ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3016/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 531 pronunțată în dosarul nr. 43348/1/2004 de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-au admis apelurile formulate de apelanții pârâți Municipiul

București prin Primarul General, T.M. și T.S. împotriva sentinței civile nr.

870 din 27 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în contradictoriu cu intimata-reclamantă G.B. și prin mandatar B.N., și

intimata-pârâtă SC A. SA.

A schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată, față de pârâții

T.M. și T.S., iar față de pârâtul Municipiul București a respins acțiunea ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9,

5 și 7 C. proc. civ.

În analiza nulității

absolute a deciziei fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular, instanța

de apel a apreciat greșit efectele juridice ale acestei decizii, considerând că

nu decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului constituie titlu

de proprietate al statului ci însăși Decretul nr. 223/1974.

Or, chiar Decretul

nr. 223/1974 prevedea în art. 4 că „identificarea bunurilor prevăzute în art. 2

și art. 3 precum și preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se face

prin decizia comitetului executiv al consiliului popular județean sau al

Municipiului București, în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile”.

Instanța de apel a

statuat prin încălcarea art. 129 C. proc. civ. asupra caracterului abuziv al

preluării proprietății sale prin cererea prin care recurenta reclamantă a

solicitat constatarea nulității absolute a preluării, distincție consacrată și

de Legea nr. 10/2001, preluarea putând fi abuzivă fără a fi nulă.

Tot astfel motivarea

deciziei instanței de apel este contradictorie. Astfel, în timp ce în

paragrafele 6 și 7 ale paginii 5 din decizie se motivează că decizia

Comitetului executiv nu este nulă, prin paragrafele 9 și 8 se argumentează că

nulitatea nu trebuie luată în discuție deoarece decizia nu este nulă ci

abuzivă, caracter care nu trebuie constatat judecătorește deoarece este

proclamat de Legea nr. 10/2001.

Instanța reține

greșit, prin încălcarea art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., că nu există

nici o dovadă din care să rezulte că recursul în anulare împotriva sentinței

din anul 1995 ar fi fost promovat ca urmare a demersurilor efectuate de

intimații T., cu toate că acest fapt nu a fost contestat de intimați care au și

depus decizia, împrejurare recunoscută de aceștia și atestată prin dispoziția

de anulare a dispoziției de restituire a apartamentului care poartă mențiunea

spre știință către intimați.

În considerentele

deciziei recurate, deși s-a arătat că nu va fi examinată chestiunea autorității

de lucru judecat, a reluat această problemă în pagina 6 paragrafele 7, 9 și 8,

acest din urmă paragraf nefiind finalizat pentru a se verifica sensul acestora.

Greșit a statuat

instanța prin încălcarea principiului disponibilității că acțiunea în

revendicare este formulată (capătul de acțiune) doar în contradictoriu cu

Municipiul București, prin Primarul general, deoarece acțiunea s-a purtat în

contradictoriu cu toate părțile.

În mod greșit

instanța a reținut că părțile au fost de bună – credință la cumpărarea

apartamentului, din moment ce imobilul din litigiu nu a intrat în patrimoniul

statului cu titlu (dispoziția Comitetului Executiv nu a produs efecte asupra

recurentei deoarece nu i-a fost comunicată, iar pe de altă parte a beneficiat

de o prelungire legală a șederii în străinătate, aspecte care excludeau incidența

Decretului nr. 223/1974, atrăgând astfel nulitatea Deciziei Comitetului

Executiv al Sfatului Popular).

Conform alin. (1) art.

6 al Legii nr. 213/1998 nu intră în domeniul statului terenurile intrate în

proprietatea sa fără titlu valabil ori cu nerespectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat, iar potrivit alin. (3) al aceluiași text,

instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Acestor cerințe

trebuiau să se supune actele de preluare în proprietatea bunului litigios.

Analiza bunei-credințe

implică examinarea ei în contextul istoric în care s-a materializat, în funcție

de care se examinează diligența persoanei dobânditoare a bunului solicitat în

prezenta procedură.

Astfel, buna-credință

a intimaților chiar dacă ar fi existat nu avea relevanță în cauză ca urmare a

normelor juridice aplicabile [art. 20 alin. (2) din Constituție care dă

prioritate normei internaționale precum și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului] care diferă în privința dreptului de proprietate de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Principiul de drept

civil al bunei-credințe ca și dispozițiile Legii nr. 10/2001 îngăduie instanței

să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care proprietarul să fi lipsit de

proprietatea lui prin respingerea acțiunii în revendicare datorită protecției

acordate posesorului neproprietar al cărui titlu este considerat preferabil cu

toate că acesta este nul în temeiul art. 451 din Legea nr. 10/2001.

Or, buna-credință nu

constituie în sensul Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului o cauză de lipsire a adevăratului proprietar de

bunul său ci permite acest lucru doar într-un singur caz, acela al utilității

publice declarate astfel prin lege.

În consecință, în

cauză instanța de apel trebuia să aplice în temeiul art. 20-12 din Constituție,

dispozițiile Protocolului nr. 1, în detrimentul art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul

promovat de reclamantă instanța reține următoarele:

Petitul acțiunii

formulat de reclamantă așa cum aceasta l-a precizat la solicitarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 43348/1/2004 viza constatarea

nulității absolute a actului de trecere a imobilului în proprietatea statului

prin decizia nr. 1011 din 22 iulie 1977 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului

Popular al Municipiului București în temeiul Decretului nr. 223/1989 și a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 02465 din 21 ianuarie 1997 prin care

Municipiul București a înstrăinat apartamentul către intimații – pârâți T. și

pentru ipoteza în care ar fi constatate nule ambele acte, obligarea Primăriei Municipiului

București ca entitate deținătoare la emiterea deciziei de restituire în natură

a apartamentului în litigiu (f. 2 dosar recurs referitoare la precizările

privind obiectul pricinii dedus judecății).

Prin urmare, acesta

fiind obiectul pricinii singularizat de reclamantă, instanța de recurs va

răspunde în aceste limite motivelor de recurs formulate de parte.

Constatarea nulității

absolute a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular nr. 1011 din 22

iulie 1977 prin care a trecut în proprietatea statului imobilul proprietatea

reclamantei ca efect al Decretului nr. 223/1974 nu mai poate fi pronunțată de

instanță nici pe cale directă și nici pe excepție.

Astfel, imobilul în

litigiu a aparținut reclamantei până la emiterea de către fostul Comitet executiv

al Consiliului Popular al Municipiului București a deciziei nr. 1011 din 22

iulie 1977, prin care a fost trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul

art. 2 alin. (2) și (3) art. 3 alin. (1) art. 4 din Decretul nr. 223/1974, ca

urmare a faptului că reclamanta, proprietară a imobilului, fiind plecată în

străinătate nu s-a înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru revenirea

în țară.

Decizia

administrativă care constituie titlul de proprietate al statului, emisă în baza

Decretului nr. 223/1974 nu a fost contestată de reclamantă conform

dispozițiilor Legii nr. 1 din 26 iulie 1967 cu privire la judecarea de către

tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative

ilegale, iar în prezent, după abrogarea acestui act normativ, atacarea lui în

justiție nu mai este posibilă nici pe cale de acțiune și nici pe cale incidentă

deoarece Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 a contenciosului administrativ, care a abrogat Legea nr. 1/1967 exclude prin art. 19 aplicarea acestei legi actelor

administrative emise anterior intrării sale în vigoare.

Prin urmare

formularea unei acțiuni având ca obiect anularea deciziei administrative nr.

1011 din 22 iulie 1977 a fost posibilă doar până la abrogarea Legii nr. 1/1967

prin intrarea în vigoare a Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ,

chiar în condițiile în care nu s-a făcut dovada comunicării deciziei

administrative către reclamantă care a pretins că nu a cunoscut conținutul

acesteia.

Abrogarea Decretului

nr. 223/1997 prin Decretul-legea nr. 9 din 31 decembrie 1989, nu este de natură

a desființa cu efect retroactiv drepturile născute sub imperiul legii vechi

anterioare ale situației juridice produse în temeiul acestui decret fiind

generate de legea în vigoare la data la care ele s-au produs.

Prin urmare,

efectelor prezente ale aceleiași situații juridice, le este aplicabil regimul

juridic actual al proprietății, deoarece conform art. 15 alin. (2) din

Constituție, legea dispune numai pentru viitor.

Din acest punct de

vedere considerentele instanței de apel cu privire la constatarea incidenței

Decretului nr. 223/1974 ca reprezentând el însuși titlul de proprietate al

statului ca și cele privitoare la necomunicarea deciziei de preluare a

imobilului vor fi înlăturate de instanța de recurs.

Măsurile reparatorii

pentru imobilele cu destinația de locuință preluate de stat au fost

reglementate prin Legea nr. 112/1995, și ulterior prin Legea nr. 10/2001 cu

modificările ulterioare, ultima care a statuat expres asupra caracterului

abuziv al preluării prin art. 2, situație reținută corect de instanța de apel

care nu se mai putea pronunța asupra desființării unui act administrativ de

preluare în afara cadrului legal fără a depăși atribuțiile puterii

judecătorești.

Constatarea nulității

absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat între intimați corect a fost

respinsă de instanța de apel.

Astfel, potrivit art.

45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv

cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care

cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost

încheiate cu respectarea legii în vigoare la data înstrăinării.

Or, la data

înstrăinării, părțile trebuiau să respecte condițiile strict delimitate prin

dispozițiile Legii nr. 112/1995, a căror încălcare nu a fost invocată în cauză.

În cauză s-a pus

problema bunei sau relei credințe a părților, analiză fundamentată pe

succesiunea ciclurilor procesuale derulate între părți, soldate cu anularea

sentinței de restituire a imobilului recurentei și de reintrare a imobilului în

proprietatea statului, care a efectuat vânzarea către intimații persoane

fizice, în condițiile Legii nr. 112/1995, la data de 21 ianuarie 1997. Analiza

bunei-credințe, ca temei al existenței nulității absolute vizate de art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu era necesară în cauză deoarece textul se referă la

imobilele preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 213/1998, situație neincidentă în cauză.

În orice caz,

valorificarea unui drept, acela de a cumpăra o locuință în condițiile Legii nr.

112/1995 față de împrejurarea că bunul a reintrat în proprietatea statului ca

efect al unui recurs în anulare nu se putea constitui într-o conduită care să

poată fi apreciată ca rea – credință, deoarece statuarea printr-o hotărâre

judecătorească a unei situații juridice nu poate primi o altfel de interpretare,

indiferent de partea care a promovat procesul.

Prin urmare, situația

de fapt dedusă judecății se află manifest sub auspiciile art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 drept pe care recurenta urmează să îl valorifice n condițiile

acestei legi.

În consecință, față

de cele reținute, instanța examinând recursul întemeiat de recurentă pe

dispozițiile pct. 5, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. urmează a-l respinge în

temeiul art. 312 C. proc. civ., substituind motivarea instanței de apel.

Nu vor fi examinate

situațiile de apreciere a probatoriilor invocate de părți deoarece nu sunt

susceptibile de a fi examinate în recurs precum nici elementele vizând acțiunea

în revendicare, petit neformulat expres de către părți, dar care a constituit

în mod greșit obiect de examen judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului invocată de pârâta Municipiul București - prin

Primar General.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta G.B. împotriva deciziei nr. 531 din 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 martie 2011.