ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3016/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 531 pronunțată în dosarul nr. 43348/1/2004 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile formulate de apelanții pârâți Municipiul București prin Primarul General, T.M. și T.S. împotriva sentinței civile nr. 870 din 27 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă G.B. și prin mandatar B.N., și intimata-pârâtă SC A. SA. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată, față de pârâții T.M. și T.S., iar față de pârâtul Municipiul București a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9, 5 și 7 C. proc. civ. În analiza nulității absolute a deciziei fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular, instanța de apel a apreciat greșit efectele juridice ale acestei decizii, considerând că nu decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului constituie titlu de proprietate al statului ci însăși Decretul nr. 223/1974. Or, chiar Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 4 că „identificarea bunurilor prevăzute în art. 2 și art. 3 precum și preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se face prin decizia comitetului executiv al consiliului popular județean sau al Municipiului București, în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile”.

Instanța de apel a statuat prin încălcarea art. 129 C. proc. civ. asupra caracterului abuziv al preluării proprietății sale prin cererea prin care recurenta reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a preluării, distincție consacrată și de Legea nr. 10/2001, preluarea putând fi abuzivă fără a fi nulă. Tot astfel motivarea deciziei instanței de apel este contradictorie. Astfel, în timp ce în paragrafele 6 și 7 ale paginii 5 din decizie se motivează că decizia Comitetului executiv nu este nulă, prin paragrafele 9 și 8 se argumentează că nulitatea nu trebuie luată în discuție deoarece decizia nu este nulă ci abuzivă, caracter care nu trebuie constatat judecătorește deoarece este proclamat de Legea nr. 10/2001.

Instanța reține greșit, prin încălcarea art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., că nu există nici o dovadă din care să rezulte că recursul în anulare împotriva sentinței din anul 1995 ar fi fost promovat ca urmare a demersurilor efectuate de intimații T., cu toate că acest fapt nu a fost contestat de intimați care au și depus decizia, împrejurare recunoscută de aceștia și atestată prin dispoziția de anulare a dispoziției de restituire a apartamentului care poartă mențiunea spre știință către intimați. În considerentele deciziei recurate, deși s-a arătat că nu va fi examinată chestiunea autorității de lucru judecat, a reluat această problemă în pagina 6 paragrafele 7, 9 și 8, acest din urmă paragraf nefiind finalizat pentru a se verifica sensul acestora.

Greșit a statuat instanța prin încălcarea principiului disponibilității că acțiunea în revendicare este formulată (capătul de acțiune) doar în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul general, deoarece acțiunea s-a purtat în contradictoriu cu toate părțile. În mod greșit instanța a reținut că părțile au fost de bună – credință la cumpărarea apartamentului, din moment ce imobilul din litigiu nu a intrat în patrimoniul statului cu titlu (dispoziția Comitetului Executiv nu a produs efecte asupra recurentei deoarece nu i-a fost comunicată, iar pe de altă parte a beneficiat de o prelungire legală a șederii în străinătate, aspecte care excludeau incidența Decretului nr. 223/1974, atrăgând astfel nulitatea Deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular).

Conform alin. (1) art. 6 al Legii nr. 213/1998 nu intră în domeniul statului terenurile intrate în proprietatea sa fără titlu valabil ori cu nerespectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar potrivit alin. (3) al aceluiași text, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Acestor cerințe trebuiau să se supune actele de preluare în proprietatea bunului litigios. Analiza bunei-credințe implică examinarea ei în contextul istoric în care s-a materializat, în funcție de care se examinează diligența persoanei dobânditoare a bunului solicitat în prezenta procedură.

Astfel, buna-credință a intimaților chiar dacă ar fi existat nu avea relevanță în cauză ca urmare a normelor juridice aplicabile [art. 20 alin. (2) din Constituție care dă prioritate normei internaționale precum și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului] care diferă în privința dreptului de proprietate de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Principiul de drept civil al bunei-credințe ca și dispozițiile Legii nr. 10/2001 îngăduie instanței să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care proprietarul să fi lipsit de proprietatea lui prin respingerea acțiunii în revendicare datorită protecției acordate posesorului neproprietar al cărui titlu este considerat preferabil cu toate că acesta este nul în temeiul art. 451 din Legea nr. 10/2001.

Or, buna-credință nu constituie în sensul Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului o cauză de lipsire a adevăratului proprietar de bunul său ci permite acest lucru doar într-un singur caz, acela al utilității publice declarate astfel prin lege. În consecință, în cauză instanța de apel trebuia să aplice în temeiul art. 20-12 din Constituție, dispozițiile Protocolului nr. 1, în detrimentul art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul promovat de reclamantă instanța reține următoarele: Petitul acțiunii formulat de reclamantă așa cum aceasta l-a precizat la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 43348/1/2004 viza constatarea nulității absolute a actului de trecere a imobilului în proprietatea statului prin decizia nr. 1011 din 22 iulie 1977 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București în temeiul Decretului nr. 223/1989 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 02465 din 21 ianuarie 1997 prin care Municipiul București a înstrăinat apartamentul către intimații – pârâți T. și pentru ipoteza în care ar fi constatate nule ambele acte, obligarea Primăriei Municipiului București ca entitate deținătoare la emiterea deciziei de restituire în natură a apartamentului în litigiu (f. 2 dosar recurs referitoare la precizările privind obiectul pricinii dedus judecății).

Prin urmare, acesta fiind obiectul pricinii singularizat de reclamantă, instanța de recurs va răspunde în aceste limite motivelor de recurs formulate de parte. Constatarea nulității absolute a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular nr. 1011 din 22 iulie 1977 prin care a trecut în proprietatea statului imobilul proprietatea reclamantei ca efect al Decretului nr. 223/1974 nu mai poate fi pronunțată de instanță nici pe cale directă și nici pe excepție. Astfel, imobilul în litigiu a aparținut reclamantei până la emiterea de către fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Municipiului București a deciziei nr. 1011 din 22 iulie 1977, prin care a fost trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 2 alin. (2) și (3) art. 3 alin. (1) art. 4 din Decretul nr. 223/1974, ca urmare a faptului că reclamanta, proprietară a imobilului, fiind plecată în străinătate nu s-a înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru revenirea în țară.

Decizia administrativă care constituie titlul de proprietate al statului, emisă în baza Decretului nr. 223/1974 nu a fost contestată de reclamantă conform dispozițiilor Legii nr. 1 din 26 iulie 1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale, iar în prezent, după abrogarea acestui act normativ, atacarea lui în justiție nu mai este posibilă nici pe cale de acțiune și nici pe cale incidentă deoarece Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 a contenciosului administrativ, care a abrogat Legea nr. 1/1967 exclude prin art. 19 aplicarea acestei legi actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare.

Prin urmare formularea unei acțiuni având ca obiect anularea deciziei administrative nr. 1011 din 22 iulie 1977 a fost posibilă doar până la abrogarea Legii nr. 1/1967 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, chiar în condițiile în care nu s-a făcut dovada comunicării deciziei administrative către reclamantă care a pretins că nu a cunoscut conținutul acesteia. Abrogarea Decretului nr. 223/1997 prin Decretul-legea nr. 9 din 31 decembrie 1989, nu este de natură a desființa cu efect retroactiv drepturile născute sub imperiul legii vechi anterioare ale situației juridice produse în temeiul acestui decret fiind generate de legea în vigoare la data la care ele s-au produs.

Prin urmare, efectelor prezente ale aceleiași situații juridice, le este aplicabil regimul juridic actual al proprietății, deoarece conform art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor. Din acest punct de vedere considerentele instanței de apel cu privire la constatarea incidenței Decretului nr. 223/1974 ca reprezentând el însuși titlul de proprietate al statului ca și cele privitoare la necomunicarea deciziei de preluare a imobilului vor fi înlăturate de instanța de recurs. Măsurile reparatorii pentru imobilele cu destinația de locuință preluate de stat au fost reglementate prin Legea nr. 112/1995, și ulterior prin Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, ultima care a statuat expres asupra caracterului abuziv al preluării prin art. 2, situație reținută corect de instanța de apel care nu se mai putea pronunța asupra desființării unui act administrativ de preluare în afara cadrului legal fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești.

Constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat între intimați corect a fost respinsă de instanța de apel. Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legii în vigoare la data înstrăinării. Or, la data înstrăinării, părțile trebuiau să respecte condițiile strict delimitate prin dispozițiile Legii nr. 112/1995, a căror încălcare nu a fost invocată în cauză.

În cauză s-a pus problema bunei sau relei credințe a părților, analiză fundamentată pe succesiunea ciclurilor procesuale derulate între părți, soldate cu anularea sentinței de restituire a imobilului recurentei și de reintrare a imobilului în proprietatea statului, care a efectuat vânzarea către intimații persoane fizice, în condițiile Legii nr. 112/1995, la data de 21 ianuarie 1997. Analiza bunei-credințe, ca temei al existenței nulității absolute vizate de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu era necesară în cauză deoarece textul se referă la imobilele preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, situație neincidentă în cauză.

În orice caz, valorificarea unui drept, acela de a cumpăra o locuință în condițiile Legii nr. 112/1995 față de împrejurarea că bunul a reintrat în proprietatea statului ca efect al unui recurs în anulare nu se putea constitui într-o conduită care să poată fi apreciată ca rea – credință, deoarece statuarea printr-o hotărâre judecătorească a unei situații juridice nu poate primi o altfel de interpretare, indiferent de partea care a promovat procesul. Prin urmare, situația de fapt dedusă judecății se află manifest sub auspiciile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 drept pe care recurenta urmează să îl valorifice n condițiile acestei legi. În consecință, față de cele reținute, instanța examinând recursul întemeiat de recurentă pe dispozițiile pct. 5, 7 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. urmează a-l respinge în temeiul art. 312 C. proc. civ., substituind motivarea instanței de apel. Nu vor fi examinate situațiile de apreciere a probatoriilor invocate de părți deoarece nu sunt susceptibile de a fi examinate în recurs precum nici elementele vizând acțiunea în revendicare, petit neformulat expres de către părți, dar care a constituit în mod greșit obiect de examen judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de pârâta Municipiul București - prin Primar General. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.B. împotriva deciziei nr. 531 din 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.