ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7426/2011

Asupra cauzei de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a sub nr. 36720/3/2 octombrie 2008 reclamantul G.B. a solicitat obligarea paraților Municipiul București, prin Primarul General și V.C. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, B-dul F., nr. 69, sector 2, compus din teren în suprafața de 410 mp și construcția edificată pe acest teren alcătuită din trei camere în suprafață de 105 mp; să constate nulitatea absoluta a Deciziei nr. 285 din 03 martie 1977 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, prin care imobilul situat în București, B-dul F., nr. 69, sector 2, a trecut în proprietatea statului.

Prin Sentința civilă nr. 153 din 06 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a reclamantului pe capătul de cerere având ca obiect revendicare și s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul G.B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și V.C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă integrală. Totodată, s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității Deciziei nr. 285/1977, ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul a arătat că autorul sau B.B., împreună cu sora sa L.A., au fost proprietarii imobilului ce formează obiectul cauzei situat în București, B-dul F., nr. 69, sector 2. În dovedire reclamantul a depus actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2325/1955.

Din certificatul de naștere serie NV nr. 117406 eliberat de Primăria Municipiului Medgidia, declarația de moștenire dată la 06 septembrie 2006 și sentința pronunțată de Tribunalul Ținutului Wayne Statul Michigan dată în dosarul nr. 2006-708380 DH, a rezultat că reclamantul este fiul și moștenitorul defunctului B.B. Nu s-a făcut, însă, nici o dovadă că această hotărâre a fost recunoscută în România pentru a putea produce efecte juridice potrivit Legii nr. 105/1992. Din aceeași hotărâre rezultă, însă, că alături de reclamantul G.B. moștenitori ai defunctului B.B. sunt și D.B., în calitate de soț supraviețuitor și E.B., în calitate de fiu. Reclamantul a făcut de asemenea în fața instanțelor americane declarația că este moștenitorul lui D.B.

și al lui E.B., aceste declarații fiind acceptate, prin hotărârea dată de Tribunalul Ținutului Wayne Statul Michigan în dosarul nr. 20046880041 DE și prin Hotărârea dată de Tribunalului Ținutului Oakland în dosarul nr. 2004-294-595 DE. Nici cu privire la aceste hotărâri nu s-a făcut dovada recunoașterii pe teritoriul României. Sub un alt aspect tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că este și moștenitorul coproprietarei L.A., pentru a putea formula cerere de revendicare a întregului imobil. În materia revendicării, dat fiind caracterul de act de dispoziție al acțiunii în revendicare, s-a statuat că o asemenea acțiune cu privire la imobile deținute în coproprietate poate fi formulată numai de toți coproprietarii.

Tribunalul a apreciat că reclamantul nu și-a dovedit calitatea procesuală activă, sub un prim aspect, pentru faptul că actele depuse nu au deplină putere probatorie pe teritoriul României, iar sub un alt aspect pentru faptul că reclamantul nu a dovedit calitatea de moștenitor de pe urma celuilalt coproprietar, astfel încât nu poate pretinde restituirea întregului imobil. Și în măsura în care s-ar aprecia că prin cererea formulată a înțeles să solicite revendicarea în limitele cotei indivize a coproprietarului pe care pretinde că îl succede, deși acest aspect nu rezultă din conținutul cererii, nici într-o astfel de cerere reclamantul nu ar avea calitate procesuală, câtă vreme între coproprietari nu a intervenit un partaj, astfel încât să se poată stabili dacă imobilul ce formează obiectul litigiului a revenit în lotul reclamantului.

În ce privește cererea de constatare a nulității absolute a Deciziei nr. 285 din 03 martie 1977 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, tribunalul a pus în discuție la termenul din 23 ianuarie 2009 admisibilitatea acestei cereri în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Tribunalul a apreciat cererea ca fiind admisibilă întrucât, deși reclamantul avea la îndemână acțiunea în revendicare împotriva pârâtului V.C., nu avea la îndemână o acțiune în realizare împotriva pârâtului Municipiului București. Pe fondul acestei cereri, tribunalul a constatat, însă, că este neîntemeiată, întrucât motivul de nulitate invocat de reclamant constând în necomunicarea acestei decizii, nu reprezintă în realitate un motiv de nulitate.

Motivul privind faptul că Decretul nr. 223/1974, contravenea Constituției din anul 1965 și C. civ., precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, nu este un motiv de nulitate a deciziei, emisă cu respectarea actului normativ în baza căruia a fost adoptată, ci vizează legalitatea generică a preluării imobilului de către stat, cerere cu care tribunalul nu a fost însă învestit. Împotriva acestei decizii s-a formulat, în termen legal, apel de către reclamant, susținându-se următoarele: 1. Prin aplicarea teoriei unanimității, prima instanță a încălcat principiul liberului acces la justiție. Comparația pe care o face prima instanță cu regimul probatoriu stabilit de Legea nr. 10/2001 nu rezistă la o analiză mai atentă.

În forma inițială Legea nr. 10/2001 prevedea ca în situația proprietății indivize notificarea să fie formulată de toți coproprietarii, acesta fiind și motivul pentru care apelantul reclamant nu a formulat notificare în temeiul acestui act normativ, deoarece celălalt coproprietar, L.A., a decedat cu mulți ani în urmă fără a lăsa moștenitori. S-a arătat că prin Legea nr. 247/2005 s-a renunțat la teoria unanimității, la fel a evoluat situația și în materia restituirii proprietăților funciare. De asemenea, în proiectul noului C. civ. se prevede expres să se renunțe la aplicarea teoriei unanimității. Trebuie menționat faptul că de lege lata nu există vreun text care să reglementeze în vreun fel această teorie, fiind de fapt o construcție jurisprudențială.

Momentul în care, s-a renunțat definitiv și fără vreun echivoc la teoria unanimității a fost reprezentat de adoptarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii în cauza Lupaș împotriva României. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. S-a citat din hotărârea în cauza Lupaș împotriva României și s-a susținut ca Tribunalul nu a analizat cererea și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. 2. Prima instanță în mod greșit a considerat că hotărârile prin care apelantul-reclamant își dovedește calitatea de moștenitor trebuiau recunoscute pe teritoriul României. Recurentul a arătat că, prin hotărârile pronunțate și care au fost considerate de prima instanță că nu au deplină putere probatorie pe teritoriul României, a dezbătut succesiunea de pe urma părinților și a fratelui său.

Legea nr. 105/1992 la care se face referire prevede că doar pentru punerea în executare a unei hotărâri este necesar să fie urmată procedura de exequator. 3. În mod greșit prima instanță a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care recurentul a solicitat constatarea nulității deciziei de preluare. Comunicarea deciziei persoanei al cărei imobil potrivit Decretului nr. 223/1974 a trecut în proprietatea statului a fost reglementată ca o condiție de validitate a actului administrativ. Pentru a putea produce efecte juridice decizia tribunalului trebuia comunicată neavând relevanță faptul că aspectele legate de comunicarea deciziei sunt ulterioare momentului emiterii acesteia, așa cum a apreciat prima instanță.

Intimatul V.C. a depus întâmpinare la cererea de apel, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Prin Decizia nr. 328/A din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă s-a respins apelul. În motivarea deciziei s-a reținut că în mod corect a apreciat tribunalul că hotărârile judiciare străine trebuiau supuse procedurii de recunoaștere potrivit Legii nr. 105/1992, Astfel, în condițiile art. 165 și urm. din Legea nr. 105/1992 hotărârile pronunțate de instanțele americane și prin care a fost declarată calitatea de moștenitor a reclamantului de pe urma defuncților B.B., D.B. și E.B. trebuiau supuse procedurii recunoașterii pe teritoriul României, pentru a putea fi folosite în actualul proces, această procedură nefiind impusă doar în cazul punerii în executare a hotărârilor străine (procedura de recunoaștere și procedura de exequator fiind două proceduri distincte).

Pe de altă parte, Curtea a constatat că acest aspect a fost surmontat în faza apelului, întrucât la termenul din data de 27 aprilie 2010 apelantul reclamant a depus proba faptului că, prin Sentința civilă nr. 476 din 02 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a 4-a civilă, au fost recunoscute pe teritoriul României efectele celor 3 sentințe pronunțate de instanțele SUA prin care a fost declarat moștenitor reclamantul de pe urma celor 3 defuncți menționați mai sus. Cu privire la criticile apelantului legat de modul de soluționare a primului capăt de cerere - cererea de revendicare, prin aplicarea de către instanța de fond a regulii unanimității, Curtea a constatat următoarele: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2325/1955 numiții B.B.

și L.A. au cumpărat, în cote părți egale de ½ fiecare, imobilul din București, Bd. D. nr. 69, compus din 410 mp. teren și construcție. Prin Decizia nr. 285 din 03 martie 1977 data de fostul C.P. al Municipiului București, având în vedere plecarea din țară a celor doi coproprietari, în temeiul Decretului nr. 223/1974 s-a trecut în proprietatea statului imobilul menționat, teren și construcție (menționându-se ca preluarea are loc cu plată pentru construcție și fără plata pentru terenul de 410,40 mp.). Prin actele de stare civilă depuse la dosar și sentințele pronunțată de Tribunalul Ținutului Wayne Statul Michigan dată în dosarul nr. 2006-708380 DH și în dosarul nr. 20046880041 DE și prin Hotărârea dată de Tribunalului Ținutului Oakland în dosarul nr. 2004-294-595 DE, recunoscute pe teritoriul României (prin Sentința civilă nr. 476 din 02 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a 4-a civilă) s-a făcut proba faptului ca reclamantul G.B.

este unicul succesor în drepturi al autorului său B.B. Pe de alta parte, Curtea a constatat că într-adevăr reclamantul nu a făcut proba că este succesor în drepturi al coproprietarei L.A. Cu privire la acest coproprietar, L.A., apelantul reclamant a susținut că "a decedat cu mulți ani în urmă fără a lăsa moștenitori", motivându-și pe această împrejurare imposibilitatea atragerii în proces a acestui coproprietar (sau a succesorilor săi) și apelând mai departe la argumente bazate pe hotărârea CEDO în cauza Lupaș contra României, ca și la argumente în sensul că acțiunea în revendicare ar fi un act de conservare, ca la această regulă a unanimității s-ar renunța prin proiectul noului C. civ., ca și la opinii exprimate în literatura juridică asupra acestui aspect.

Se face și o paralelă cu soluțiile legislative adoptate în cadrul Legii nr. 10/2001. Curtea a constatat înainte de toate că toate referirile făcute la Legea nr. 10/2001 nu pot căpăta relevanța în cauză, pe de o parte pentru faptul că cererea prezentă a fost formulată ca o cerere de revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), iar de pe de altă parte întrucât reclamantul nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum în mod repetat a precizat, atât în cuprinsul motivelor de apel, cât și în ședința publică la solicitarea instanței de apel (la termenele de judecată din data de 26 ianuarie 2010 și 09 martie 2010). Așadar, întrucât cererea prezenta este una de revendicare de drept comun nu prezintă importanță o analiză comparativă a regulilor aplicabile acestei acțiuni și cererii de restituire întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în mod esențial, întrucât reclamantul nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, nici nu i se pot aplica acestuia reguli care ar decurge din aplicarea acestui act normativ, în sensul de a se aprecia calitatea sa procesuală activă din perspectiva dreptului la restituire pe care acesta l-ar fi putut avea prin aplicarea Legii nr. 10/2001.

Nu pot fi primite apărările reclamantului în sensul că neformularea notificării de către el s-ar datora faptului că, în forma sa inițială, Legea nr. 10/2001 nu prevedea dreptul de acrescământ care a fost recunoscut abia prin Legea nr. 247/2005 prin introducerea art. 4 alin. (4). Într-adevăr, în forma sa inițială art. 4 din Legea nr. 10/2001 prevedea ca "în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun." Iar în alin. (3) se stabilea ca "Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi.

Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi." Prin modificările aduse legii prin Legea nr. 247/2005 s-a introdus alin. (4) al art. 4, conform căruia "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire." Așadar, și în contextul Legii nr. 10/2001 în forma sa inițială, valabilă pe toata durata termenului de formulare a notificării reglementat de art. 22 din lege, reclamantul avea recunoscut dreptul de a obține restituirea părții de proprietate asupra căreia putea invoca calitatea de succesor, iar faptul că nu avea un temei legal pentru a solicita restituirea și a diferenței de cota de proprietate nu poate justifica un raționament în sensul că acesta nu avea interes să formuleze notificarea și, prin urmare, că nu ar trebui să suporte consecințele neformulării notificării.

Curtea a apreciat totodată că în mod corect instanța de fond a stabilit că în cauza cererii de revendicare formulată de reclamant i se aplică regula unanimității creată într-adevăr jurisprudențial, dar aplicată constant ca atare. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că însăși coproprietatea nu are o reglementare actuală expresă, iar regula unanimității s-a impus în practică plecând de la natura juridică a acestei modalități juridice a dreptului de proprietate. Anume, din faptul ca niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părți determinate din bun privit în materialitatea sa și cu atât mai mult nu are un drept de proprietate exclusiv asupra întregului bun în materialitatea sa, decurge consecința că un singur coproprietar nu poate solicita restituirea întregului bun, în materialitatea sa, astfel cum se solicită în cadrul unei acțiuni în revendicare, fără acordul celuilalt coproprietar.

Curtea nu și-a însușit opinia exprimată de apelantul reclamant (și afirmată și de o parte a teoreticienilor dreptului) în sensul că acțiunea în revendicare ar constitui un act de conservare a dreptului de proprietate. A admite ca un singur coproprietar poate formula singur acțiunea în revendicare, pentru a solicita restituirea întregului bun (asupra căruia reclamantul nu ar avea decât o cotă parte de proprietate), înseamnă a interpreta că acest coproprietar lucrează și pentru ceilalți coproprietari, le reprezintă interesele, în temeiul gestiunii de afaceri sau a teoriei mandatului. De aceea, acțiunea în revendicare ar produce consecințe și față de ceilalți coproprietari, și, având în vedere consecințele pe care acțiunea în revendicare le produce, cererea de revendicare nu poate fi considerată un simplu act de conservare, ci apare ca un veritabil act de dispoziție.

În ce privește faptul că în proiectul noului C. civ. această regulă este abandonată, este evident ca atâta timp cât acest act nu se află încă decât în faza de proiect, nu poate întemeia soluția instanței. La fel, nu au relevanță dispozițiile din alte materii speciale în care s-a reglementat expres neaplicarea regulii unanimității, atâta timp cât nu ne aflăm în cadrul acestor materii speciale. Curtea a analizat în ce fel este congruentă aceasta regulă cu jurisprudența CEDO și cu dreptul fundamental de acces la justiție reglementat de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a analizat în considerarea a două cauze hotărâte de instanța europeană, anume cauza Lupaș contra României și cauza Derscariu contra României și a reținut că jurisprudența Curții Europene nu neagă regula unanimității, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte.

În cauză, reclamantul a justificat formularea cererii doar de către el, fără alăturarea celuilalt coproprietar, prin aceea ca doamna L.A. "a decedat cu mulți ani în urmă, fără a lăsa moștenitori". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu este una de natură să atragă aprecierea că, în circumstanțele concrete ale cauzei, abandonarea regulii unanimității s-ar justifica. Astfel, trebuie observat înainte de toate că nu s-a făcut nicio probă de către reclamant în sensul celor susținute, nici a decesului propriu-zis al doamnei L.A., nici al faptului că această a decedat fără moștenitori.

Trebuie observat faptul ca reclamantul însuși este rudă cu dna. L.A., aceasta a fost (sau este) mătușa sa, sora tatălui reclamantului, situație în raport de care este justificată aprecierea că reclamantului îi erau accesibile și informațiile legate de data (și locul) decesului acesteia, și legat de situația existenței sau nu a succesibililor, și, mai mult, îi erau accesibile demersurile pentru obținerea și a unor probe a situației învederate. Pe de altă parte, având în vedere faptul că, dacă numita L.A.

ar fi decedat într-adevăr fără moștenitori, cum susține reclamantul, succesiunea acesteia ar fi putut fi culeasă chiar de stat (aceasta și în raport de conținutul legislației aplicabile moștenirii, în raport de cetățenia acesteia la data decesului și locul decesului), nu s-a arătat de către reclamant care sunt motivele pentru care acesta s-ar fi aflat în imposibilitate de a își organiza demersul judiciar grefat pe această situație, anume situația că partea de coproprietate aparținând lui L.A. a fost culeasă de către stat (sau orice autoritate care poate apărea în legislația vreunui stat ca având dreptul de a culege moștenirile vacante), căci este evident ca urmare a decesului numitei L.A. la moștenirea sa a venit totuși o anumită persoană, dacă nu un succesibil persoană fizică, oricum o autoritate pentru moștenirea vacantă.

În raport de aceasta, demersul judiciar al reclamantului se putea organiza în cadrul unei acțiuni în revendicare sau de partaj, după caz, dar în orice formulă reclamantul era cel care avea sarcina de a arăta în ce mod pentru el este atrasă o imposibilitate obiectivă, relativ insurmontabilă, care îl împiedică să formuleze acțiunea în revendicare împreună cu deținătorul celeilalte cote de proprietate, și, desigur, de a proba această situație de fapt, pentru a înlătura aplicarea regulii unanimității. Nu s-a arătat de către reclamant care ar fi fost împrejurările de natură obiectivă și relativ insurmontabile (raportat la nivelul unor diligențe rezonabile) care l-au determinat să își organizeze demersul judiciar în modul în care a făcut-o și care l-au împiedicat să probeze faptul că, urmare a decesului doamnei L.A., aceasta nu a avut moștenitori.

Oricum, era absolut necesară învederarea unor aspecte care să lămurească situația cotei părți de proprietate care a aparținut numitei L.A. și a unui minim de probe care să susțină aceasta, în raport de care să se poată aprecia și asupra împiedicării reclamantului de a atrage în proces pe celălalt coproprietar și, în ultimă instanță, să permită stabilirea drepturilor părților (căci în măsura în care, de pildă, moștenirii vacante a numitei L.A.

i s-ar aplica Legea nr. 105/1992, aceasta ar fi culeasă de către Statul Român și demersul judiciar al reclamantului ar trebui analizat în alt context ). În concluzie, Curtea a apreciat că, formulând singur cererea de revendicare prezentă, reclamantul nu susține o asemenea situație de fapt care să se constituie într-o împiedicare serioasă pentru reclamant de atragere în proces și a celuilalt coproprietar (sau a succesorilor acestuia) și, desigur, nici nu dovedește această situație de fapt, astfel că nu există niciun temei pentru a nu se aplica în cauză regula unanimității. În consecință, în mod corect cererea reclamantului de revendicare a fost respinsă pentru nerespectarea regulii unanimității, fiind nefondate criticile apelantului sub acest aspect.

În ce privește soluția dată de tribunal asupra capătului doi de cerere, referitor la constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 285/1977, Curtea a constat de asemenea corectă această soluție, fiind nefondat apelul și sub acest aspect. Astfel, corect a stabilit instanța de fond ca necomunicarea deciziei de preluare a imobilului de către stat nu are ca efect nulitatea acestei decizii, căci sancțiunea nulității intervine pentru nerespectarea condițiilor (de fond sau de formă) edictate pentru încheierea actului, iar comunicarea acesteia vizează un moment ulterior și exterior deciziei, o condiție nu pentru încheierea deciziei, ci legată de formalitățile ulterioare emiterii ei. Apelantul reclamant a susținut în cadrul motivelor de apel că necomunicarea deciziei atrăgea faptul că aceasta nu producea efecte juridice.

Curtea a constatat că această consecință a necomunicării reprezintă însă o altă cauză de ineficacitate a deciziei decât nulitatea acesteia, fără să afecteze valabilitatea în sine a deciziei în raport de dispozițiile Decretului nr. 223/1974. Această cauză de ineficacitate a deciziei de preluare, distinctă de nulitatea deciziei, nu poate fi avută în vedere decât prin raportare la art. 6 din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001 (la fel și neconformitatea însuși Decretului nr. 223/1974 cu dispozițiile Constituției din anul 1965, ale art. 480 C. civ. și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului - critici care, susținute în fața instanței de fond, nu au mai fost făcute de către reclamant în apel).

Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat poate fi cercetată de instanțele de judecată, în cadrul acțiunilor în revendicare, numai "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Această lege specială de reparație a fost adoptată și este reprezentată de Legea nr. 10/2001, situație în care dreptul reclamantului de a pune în discuție valabilitatea preluării imobilului de către stat nu poate fi analizat decât în contextul Legii nr. 10/2001, lege specială aplicabilă prioritar dreptului comun, indiferent că reclamantul ignoră aceste dispoziții.

Or, în cadrul reglementat de aceasta lege specială, față de faptul că reclamantul nu a formulat notificare în termenul legal, în condițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 acesta și-a pierdut dreptul de a pune în discuție valabilitatea titlului de preluare a imobilului, pentru a obține restituirea bunului, astfel cum tinde de fapt prin acest capăt de cerere formulat în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.B., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a invocat că prin decizia atacată a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât în cauză a făcut dovada calității de proprietar a autorului său asupra imobilului, a calității sale de succesor după autorul său, a faptului că deține un "bun" în sensul Convenției, fiind îndreptățit la restituirea bunului sau la contravaloarea acestuia. S-a susținut că decizia de preluare a fost nelegală, pentru că nu s-a acordat o justă despăgubire, terenul fiind preluat cu titlu gratuit, și însăși Decretul nr. 223/1974 a fost emis cu încălcarea Constituției în vigoare la acea dată, iar decizia nefiind comunicată, bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului său.

S-a susținut că Legea nr. 10/2001 a impus o limitare în timp pentru a formula cereri de restituire în natură sau echivalent pentru imobilele preluate abuziv, reglementare care este în contradicție cu principiile prevăzute de Convenție privind dreptul de proprietate cât și ca normă generală din dreptul intern (art. 480 C. civ.) astfel că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă. O altă critică a vizat greșita aplicare a principiului unanimității în cauză, invocându-se jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului. A susținut recurentul că în mod greșit a reținut instanța că era necesar să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de coproprietar, fapt ce legea îi permitea, și această reținere este străină de obiectul judecății prezentei acțiuni în revendicare pe dreptul comun.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 parag. 1 din Convenție nu reprezintă o încălcare a liberului acces la justiție, din moment ce există instituții procesuale privind valorificarea drepturilor pretinse. Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în analizarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicare a unui imobil preluat abuziv, formulate pe temeiul dreptului comun după intrarea în vigoare a legii speciale. Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea, astfel cum se precizează în decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să-i asigure accesul la justiție. În măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, acțiunea în revendicare este admisibilă, însă obligă instanța la analiza existenței unui asemenea drept în patrimoniul reclamantului și totodată la analiza admisibilității acțiunii, în raport de norma de drept substanțial și procesual internă, prin raportare și la norma convențională.

Se constată că în cauză instanța a analizat cu prioritate admisibilitatea acțiunii în revendicare din perspectiva calității procesuale active prin raportare la regula unanimității și a reținut incidența sa în raport de circumstanțele cauzei. Aplicarea regulii unanimității în cazul acțiunii în revendicarea bunului aflat în coproprietate, nu contravine prin sine însăși dreptului la un proces echitabil. Regula unanimității nu poate fi opusă în mod evident reclamantului coproprietar, atunci când imposibilitatea de atragere în cadrul procesual a tuturor coproprietarilor are cauze obiective - imposibilitatea de identificare a unor coproprietari sau refuzul nejustificat al unora de a lua parte la procedură.

Atitudinea reclamantului coproprietar care, deși poate în mod rezonabil să obțină identificarea celorlalți coproprietari, nu o face, sau, deși i-a identificat, omite sau refuză să le solicite să i se alăture în demersul său procesual, fiind culpabilă, nu trebuie să înlăture aplicarea regulii unanimității, acțiunea în revendicare fiind un evident act de dispoziție cu privire la bun. Chiar Curtea Europeană a constatat că regula unanimității chiar dacă nu este consacrată legislativ, întrunește condițiile de accesibilitate și previzibilitate, (cauzele Lupaș și Drescariu împotriva României), urmărind un scop legitim, și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai imobilului.

În mod fondat a reținut instanța incidența în cauză a regulii unanimității pe baza situației de fapt evidențiată de materialul probator administrat. Invocarea de către recurent a înlăturării regulii unanimității prin proiectul noului C. civ. este nefondată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 643 din noul C. civ. "fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare". Însă potrivit art. 63 din Legea nr. 71/2001 dispozițiile art. 643 alin. (1) din noul C. civ. se aplică numai în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a C. civ.

În raport de data pronunțării deciziei recurate, se constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 643 alin. (1) din noul C. civ. În mod legal s-a reținut de către instanță că în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1999 și de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu se mai poate pune în discuție valabilitatea titlului de preluare a imobilului, valabilitatea ce se impunea a fi analizată doar în măsura în care s-ar fi formulat notificare în condițiile legii speciale. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva Deciziei nr. 328 A din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2011.