ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9007/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții N.I.E. și N.Ș.A. au solicitat

instanței, în contradictoriu cu SC C. SA, să dispună obligarea pârâtei de a le

lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din

construcție și teren în suprafață de 218 mp.

Ulterior, reclamanții și-au

completat cererea solicitând să se constate și nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă cu foștii chiriași, ca

urmare, dispunându-se introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților

A.C., B.I. și B.N., cumpărătorii apartamentelor din imobilul revendicat.

La 14 noiembrie 2000 la cererea

reclamanților, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât și a

Municipiului București prin primarul general.

D.V.G. a formulat, la 23 ianuarie

2001 cerere de intervenție în interes propriu, arătând că este succesorul legal

al defunctei N.A., care a moștenit de la tatăl său, N.G., cota de ½ din

¾ din imobilul în litigiu, cotă pe care înțelege să o revendice în

contradictoriu cu celelalte părți.

Investită inițial cu soluționarea

acestui litigiu, Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr.

1228 din 20 ianuarie 2001, a admis excepția necompetenței materiale și, raportat

la valoarea obiectului litigiului, a declinat competența soluționării cauzei,

în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1297 din 19

septembrie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte

acțiunea. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

nr. 4253 din 29 mai 1997 și nr. 43784 din 18 iunie 1998.

A respins capătul de cerere vizând

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41918

din 27 februarie 1997.

I-a obligat pe pârâți să lase

reclamanților și intervenientului D.V.G., în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București.

A respins cererile de intervenție

formulate de Z.A. și V.D., pentru lipsa calității procesuale pasive.

A luat act de renunțarea la judecarea

cererii de intervenție, formulată de Z.D.D.

Apelurile declarate împotriva

acestei sentințe de A.C., R.M. și Primăria municipiului București, au fost

respinse ca nefondate prin decizia nr. 639/A din 8 decembrie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că situația juridică reală a

imobilului revendicat, care a fost trecut fără titlu valabil în proprietatea

statului, în condițiile în care a fost naționalizat pe numele lui N.E., deși

era stăpânit în indiviziune de trei coproprietari, a format obiectul

publicității, cumpărătorii neputând invoca, în favoarea lor, aparența de drept,

întrucât puteau afla cu ușurință situația reală a imobilului.

În ce privește contractul de

vânzare-cumpărare nr. 41918 din 27 februarie 1997, având ca obiect apartamentul

nr. 2, de la etajul 1 al imobilului, s-a reținut că pentru acest spațiu,

intervenientul Z.G. a solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995,

despăgubiri bănești, echivalente părții din imobil ce i se cuvenea, ulterior

renunțând la judecarea cererii de intervenție.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții A.C.

și R.M.

În recursul său, A.C., invocând temeiurile

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susține în esență, că instanța

de apel nu și-a motivat hotărârea, sub aspectul tuturor criticilor formulate și

nu a răspuns la mai multe motive de apel ce vizau neanalizarea, de către

instanța fondului, a unor excepții invocate încă din primul stadiu procesual.

De asemenea, se mai arată, nu s-a

răspuns criticilor ce vizau incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

și aspectele multiple ale bunei-credințe.

Recurenta R.M. critică hotărârea dată

în apel sub aspectul greșitei rețineri a nepreluării imobilelor în cauză cu

titlu valabil de către stat și a lipsei bunei-credințe a cumpărătorilor, în

condițiile în care, susține pârâta, chiar reclamanții au clarificat situația

juridică a imobilului la o dată ulterioară promovării acțiunii în revendicare,

în acest context, eroarea cumpărătorilor asupra calității de proprietar a

statului vânzător, fiind totală și invincibilă.

Recursurile urmează a fi admise, în

limitele și pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților”.

Ca atare, considerentele reprezintă

un element necesar al oricărei hotărâri judecătorești, motivarea de fapt și de

drept fiind indispensabilă acestui important act procedural.

Este unanim admis, atât în doctrină

cât și în practica judiciară, că motivarea trebuie să se refere la toate

capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins

unele cereri.

Cu alte cuvinte, instanța trebuie să

se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor

mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți.

Tot astfel, în apel, instanța

trebuie să răspundă la toate motivele prezentate de părțile care au atacat

hotărârea pronunțată în primă instanță, simpla preluare a unor argumente din

sentință nefiind suficientă pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute de art.

261 alin. (1) C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut și în

jurisprudența mai veche a instanței supreme, îndatorirea de a motiva hotărârea

sub aspectul tuturor cererilor și respectiv criticilor formulate de părți,

constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu

judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea

exercita un eficient control judiciar.

În speță, prin apelul declarat la 3

octombrie 2002, A.C., pârât în cauză, a criticat hotărârea pronunțată în primă

instanță, invocând totodată mai multe excepții ce vizau:

- inadmisibilitatea capătului de

cerere privind revendicarea, având în vedere lipsa identității dintre imobilul

proprietatea autorului N.G. Emil și cel în litigiu, precum și încălcarea

regulii unanimității.

- inadmisibilitatea cererii având ca

obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

pentru apartamentul nr. 1, parter, din imobil, având în vedere împrejurarea că

nu a fost chemată în judecată și soția pârâtului, în calitate de coproprietară

a bunului.

- lipsa de interes în promovarea

acțiunii, întrucât reclamanții au fost despăgubiți în condițiile Legii nr.

112/1995.

- tardivitatea cererilor

modificatoare ale acțiunii.

- incidența în cauză a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Toate aceste excepții care, de

altfel, în condițiile în care au fost ridicate în fața primei instanțe, se

constituie în critici de fond ale sentinței, nu au fost analizate de instanța

de apel care s-a mărginit la a antama în considerente doar aspectele legate de

valabilitatea titlului de preluare al imobilului și buna-credință a chiriașilor

ce au cumpărat părți din imobil, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, temeiul prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., vizează nu numai inexistența motivării, dar și

insuficiența acesteia.

Ca atare, cum în cauză nu s-a

îndeplinit cerința legală a motivării hotărârii sub aspectul tuturor criticilor

formulate de părți, această situație echivalând cu nepronunțarea asupra

fondului cauzei, în întregul său, cauza se va trimite instanței de apel pentru

rejudecare, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În acest context, al nemotivării

hotărârii, este irelevant a mai fi analizate și alte critici ce vizează fondul

cauzei, aspecte antamate în recursul formulat de pârâta R.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de R.M.

și A.C. împotriva deciziei nr. 639 A din 8 decembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2005.