ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3780/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2F din 14 ianuarie 2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a statuat competența materială

privind soluționarea cauzei înaintată de reclamantul A.G., în favoarea Tribunalului

București, secția a IV–a civilă, reținându-se următoarele considerente:

Prin sentința civilă

nr. 12598 din 21 septembrie 2007

Judecătoria sectorului 1 București a respins excepțiile

lipsei calității active și pasive, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută

a preluării de către stat a imobilului și a obligat pârâtul să restituie reclamanților

în deplină proprietate și posesie imobilul din București, strada B., sector 1. Totodată,

pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.195 RON.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel pârâtul H.M. și Municipiul București, prin Primarul General. Prin

decizia civilă nr. 475 din 25 martie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți Municipiul București prin Primar

General și H.M., a schimbată în tot sentința civilă atacată, în sensul admiterii

excepției lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate

absolută titlu stat, cu consecința constatării preluării abuzive a imobilului, acest

capăt de cerere fiind respins ca lipsit de interes și a respins acțiunea în revendicare,

ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții A.G. și A.N., întemeiat pe motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

La termenul din data de

06 februarie 2009 instanța de recurs, din oficiu, a invocat necompetența materială

a primei instanțe, respectiv a Judecătoriei, iar prin decizia civilă nr. 209

din 06 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul,

a casat ambele hotărâri și a trimis cauza la Tribunalul București pentru soluționarea

acestuia în primă instanță.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de recurs a reținut că obiectul și cauza pricinii nu justifică

sub nicio formă calificarea juridică a cererii ca fiind o acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., adică formulată conform procedurii

de drept comun, reclamanții deducând judecății o contestație în baza Legii nr. 10/2001,

chiar dacă până în prezent notificarea nu a fost soluționată.

Refuzul entității deținătoare

de a răspunde la notificare nu poate conduce la concluzia unei alte competențe materiale

decât cea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005, întrucât instanța, abilitată să cenzureze actul însuși, este

în egală măsură competentă să soluționeze atitudinea omisivă a persoanei juridice

notificate, în acest sens fiind și decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Pentru aceste motive,

Curtea de Apel București a făcut a constatat incident cazul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., stabilind că, competența soluționării în primă instanță

a cauzei astfel calificată juridic, îi revine Tribunalului București.

În rejudecare, cauza a

fost înregistrată sub nr. 3204/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, care prin sentința civilă nr. 316 din 08 martie 2010 a admis excepția

necompetenței materiale invocată de către reclamanți și și-a declinat competența

de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a constatat că, așa cum au arătat reclamanții expres în notele de ședință

depuse la prima zi de înfățișare în fața tribunalului, acțiunea formulată are natura

juridică a unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 și 481 C. civ., precum și pe dispozițiile internaționale aplicabile protecției

dreptului de proprietate.

Prin urmare, fiind vorba

despre o acțiune evaluabilă în bani, în

vederea stabilirii competenței, devine aplicabil

criteriul valoric

prevăzut de art. 1 și 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Constatând că obiectul

prezentei cereri de chemare în judecată, imobilul situat în București, strada B.,

sector 1, a fost evaluat în condițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., la suma de

180.000 RON, că această evaluare nu a fost contestată de pârâți, Tribunalul a reținut

competența materială a judecătoriei, având în vedere că tribunalul judecă în primă

instanță doar procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000

RON.

În ceea ce privește aplicabilitatea

art. 315 C. proc. civ., Tribunalul a reținut că, într-adevăr, prin decizia civilă

nr. 209 din 06 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a rezolvat o problemă de drept - natura juridică a acțiunii formulate - ce a devenit

obligatorie pentru instanța la care a fost înaintat dosarul în urma casării.

Tribunalul a constatat,

însă, că, la prima zi de înfățișare, reclamanții, prin notele scrise formulate,

au precizat expres acțiunea ca fiind revendicare pe calea dreptului comun și nu

contestație în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, întrucât aceste elemente de

clarificare au intervenit ulterior pronunțării hotărârii Curții de Apel, nemaiexistând

niciun dubiu asupra obiectului și cauzei acțiunii, în vederea respectării principiului

disponibilității și față de cele arătate mai sus, în baza art. 158 C. proc.

civ., Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin sentința civilă

nr. 21567 din 03 noiembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 25269/299/2010 Judecătoria

sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul

negativ de competență și a înaintat dosarul Curți de Apel București în vederea pronunțării

regulatorului de competență, după rămânerea irevocabilă a sentinței.

Pentru a hotărî astfel,

Judecătoria a reținut faptul că Tribunalul București a dat prevalență principiului

disponibilității, în detrimentul obligativității problemelor de drept dezlegate

de instanța de control judiciar, învestind instanța cu soluționarea unei cereri

în constatarea nulității absolute a preluării de către stat și revendicarea imobilului

situat în București, strada B., sector 1, contrar dispozițiilor irevocabile obligatorii

ale Curții de Apel, care a trimis spre rejudecare aceeași acțiune, însă spre a fi

judecată potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (tocmai acesta fiind motivul casării,

respectiv acela că în primul ciclu procesual s-a judecat în mod greșit acțiune în

revendicare în loc de contestație la refuzul de a răspunde notificării formulate

în baza Legii nr. 10/2001).

Asupra conflictului negativ

de competență, Curtea de Apel București, secția a IV–a, a reținut că prin decizia

civilă nr. 209 din 6 februarie 2009 s-au dezlegat în mod irevocabil două probleme

de drept obligatorii în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și anume calificarea

juridică a acțiunii și competența materială pentru judecarea cauzei în primă instanță.

Ca atare se reține în

regulatorul de competență, Tribunalul București nu era îndreptățit să reexamineze

o problemă de drept ce fusese dezlegată în mod irevocabil, iar prin reținerea unui

alt temei de drept decât cel stabilit de instanța de recurs, a încălcat autoritatea

de lucru judecat rezultat din decizia de casare.

S-a mai reținut că nu

se poate considera că reclamanții în rejudecare s-ar afla la prima zi de înfățișare

pentru a-și putea preciza acțiunea, întrucât s-ar eluda principiul de drept consacrat

prin dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul A.G. solicitând modificarea ei în sensul de a se stabili

în favoarea Judecătoriei sector 1 București, competența de soluționare a cauzei.

Criticile aduse regulatorului

de competență vizează nelegalitatea lui sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că instanța

a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus judecății,

astfel cum a fost precizat la primul termen de judecată în fața instanței de trimitere

Tribunalul București, acțiunea promovată fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun art. 480, 481, 973 C. civ. și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare susține reclamantul

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ., este menită să probeze

inexistența din punct de vedere legal a titlului de proprietate al statului, acesta

decurgând din dreptul de proprietate pretins de fostul proprietar.

Se mai susține că Legea

nr. 10/2001 nu abrogă dispozițiile art. 480 C. civ. și nici nu reglementează prin

vreo dispoziție legală asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare a fostului

proprietar de la care imobilul s-a preluat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului

imobilului.

S-a mai învederat că este

de reținut și criteriul valorii obiectului dedus judecății a cărui valoare nu depășește

500.000 RON, motiv pentru

care competența de strămutare revine (susține reclamantul)

Judecătoriei și nu Tribunalului.

S-a mai susținut că în

mod greșit s-a reținut în regulatorul de competență că prin decizia de casare s-a

dezlegat problema de drept a competenței materiale, iar prin soluția dată s-a încălcat

și principiul disponibilității.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Problema competenței materiale

în soluționarea acțiunii înaintată de reclamantul A.G., a făcut obiectul deciziei

civile nr. 209 din 06 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

în condițiile în care au fost casate atât decizia civilă nr. 475 din 25 martie 2008

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cât și sentința civilă nr. 12598

din 21 septembrie 2007 a Judecătoriei

sectorului 1 București, trimițându-se cauza spre

competentă

soluționare

în primă instanță Tribunalului București.

Ca atare decizia de casare

nr. 209 din 6 februarie 2009 a intrat în puterea lucrului judecat în condițiile

prevăzute de art. 315 C. proc. civ., dezlegarea de drept dată în ce privește competența

material a Tribunalului ca primă instanță în soluționarea cauzei era obligatorie

pentru instanța căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare.

Din perspectiva celor

expuse și a incidenței dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., susținerile recurentului

sunt nu numai nefondate dar și fără suport juridic motiv pentru care nefiind întrunite

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții A.G. și A.N. împotriva sentinței nr. 2F din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 mai 2011.