ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7426/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7426/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a sub nr. 36720/3/2

octombrie 2008 reclamantul G.B. a solicitat obligarea paraților Municipiul

București, prin Primarul General și V.C. să îi lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, B-dul F., nr. 69, sector 2,

compus din teren în suprafața de 410 mp și construcția edificată pe acest teren

alcătuită din trei camere în suprafață de 105 mp; să constate nulitatea

absoluta a Deciziei nr. 285 din 03 martie 1977 a Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al Municipiului București emisă în temeiul Decretului nr.

223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, prin care imobilul situat

în București, B-dul F., nr. 69, sector 2, a trecut în proprietatea statului.

Prin Sentința civilă nr. 153 din 06 februarie

2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale a reclamantului pe capătul de cerere având ca

obiect revendicare și s-a respins acțiunea în revendicare formulată de

reclamantul G.B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin

Primarul General și V.C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate

procesuală activă integrală. Totodată, s-a respins capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității Deciziei nr. 285/1977, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea

formulată reclamantul a arătat că autorul sau B.B., împreună cu sora sa L.A.,

au fost proprietarii imobilului ce formează obiectul cauzei situat în

București, B-dul F., nr. 69, sector 2.

În dovedire

reclamantul a depus actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2325/1955.

Din certificatul de

naștere serie NV nr. 117406 eliberat de Primăria Municipiului Medgidia,

declarația de moștenire dată la 06 septembrie 2006 și sentința pronunțată de

Tribunalul Ținutului Wayne Statul Michigan dată în dosarul nr. 2006-708380 DH,

a rezultat că reclamantul este fiul și moștenitorul defunctului B.B. Nu s-a făcut,

însă, nici o dovadă că această hotărâre a fost recunoscută în România pentru a

putea produce efecte juridice potrivit Legii nr. 105/1992.

Din aceeași hotărâre

rezultă, însă, că alături de reclamantul G.B. moștenitori ai defunctului B.B.

sunt și D.B., în calitate de soț supraviețuitor și E.B., în calitate de fiu.

Reclamantul a făcut de asemenea în fața instanțelor americane declarația că

este moștenitorul lui D.B. și al lui E.B., aceste declarații fiind acceptate,

prin hotărârea dată de Tribunalul Ținutului Wayne Statul Michigan în dosarul

nr. 20046880041 DE și prin Hotărârea dată de Tribunalului Ținutului Oakland în

dosarul nr. 2004-294-595 DE. Nici cu privire la aceste hotărâri nu s-a făcut

dovada recunoașterii pe teritoriul României.

Sub un alt aspect

tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că este și moștenitorul

coproprietarei L.A., pentru a putea formula cerere de revendicare a întregului

imobil.

În materia

revendicării, dat fiind caracterul de act de dispoziție al acțiunii în revendicare,

s-a statuat că o asemenea acțiune cu privire la imobile deținute în

coproprietate poate fi formulată numai de toți coproprietarii.

Tribunalul a apreciat

că reclamantul nu și-a dovedit calitatea procesuală activă, sub un prim aspect,

pentru faptul că actele depuse nu au deplină putere probatorie pe teritoriul

României, iar sub un alt aspect pentru faptul că reclamantul nu a dovedit

calitatea de moștenitor de pe urma celuilalt coproprietar, astfel încât nu

poate pretinde restituirea întregului imobil.

Și în măsura în care

s-ar aprecia că prin cererea formulată a înțeles să solicite revendicarea în

limitele cotei indivize a coproprietarului pe care pretinde că îl succede, deși

acest aspect nu rezultă din conținutul cererii, nici într-o astfel de cerere

reclamantul nu ar avea calitate procesuală, câtă vreme între coproprietari nu a

intervenit un partaj, astfel încât să se poată stabili dacă imobilul ce

formează obiectul litigiului a revenit în lotul reclamantului.

În ce privește

cererea de constatare a nulității absolute a Deciziei nr. 285 din 03 martie

1977 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, tribunalul a pus în discuție la

termenul din 23 ianuarie 2009 admisibilitatea acestei cereri în raport de

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Tribunalul a apreciat cererea ca fiind

admisibilă întrucât, deși reclamantul avea la îndemână acțiunea în revendicare

împotriva pârâtului V.C., nu avea la îndemână o acțiune în realizare împotriva

pârâtului Municipiului București.

Pe fondul acestei

cereri, tribunalul a constatat, însă, că este neîntemeiată, întrucât motivul de

nulitate invocat de reclamant constând în necomunicarea acestei decizii, nu

reprezintă în realitate un motiv de nulitate.

Motivul privind

faptul că Decretul nr. 223/1974, contravenea Constituției din anul 1965 și C.

civ., precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, nu este un motiv

de nulitate a deciziei, emisă cu respectarea actului normativ în baza căruia a

fost adoptată, ci vizează legalitatea generică a preluării imobilului de către

stat, cerere cu care tribunalul nu a fost însă învestit.

Împotriva acestei

decizii s-a formulat, în termen legal, apel de către reclamant, susținându-se

următoarele:

teoriei unanimității, prima instanță a încălcat principiul liberului acces la

justiție. Comparația pe care o face prima instanță cu regimul probatoriu

stabilit de Legea nr. 10/2001 nu rezistă la o analiză mai atentă. În forma

inițială Legea nr. 10/2001 prevedea ca în situația proprietății indivize

notificarea să fie formulată de toți coproprietarii, acesta fiind și motivul

pentru care apelantul reclamant nu a formulat notificare în temeiul acestui act

normativ, deoarece celălalt coproprietar, L.A., a decedat cu mulți ani în urmă

fără a lăsa moștenitori.

S-a arătat că prin

Legea nr. 247/2005 s-a renunțat la teoria unanimității, la fel a evoluat

situația și în materia restituirii proprietăților funciare.

De asemenea, în

proiectul noului C. civ. se prevede expres să se renunțe la aplicarea teoriei

unanimității. Trebuie menționat faptul că de lege lata nu există vreun text

care să reglementeze în vreun fel această teorie, fiind de fapt o construcție

jurisprudențială.

Momentul în care, s-a

renunțat definitiv și fără vreun echivoc la teoria unanimității a fost

reprezentat de adoptarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

hotărârii în cauza Lupaș împotriva României. Potrivit art. 11 alin. (2) din

Constituția României tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul

intern.

S-a citat din

hotărârea în cauza Lupaș împotriva României și s-a susținut ca Tribunalul nu a

analizat cererea și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

mod greșit a considerat că hotărârile prin care apelantul-reclamant își

dovedește calitatea de moștenitor trebuiau recunoscute pe teritoriul României.

Recurentul a arătat

că, prin hotărârile pronunțate și care au fost considerate de prima instanță că

nu au deplină putere probatorie pe teritoriul României, a dezbătut succesiunea

de pe urma părinților și a fratelui său. Legea nr. 105/1992 la care se face

referire prevede că doar pentru punerea în executare a unei hotărâri este

necesar să fie urmată procedura de exequator.

prima instanță a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care recurentul

a solicitat constatarea nulității deciziei de preluare.

Comunicarea deciziei

persoanei al cărei imobil potrivit Decretului nr. 223/1974 a trecut în

proprietatea statului a fost reglementată ca o condiție de validitate a actului

administrativ. Pentru a putea produce efecte juridice decizia tribunalului

trebuia comunicată neavând relevanță faptul că aspectele legate de comunicarea

deciziei sunt ulterioare momentului emiterii acesteia, așa cum a apreciat prima

instanță.

Intimatul V.C. a

depus întâmpinare la cererea de apel, solicitând respingerea acestuia ca

nefondat.

Prin Decizia nr.

328/A din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă s-a

respins apelul.

În motivarea deciziei

s-a reținut că în mod corect a apreciat tribunalul că hotărârile judiciare

străine trebuiau supuse procedurii de recunoaștere potrivit Legii nr. 105/1992,

Astfel, în condițiile

art. 165 și urm. din Legea nr. 105/1992 hotărârile pronunțate de instanțele

americane și prin care a fost declarată calitatea de moștenitor a reclamantului

de pe urma defuncților B.B., D.B. și E.B. trebuiau supuse procedurii

recunoașterii pe teritoriul României, pentru a putea fi folosite în actualul

proces, această procedură nefiind impusă doar în cazul punerii în executare a

hotărârilor străine (procedura de recunoaștere și procedura de exequator fiind

două proceduri distincte).

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că acest aspect a fost surmontat în faza apelului, întrucât

la termenul din data de 27 aprilie 2010 apelantul reclamant a depus proba

faptului că, prin Sentința civilă nr. 476 din 02 aprilie 2010 a Tribunalului

București, secția a 4-a civilă, au fost recunoscute pe teritoriul României

efectele celor 3 sentințe pronunțate de instanțele SUA prin care a fost

declarat moștenitor reclamantul de pe urma celor 3 defuncți menționați mai sus.

Cu privire la

criticile apelantului legat de modul de soluționare a primului capăt de cerere

- cererea de revendicare, prin aplicarea de către instanța de fond a regulii

unanimității, Curtea a constatat următoarele:

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2325/1955 numiții B.B. și L.A. au

cumpărat, în cote părți egale de

½

fiecare, imobilul din București, Bd. D. nr.

69, compus din 410 mp. teren și construcție.

Prin Decizia nr. 285

din 03 martie 1977 data de fostul C.P. al Municipiului București, având în

vedere plecarea din țară a celor doi coproprietari, în temeiul Decretului nr.

223/1974 s-a trecut în proprietatea statului imobilul menționat, teren și

construcție (menționându-se ca preluarea are loc cu plată pentru construcție și

fără plata pentru terenul de 410,40 mp.).

Prin actele de stare

civilă depuse la dosar și sentințele pronunțată de Tribunalul Ținutului Wayne

Statul Michigan dată în dosarul nr. 2006-708380 DH și în dosarul nr.

20046880041 DE și prin Hotărârea dată de Tribunalului Ținutului Oakland în

dosarul nr. 2004-294-595 DE, recunoscute pe teritoriul României (prin Sentința

civilă nr. 476 din 02 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a 4-a

civilă) s-a făcut proba faptului ca reclamantul G.B. este unicul succesor în

drepturi al autorului său B.B.

Pe de alta parte,

Curtea a constatat că într-adevăr reclamantul nu a făcut proba că este succesor

în drepturi al coproprietarei L.A.

Cu privire la acest

coproprietar, L.A., apelantul reclamant a susținut că "a decedat cu mulți

ani în urmă fără a lăsa moștenitori", motivându-și pe această împrejurare

imposibilitatea atragerii în proces a acestui coproprietar (sau a succesorilor

săi) și apelând mai departe la argumente bazate pe hotărârea CEDO în cauza

Lupaș contra României, ca și la argumente în sensul că acțiunea în revendicare

ar fi un act de conservare, ca la această regulă a unanimității s-ar renunța

prin proiectul noului C. civ., ca și la opinii exprimate în literatura juridică

asupra acestui aspect. Se face și o paralelă cu soluțiile legislative adoptate

în cadrul Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat

înainte de toate că toate referirile făcute la Legea nr. 10/2001 nu pot căpăta

relevanța în cauză, pe de o parte pentru faptul că cererea prezentă a fost

formulată ca o cerere de revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.), iar de pe de altă parte întrucât reclamantul nu a formulat notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum în mod repetat a precizat, atât în

cuprinsul motivelor de apel, cât și în ședința publică la solicitarea instanței

de apel (la termenele de judecată din data de 26 ianuarie 2010 și 09 martie

2010).

Așadar, întrucât

cererea prezenta este una de revendicare de drept comun nu prezintă importanță

o analiză comparativă a regulilor aplicabile acestei acțiuni și cererii de

restituire întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în

mod esențial, întrucât reclamantul nu a formulat notificare în condițiile Legii

nr. 10/2001, nici nu i se pot aplica acestuia reguli care ar decurge din

aplicarea acestui act normativ, în sensul de a se aprecia calitatea sa

procesuală activă din perspectiva dreptului la restituire pe care acesta l-ar

fi putut avea prin aplicarea Legii nr. 10/2001.

Nu pot fi primite

apărările reclamantului în sensul că neformularea notificării de către el s-ar

datora faptului că, în forma sa inițială, Legea nr. 10/2001 nu prevedea dreptul

de acrescământ care a fost recunoscut abia prin Legea nr. 247/2005 prin

introducerea art. 4 alin. (4).

Într-adevăr, în forma

sa inițială art. 4 din Legea nr. 10/2001 prevedea ca "în cazul în care

restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de

proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului

comun." Iar în alin. (3) se stabilea ca "Succesibilii care, după data

de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi.

Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a

căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi."

Prin modificările

aduse legii prin Legea nr. 247/2005 s-a introdus alin. (4) al art. 4, conform

căruia "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat

procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire."

Așadar, și în

contextul Legii nr. 10/2001 în forma sa inițială, valabilă pe toata durata

termenului de formulare a notificării reglementat de art. 22 din lege,

reclamantul avea recunoscut dreptul de a obține restituirea părții de

proprietate asupra căreia putea invoca calitatea de succesor, iar faptul că nu

avea un temei legal pentru a solicita restituirea și a diferenței de cota de

proprietate nu poate justifica un raționament în sensul că acesta nu avea

interes să formuleze notificarea și, prin urmare, că nu ar trebui să suporte

consecințele neformulării notificării.

Curtea a apreciat

totodată că în mod corect instanța de fond a stabilit că în cauza cererii de

revendicare formulată de reclamant i se aplică regula unanimității creată

într-adevăr jurisprudențial, dar aplicată constant ca atare.

Astfel, trebuie avut

în vedere faptul că însăși coproprietatea nu are o reglementare actuală

expresă, iar regula unanimității s-a impus în practică plecând de la natura

juridică a acestei modalități juridice a dreptului de proprietate. Anume, din

faptul ca niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei

părți determinate din bun privit în materialitatea sa și cu atât mai mult nu

are un drept de proprietate exclusiv asupra întregului bun în materialitatea

sa, decurge consecința că un singur coproprietar nu poate solicita restituirea

întregului bun, în materialitatea sa, astfel cum se solicită în cadrul unei

acțiuni în revendicare, fără acordul celuilalt coproprietar.

Curtea nu și-a

însușit opinia exprimată de apelantul reclamant (și afirmată și de o parte a

teoreticienilor dreptului) în sensul că acțiunea în revendicare ar constitui un

act de conservare a dreptului de proprietate.

A admite ca un singur

coproprietar poate formula singur acțiunea în revendicare, pentru a solicita

restituirea întregului bun (asupra căruia reclamantul nu ar avea decât o cotă

parte de proprietate), înseamnă a interpreta că acest coproprietar lucrează și

pentru ceilalți coproprietari, le reprezintă interesele, în temeiul gestiunii

de afaceri sau a teoriei mandatului.

De aceea, acțiunea în

revendicare ar produce consecințe și față de ceilalți coproprietari, și, având

în vedere consecințele pe care acțiunea în revendicare le produce, cererea de

revendicare nu poate fi considerată un simplu act de conservare, ci apare ca un

veritabil act de dispoziție.

În ce privește faptul

că în proiectul noului C. civ. această regulă este abandonată, este evident ca

atâta timp cât acest act nu se află încă decât în faza de proiect, nu poate

întemeia soluția instanței.

La fel, nu au

relevanță dispozițiile din alte materii speciale în care s-a reglementat expres

neaplicarea regulii unanimității, atâta timp cât nu ne aflăm în cadrul acestor

materii speciale.

Curtea a analizat în

ce fel este congruentă aceasta regulă cu jurisprudența CEDO și cu dreptul

fundamental de acces la justiție reglementat de Constituție și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a analizat în

considerarea a două cauze hotărâte de instanța europeană, anume cauza Lupaș

contra României și cauza Derscariu contra României și a reținut că

jurisprudența Curții Europene nu neagă regula unanimității, dar impune ca

aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele

fiecărei cauze în parte.

În cauză, reclamantul

a justificat formularea cererii doar de către el, fără alăturarea celuilalt

coproprietar, prin aceea ca doamna L.A. "a decedat cu mulți ani în urmă,

fără a lăsa moștenitori".

Or, Curtea a apreciat

că această justificare nu este una de natură să atragă aprecierea că, în

circumstanțele concrete ale cauzei, abandonarea regulii unanimității s-ar

justifica.

Astfel, trebuie

observat înainte de toate că nu s-a făcut nicio probă de către reclamant în

sensul celor susținute, nici a decesului propriu-zis al doamnei L.A., nici al

faptului că această a decedat fără moștenitori.

Trebuie observat faptul

ca reclamantul însuși este rudă cu dna. L.A., aceasta a fost (sau este) mătușa

sa, sora tatălui reclamantului, situație în raport de care este justificată

aprecierea că reclamantului îi erau accesibile și informațiile legate de data

(și locul) decesului acesteia, și legat de situația existenței sau nu a

succesibililor, și, mai mult, îi erau accesibile demersurile pentru obținerea

și a unor probe a situației învederate.

Pe de altă parte,

având în vedere faptul că, dacă numita L.A. ar fi decedat într-adevăr fără

moștenitori, cum susține reclamantul, succesiunea acesteia ar fi putut fi

culeasă chiar de stat (aceasta și în raport de conținutul legislației

aplicabile moștenirii, în raport de cetățenia acesteia la data decesului și

locul decesului), nu s-a arătat de către reclamant care sunt motivele pentru

care acesta s-ar fi aflat în imposibilitate de a își organiza demersul judiciar

grefat pe această situație, anume situația că partea de coproprietate

aparținând lui L.A. a fost culeasă de către stat (sau orice autoritate care

poate apărea în legislația vreunui stat ca având dreptul de a culege

moștenirile vacante), căci este evident ca urmare a decesului numitei L.A. la

moștenirea sa a venit totuși o anumită persoană, dacă nu un succesibil persoană

fizică, oricum o autoritate pentru moștenirea vacantă.

În raport de aceasta,

demersul judiciar al reclamantului se putea organiza în cadrul unei acțiuni în

revendicare sau de partaj, după caz, dar în orice formulă reclamantul era cel

care avea sarcina de a arăta în ce mod pentru el este atrasă o imposibilitate

obiectivă, relativ insurmontabilă, care îl împiedică să formuleze acțiunea în

revendicare împreună cu deținătorul celeilalte cote de proprietate, și,

desigur, de a proba această situație de fapt, pentru a înlătura aplicarea

regulii unanimității.

Nu s-a arătat de

către reclamant care ar fi fost împrejurările de natură obiectivă și relativ

insurmontabile (raportat la nivelul unor diligențe rezonabile) care l-au

determinat să își organizeze demersul judiciar în modul în care a făcut-o și

care l-au împiedicat să probeze faptul că, urmare a decesului doamnei L.A.,

aceasta nu a avut moștenitori.

Oricum, era absolut

necesară învederarea unor aspecte care să lămurească situația cotei părți de

proprietate care a aparținut numitei L.A. și a unui minim de probe care să

susțină aceasta, în raport de care să se poată aprecia și asupra împiedicării

reclamantului de a atrage în proces pe celălalt coproprietar și, în ultimă

instanță, să permită stabilirea drepturilor părților (căci în măsura în care,

de pildă, moștenirii vacante a numitei L.A. i s-ar aplica Legea nr. 105/1992,

aceasta ar fi culeasă de către Statul Român și demersul judiciar al

reclamantului ar trebui analizat în alt context ).

În concluzie, Curtea

a apreciat că, formulând singur cererea de revendicare prezentă, reclamantul nu

susține o asemenea situație de fapt care să se constituie într-o împiedicare

serioasă pentru reclamant de atragere în proces și a celuilalt coproprietar

(sau a succesorilor acestuia) și, desigur, nici nu dovedește această situație

de fapt, astfel că nu există niciun temei pentru a nu se aplica în cauză regula

unanimității.

În consecință, în mod

corect cererea reclamantului de revendicare a fost respinsă pentru

nerespectarea regulii unanimității, fiind nefondate criticile apelantului sub

acest aspect.

În ce privește

soluția dată de tribunal asupra capătului doi de cerere, referitor la

constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 285/1977, Curtea a constat de

asemenea corectă această soluție, fiind nefondat apelul și sub acest aspect.

Astfel, corect a

stabilit instanța de fond ca necomunicarea deciziei de preluare a imobilului de

către stat nu are ca efect nulitatea acestei decizii, căci sancțiunea nulității

intervine pentru nerespectarea condițiilor (de fond sau de formă) edictate

pentru încheierea actului, iar comunicarea acesteia vizează un moment ulterior

și exterior deciziei, o condiție nu pentru încheierea deciziei, ci legată de

formalitățile ulterioare emiterii ei.

Apelantul reclamant a

susținut în cadrul motivelor de apel că necomunicarea deciziei atrăgea faptul

că aceasta nu producea efecte juridice.

Curtea a constatat că

această consecință a necomunicării reprezintă însă o altă cauză de

ineficacitate a deciziei decât nulitatea acesteia, fără să afecteze

valabilitatea în sine a deciziei în raport de dispozițiile Decretului nr.

223/1974.

Această cauză de

ineficacitate a deciziei de preluare, distinctă de nulitatea deciziei, nu poate

fi avută în vedere decât prin raportare la art. 6 din Legea nr. 213/1998 și

Legea nr. 10/2001 (la fel și neconformitatea însuși Decretului nr. 223/1974 cu

dispozițiile Constituției din anul 1965, ale art. 480 C. civ. și ale

Declarației Universale a Drepturilor Omului - critici care, susținute în fața

instanței de fond, nu au mai fost făcute de către reclamant în apel).

Conform art. 6 din

Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către

stat poate fi cercetată de instanțele de judecată, în cadrul acțiunilor în

revendicare, numai "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație".

Această lege specială

de reparație a fost adoptată și este reprezentată de Legea nr. 10/2001,

situație în care dreptul reclamantului de a pune în discuție valabilitatea

preluării imobilului de către stat nu poate fi analizat decât în contextul

Legii nr. 10/2001, lege specială aplicabilă prioritar dreptului comun,

indiferent că reclamantul ignoră aceste dispoziții.

Or, în cadrul

reglementat de aceasta lege specială, față de faptul că reclamantul nu a formulat

notificare în termenul legal, în condițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 acesta și-a pierdut dreptul de a pune în discuție valabilitatea

titlului de preluare a imobilului, pentru a obține restituirea bunului, astfel

cum tinde de fapt prin acest capăt de cerere formulat în cauză.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.B., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs s-a invocat că prin decizia atacată a avut loc o

încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, întrucât în cauză a făcut dovada calității de

proprietar a autorului său asupra imobilului, a calității sale de succesor după

autorul său, a faptului că deține un "bun" în sensul Convenției,

fiind îndreptățit la restituirea bunului sau la contravaloarea acestuia.

S-a susținut că

decizia de preluare a fost nelegală, pentru că nu s-a acordat o justă

despăgubire, terenul fiind preluat cu titlu gratuit, și însăși Decretul nr.

223/1974 a fost emis cu încălcarea Constituției în vigoare la acea dată, iar

decizia nefiind comunicată, bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul

autorului său.

S-a susținut că Legea

nr. 10/2001 a impus o limitare în timp pentru a formula cereri de restituire în

natură sau echivalent pentru imobilele preluate abuziv, reglementare care este

în contradicție cu principiile prevăzute de Convenție privind dreptul de

proprietate cât și ca normă generală din dreptul intern (art. 480 C. civ.)

astfel că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.

O altă critică a

vizat greșita aplicare a principiului unanimității în cauză, invocându-se

jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A susținut recurentul

că în mod greșit a reținut instanța că era necesar să formuleze notificare în

baza Legii nr. 10/2001, în calitate de coproprietar, fapt ce legea îi permitea,

și această reținere este străină de obiectul judecății prezentei acțiuni în

revendicare pe dreptul comun.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Îngrădirea

exercițiului acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile legale interne

incidente și de jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului

privind imperativele art. 6 parag. 1 din Convenție nu reprezintă o încălcare a

liberului acces la justiție, din moment ce există instituții procesuale privind

valorificarea drepturilor pretinse.

Legea nr. 10/2001 nu

poate fi ignorată în analizarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicare

a unui imobil preluat abuziv, formulate pe temeiul dreptului comun după

intrarea în vigoare a legii speciale.

Raportul între legea

specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia în interesul legii nr.

33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar

însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea,

astfel cum se precizează în decizie, nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se

prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să-i asigure accesul la

justiție.

În măsura în care

reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la convenție, acțiunea în revendicare este admisibilă, însă

obligă instanța la analiza existenței unui asemenea drept în patrimoniul

reclamantului și totodată la analiza admisibilității acțiunii, în raport de

norma de drept substanțial și procesual internă, prin raportare și la norma

convențională.

Se constată că în

cauză instanța a analizat cu prioritate admisibilitatea acțiunii în revendicare

din perspectiva calității procesuale active prin raportare la regula

unanimității și a reținut incidența sa în raport de circumstanțele cauzei.

Aplicarea regulii

unanimității în cazul acțiunii în revendicarea bunului aflat în coproprietate,

nu contravine prin sine însăși dreptului la un proces echitabil.

Regula unanimității

nu poate fi opusă în mod evident reclamantului coproprietar, atunci când

imposibilitatea de atragere în cadrul procesual a tuturor coproprietarilor are

cauze obiective - imposibilitatea de identificare a unor coproprietari sau

refuzul nejustificat al unora de a lua parte la procedură.

Atitudinea

reclamantului coproprietar care, deși poate în mod rezonabil să obțină

identificarea celorlalți coproprietari, nu o face, sau, deși i-a identificat,

omite sau refuză să le solicite să i se alăture în demersul său procesual,

fiind culpabilă, nu trebuie să înlăture aplicarea regulii unanimității,

acțiunea în revendicare fiind un evident act de dispoziție cu privire la bun.

Chiar Curtea

Europeană a constatat că regula unanimității chiar dacă nu este consacrată

legislativ, întrunește condițiile de accesibilitate și previzibilitate,

(cauzele Lupaș și Drescariu împotriva României), urmărind un scop legitim, și

anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai imobilului.

În mod fondat a

reținut instanța incidența în cauză a regulii unanimității pe baza situației de

fapt evidențiată de materialul probator administrat.

Invocarea de către

recurent a înlăturării regulii unanimității prin proiectul noului C. civ. este

nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 643 din

noul C. civ. "fiecare coproprietar poate sta singur în justiție,

indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la

coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare".

Însă potrivit art. 63

din Legea nr. 71/2001 dispozițiile art. 643 alin. (1) din noul C. civ. se

aplică numai în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă

până la data intrării în vigoare a C. civ.

În raport de data

pronunțării deciziei recurate, se constată că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 643 alin. (1) din noul C. civ.

În mod legal s-a

reținut de către instanță că în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr.

213/1999 și de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu se mai poate pune în discuție

valabilitatea titlului de preluare a imobilului, valabilitatea ce se impunea a

fi analizată doar în măsura în care s-ar fi formulat notificare în condițiile

legii speciale.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva Deciziei nr. 328 A

din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2011.