauză fusese deja înstrăinat, iar procedura din cauza menționată nu s-a judecat și în contradictoriu cu cumpărătorii, pentru ca dispozițiile sale să le fie opozabile. În aceeași măsură, s-a subliniat că reclamanții din prezenta cauză nu au notificat niciunuia dintre pârâți, niciodată, intenția de a revendica acest imobil, iar verificările efectuate de dobânditorii bunului pe lângă autoritățile competente au relevat invariabil același lucru, că Statul Român este proprietarului bunului, care nu a fost pretins de alte persoane.

Chiar dacă reclamanții uzează exclusiv de dreptul comun în valorificarea dreptului lor, nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ de strictă interpretare și de imediată aplicare în materia imobilelor preluate de stat. Dispozițiile art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție, de constatarea prin hotărâre judecătorească a nulității actului de înstrăinare, ipoteză inexistentă în cauză, titlul pârâților fiind perfect valabil.

Este greșită susținerea potrivit căreia Legea nr. 10/2001 privește exclusiv raportul dintre proprietarii deposedați și Statul Român, teză ce vine în contradicție cu întreaga rațiune a legii speciale, de a da preferință titlurilor valabil încheiate în condițiile legilor speciale, ale căror efecte au fost păstrate chiar și față de foștii proprietari deposedați abuziv, cu titlu sau fără titlu valabil.

În acest context, și în conformitate cu dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil, fiind mai bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea deplină a dispozițiilor legale incidente, drept de proprietate protejat atât prin legea specială, cât și prin dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluție corespunzătoare dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Reclamanților din prezenta cauză nu li se poate recunoaște nici măcar „speranța legitimă” de a dobândi un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Curtea Europeană, atâta timp cât nici o dispoziție legală sau judiciară nu confirmă existența dreptului în patrimoniul reclamanților și în condițiile existenței unor controverse privitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept intern, instanța europeană a pretins existența unei baze suficiente în dreptul intern pentru a putea reține încălcarea normei convenționale evocate. Menținerea soluției pronunțate de instanța de apel ar aduce atingere principiului stabilității și securității raporturilor juridice, atâta timp cât titlul lor, valabil încheiat, nu a fost contestat în termen legal și desființat, impunându-se astfel celui opus de către intimații-reclamanți.

Au solicitat admiterea recursului și modificarea ori casarea deciziei Curții de apel potrivit celor expuse în dezvoltarea căii de atac. Recursurile sunt fondate. Autorul reclamanților, S.N. a cumpărat la data de 22 martie 1933 un teren viran situat în București, având o suprafață de 251,81 m.p., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat în 23 martie 1933 de Tribunalul Ilfov, pe care a edificat o construcție, aspect dovedit cu autorizația de construcție ce confirmă această împrejurare, din 10 iulie 1933. Imobilul proprietatea antecesorului reclamanților (astfel cum este descris în procesul-verbal din 11 iulie 1940 întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare) a fost trecut în proprietatea Statului ca efect al naționalizării dispusă în temeiul Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă figurează și bunul menționat.

La data de 16 ianuarie 1997, prin contract de vânzare-cumpărare, pârâții S. au dobândit apartamentul nr. 3 din imobilul menționat, act de transmisiune încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 26 martie 1997 și în condițiile în care pârâții cumpărători nu au fost încunoștiințați în vreun fel asupra pretențiilor de redobândire a bunului, reclamanții din prezenta cauză au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, solicitând ca pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate imobilul menționat, cauză înregistrată sub nr. 4849/1997 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, instanța menționată a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să le restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, compus din teren și construcție, dispoziții puse în executare prin actul administrativ emis de Primarul General (din 24 martie 1998) și procesul-verbal de predare-primire din 25 iunie 1998 (mai puțin apartamentele înstrăinate, printre care și cel transmis pârâților din cauza de față).

Acesta fiind cadrul factual în privința drepturilor părților asupra apartamentului în litigiu, nu se poate face abstracție de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate de stat fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute delege [art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001], limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de Stat.

Dată fiind împrejurarea că în cauză se dispută interese legitime concurente asupra aceluiași imobil, instanța urmează a examina dacă, interesul legitim al reclamanților nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Nu se poate face abstracție în această analiză de regimul juridic special al categoriei de imobile, asemeni celui litigios, supus unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun și nici de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a celui al securității raporturilor juridice.

În cauza Pincova și Pinc V. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „(…) acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…) cu toate acestea consideră necesară a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate”. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” (parag.

58 citat și în cauza Raicu c. României). Tot astfel nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, în cauză, a da preferabilitate titlului recurenților, încheiat anterior constatărilor jurisdicționale, prin sentința civilă enunțată, invocate de reclamanți și reținute drept un argument în susținerea preferabilității titlului acestora, atâta timp cât nefiind desființat actul de proprietate exhibat de pârâți, încheiat cu respectarea întocmai a condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995, aspect de altfel necontestat, a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor de bună-credință, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul” pretins în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței sale, atâta vreme cât actul este în ființă, și a fost încheiat în condiții de deplină legalitate.

Hotărârea Curții de apel este nelegală și prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care, tranșând raportul dintre legea specială și dreptul comun, a statuat, opus considerentelor instanței de apel, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant. Fără a aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiune în revendicare trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, în această analiză, acordând preferabilitate titlului reclamanților în condițiile în care actul de proprietate, anterior constatării jurisdicționale invocată în cauză și în condițiile în care acesta nu a fost desființat, pârâții deținând și ei un bun în sensul Convenției, instanța de apel a încălcat atât principiul de drept evocat, al priorității normei speciale față de aceea de drept comun, dar și pe cel al securității raporturilor juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie. Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru v. România, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.

Dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea în baza Legii nr. 112/1995 a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Pădureanu, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze. S-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (parag. 140 și 143), situație inexistentă în cauză, hotărârea invocată de reclamanți fiind ulterioară transmisiunii bunului litigios. Urmare acestei hotărâri, dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca și în baza normelor și jurisprudenței relevante, se constată că în mod greșit în cauză s-a reținut recunoașterea unui drept la restituire în favoarea reclamanților, aceștia având doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de reclamanți.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării deciziei amintite, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, concluzie în raport cu care se constată drept fondate criticile din recursurile pârâților privind nelegalitatea deciziei Curții de apel sub acest aspect, motiv pentru care, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., admiterea recursurilor și, pe fond, menținerea hotărârii primei instanțe. Analiza celorlalte critici privind lipsa de interes în promovarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, ca și cele încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (din recursul pârâților S.), se vădește inutilă în raport de soluția pronunțată. Se va dispune obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenți persoane fizice, reduse în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S.I., continuat de moștenitoarea G.L.L. și S.S., în nume propriu și ca moștenitoare a lui S.I. împotriva deciziei nr. 372A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M. împotriva sentinței nr. 1760 din 08 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o menține. Obligă intimații-reclamanți la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către recurentele G.L.L. și S.S., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.