ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2009

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului I București la data de 20 ianuarie 1999, reclamantul T.N. a chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București, Primăria sectorului I București, SC R. SA și P.G., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul împreună cu toate construcțiile aflate pe el, situate în București, și să-i fie restituite fructele percepute la valoarea pe care o va stabili instanța și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul a învederat că este proprietarul imobilului revendicat, compus din teren în suprafață de 290 mp și construcție cu 16 încăperi, dobândit prin moștenire de la părinții săi, T.P.

și T.T., dovada proprietății înțelegând să o facă cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24259 din 11 ianuarie 1937, fișa imobilului bombardat nr. 819 din 7 august 1944, autorizația de construire nr. 6 G din 12 iunie 1938, autorizație de reparare radicală transformări nr. 21F din 2 iunie 1945 și încheierea Judecătoriei I Urbană București nr. 26273 din 12 decembrie 1944. S-a mai arătat că imobilul este stăpânit de pârâți, respectiv Primăria Municipiului București și SA R. SA din anul 1950, în baza Decretului nr .92/1950, poziția 7911 și de pârâtul P.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997. In drept, s-au invocat prevederile art. 480, art. 483 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 5397 din 5 aprilie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. La data de 25 iunie 1999, reclamantul a formulat precizări, în sensul unei cereri completatoare, prin care a solicitat și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, încheiat între SC R. SA și P.G. S-a solicitat introducerea în cauză a SC R. SA, motivat de faptul că ocupă fără niciun titlu parterul și etajul imobilului revendicat. S-a solicitat instanței să se ia act de renunțarea la capătul de cerere privind restituirea fructelor imobilului revendicat. La data de 24 septembrie 1999 au formulat cereri de intervenție în interes propriu numiții T.M.E.

și P.C., solicitând în principiu admiterea acesteia și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și pașnică posesie tuturor moștenitorilor imobilul din București, compus din teren în suprafață de 290 mp și construcție cu 16 încăperi și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997. Prin încheierea de ședință din 25 februarie 2002 a fost introdus în cauză, la cererea reclamantului, în calitate de intervenient T.G. Prin sentința civilă nr. 339 din 27 martie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de T.N. și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenientele T.E., P.C., fiind obligați reclamantul și intervenientele să plătească pârâtului P.G.

1.300.000 lei cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 1395A din 6 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate. În urma recursului declarat de reclamant și intervenienți, prin decizia nr. 1899 din 16 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile formulate în cauză, casată decizia atacată, admise apelurile și cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului București. S-a reținut că, pe de o parte T.G., introdus în cauză la cererea reclamantului T.N.

nu a atacat hotărârea de fond referitor la introducerea sa în cauză, formulând concluzii scrise prin care a solicitat admiterea acțiunii în revendicare, iar pe de altă parte, că, și în lipsa unei cereri din partea lui T.G., el poate beneficia de bunuri ca urmare a manifestării exprese de voință a celorlalți coindivizari care au formulat acțiunea în revendicare, deoarece prin formularea acestei acțiuni nu s-a îndeplinit un act de dispoziție supus acordului unanim al tuturor coindivizarilor, ci un act de conservare cu privire la imobilul revendicat. Rejudecând cauza în fond, după casare, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, prin sentința nr. 1654 din 21 decembrie 2007 a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Sectorului 1 București, SC R. SA și SC R. SA. A fost respinsă acțiunea reclamantului T.N. și cererile de intervenție ale intervenienților în interes propriu P.C., T.E. și T.G. formulate împotriva pârâților Consiliul Local al sectorului 1 București, SC R. SA și SC R. SA, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă în parte acțiunea reclamantului T.N. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și P.G.. Au fost admise în parte cererile de intervenție ale intervenienților P.C., T.E. și T.G. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și P.G.

S-a luat act de renunțarea reclamantului T.N. la judecarea capătului de cerere având ca obiect restituire fructe. A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adițional la data de 11 februarie 1999. A fost obligat pârâtul P.G.

să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului și intervenienților imobilul teren și construcție identificat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adițional încheiat la 11 februarie 1999. A fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului și intervenienților imobilul teren și construcție situat în București, teren în suprafață de 188,75 mp, conform raportului de expertiză tehnică de specialitate topografică efectuat de expertul tehnic L.G., din care s-a scăzut suprafața de 121.94 mp înstrăinată lui P.G.; construcția identificată potrivit raportului de expertiză tehnică de specialitate construcții, efectuat de expert tehnic I.I., mai puțin partea de construcție înstrăinată pârâtului P.G.

conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adițional încheiat la data de 11 februarie 1999. Au fost obligați pârâții Municipiul București și P.G. să plătească reclamantului T.N. suma de 225 lei cheltuieli de judecată, plus reclamantului și intervenienților suma de 6000 lei cu același titlu, pârâții urmând să suporte cheltuielile de judecată în cotă egală. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul P.G. s-a reținut ca neîntemeiată, întrucât acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze, promovate pe dreptul comun, în temeiul art. 480-483 C. civ., a fost formulată la 20 ianuarie 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local București, sector 1, SC R. SA și SC R. SA, tribunalul a reținut că niciunul dintre acești pârâți nu are calitate de posesor neproprietar al imobilului în litigiu. Astfel, SC R. SA ocupă spațiu în calitate de chiriaș, în baza contractului nr. 5279 din 28 iunie 2002 încheiat cu Primăria municipiului București. Pârâta SC R. SA, deși este trecută în contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, nu a acționat în nume propriu, ci în calitate de mandatar al statului. În ceea ce privește capătul de acțiune privind constatarea nulității absolute a acestui contract, tribunalul 1-a reținut ca întemeiat, pentru următoarele considerente: Imobilul care face obiectul prezentei acțiuni, compus din teren în suprafață de 290 mp și construcție cu 16 încăperi a fost dobândit de numiții T.P.

și T.T., dovada proprietății făcându-se cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24259 din 11 ianuarie 1937, fișa imobilului bombardat nr. 819 din 7 august 1944, autorizația de construire nr.6G din 12 iunie 1938, autorizația de reparare radicală transformări nr. 21F din 2 iunie 1945 și încheierea Judecătoriei I Urbană București nr. 26273 din 12 decembrie 1944. Reclamantul și intervenienții au făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate către ei prin certificatele de moștenitor nr. 760 din 23 aprilie 1993, nr. 2117 din 23 octombrie 1992 și nr.1884 din 27 august 1993 Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 7911, Municipiul București înstrăinând pârâtului P.G.

în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997 o parte din acest imobil, pentru ca o altă parte să o închirieze pârâtei SC R. SA. Raportat la disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia, titlul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 este în contradicție cu disp. art. 481 C. civ., Constituția României din anul 1948 și Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel încât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, statul nu era proprietarul imobilului înstrăinat, astfel că imobilului nu puteau să i se aplice disp. art. l din Legea nr. 112/1995, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul fiind de rea-credință, cel din urmă prin minime diligente ar fi putut afla că titlul statului era contestat chiar prin cererea depusă de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, instanța a reținut că titlul invocat de reclamanți și intervenient este preferabil titlului statului (preluarea fiind făcută în baza Decretului nr. 92/1950, care este un act normativ abuziv). S-a mai reținut că nu poate fi primită susținerea pârâtului, în sensul că acțiunea în revendicare nu poate fi admisă, neexistând identitate între imobilul proprietate a reclamanților și cel cumpărat de el, susținerea nefiind dovedită, iar faptul că a adus îmbunătățiri la imobil nu determină schimbarea identității acestuia, legea stabilind căile și persoanele de la care fostul chiriaș-cumpărător poate recupera investițiile făcute. Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel Municipiul București prin Primarul General și P.G.

Municipiul București învederează că instanța greșit a reținut trecerea imobilului în proprietatea statului fără titlu, întrucât Decretul nr. 92/1950 era în concordanță cu Constituția din anul 1948, deoarece prevedea dreptul de proprietate, ocrotit de lege, ceea ce înseamnă că dispozițiile constituționale făceau trimitere la legile în vigoare la acea vreme. A arătat apelantul că, chiar dacă s-a făcut referire la disp. art. 480 C. civ., și la Declarația universală a drepturilor omului, i-a avut în vedere faptul că Decretul sus-menționat și-a produs efectele juridice depline la momentul edictării sale, și, pe cale de consecință, imobilul din litigiu, a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.

În același sens, susține că potrivit art. 645 C. civ., proprietatea se dobândește și ,prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune". O a doua critică se referă la greșita constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, deoarece la momentul încheierii acestuia, condițiile de validitate prev. de art. 948 C. civ. au fost respectate, respectiv părțile au avut capacitatea de a contracta, a existat consimțământul valabil exprimat al ambelor părți contractante, obiectul a fost determinat și se afla în patrimoniul vânzătorului la momentul înstrăinării, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege, dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 fiind respectate.

La acel moment se susține că a operat și principiul aparenței în drept, imobilul fiind înstrăinat cu convingerea ambelor părți contractante, că se află în proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit. In opinia apelantului, în cauză erau aplicabile disp. art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005. Un ultim motiv vizează aplicarea greșită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, ori în cauză nu se poate reține o asemenea culpă. La rândul său, P.G.

a criticat hotărârea instanței de fond sub următoarele aspecte: In primul rând, a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ignorând faptul că reclamanții, în aplicarea Legii nr. 10/2001 au solicitat suspendarea cauzei, fapt ce a modificat temeiul de drept al acțiunii, alegând soluționarea restituirii imobilului pe cale administrativă, în baza Legii nr. 10/2001. Acceptând acest lucru, susține pârâtul că reclamanții nu mai puteau cere să nu li se aplice dispozițiile legii speciale. Astfel, se precizează că acțiunea este inadmisibilă, față de împrejurarea că are ca obiect un bun imobil din categoria celor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au o reglementare specială (Legea nr. 10/2001), normă specială ce se aplică în mod obligatoriu, prioritar și derogatoriu de la norma generală, așa cum prevăd disp.

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Prin cel de al doilea motiv de apel, se arată că, greșit s-a admis cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ignorând contextul legislativ de la data încheierii contractului. Prin argumentele scoase din contextul istoric al momentului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, instanța a fost împiedicată să analizeze reprezentarea pe care a avut-o apelantul-pârât la data încheierii contractului, ceea ce a determinat înlăturarea cu ușurință buna sa credință și realizarea cumpărării, cu respectarea condițiilor și termenelor prev. de Legea nr. 112/1995.

Precizează apelantul că, la data încheierii contractului de vânzare- cumpărare nu a avut cunoștință despre existența vreunei revendicări privind imobilul, că o astfel de acțiune s-a inițiat în anul 1999, adică la 2 ani după dobândirea proprietății și despre solicitarea reclamanților întemeiată pe Legea nr. 112/1995 a aflat în timpul acestui proces, cerere prin care s-a solicitat restituirea în natură a cotei de ⅓ din imobil, fără a se determina apartamentul cerut, iar la acea dată apartamentul nu putea fi restituit în natură, nefiind liber, ci locuit de chiriași. O a treia critică se referă la imposibilitatea comparării titlurilor, întrucât reclamanții-intimați nu dețin un asemenea titlu. Susține apelantul că, reclamanții au invocat un act desființat prin preluarea imobilului de către stat, statul preluând proprietatea prin lege.

Deoarece reclamanții nu au atacat titlul statului, s-a reținut că acesta este valabil și că statul a devenit succesorul în drepturi al autorilor reclamanților asupra imobilului și nu mai pot opune titlul inițial al autorilor care a încetat să mai producă efecte din momentul preluării proprietății. Astfel, în lipsa titlului de proprietate al celui ce promovează acțiunea în revendicare, se susține că acțiunea trebuie respinsă. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 434A din 4 iunie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și P.G. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, motiv de apel formulat de P.G., instanța de apel a reținut că în mod corect a fost respinsă această excepție la fond.

S-a reținut că, acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că această lege permitea în temeiul art. 47 să se continue judecata cererilor în revendicare introduse în aceste condiții și, pe cale de consecință, corect a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii. In ceea ce privește motivul de apel privind valabilitatea titlului statului (motiv comun ambelor recursuri), s-a reținut că imobilul situat în București, a fost proprietatea autorilor reclamanților care l-au dobândit în baza contractului de vânzare- cumpărare nr. 24259 din 11 ianuarie 1937. Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 7911. Acest decret, în raport de disp.

art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia nu constituie titlu valabil pentru stat. Corect s-a reținut de către instanța de fond că, prevederile decretului de preluare contraveneau dispozițiilor Constituției României din anul 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare Române fiind egali în fața legii. Art. 8 din Constituției României din anul 1948 recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu dreptul de proprietate particulară. Textele ulterioare ale art. 10 și art. 11 prevedeau anumite excepții care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară.

Astfel, în art. 10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și justă despăgubire, iar art. 11 prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare puteau deveni proprietate de stat. De asemenea, corect s-a reținut că aceste dispoziții contraveneau art. 481 C. civ., în vigoare la acea dată, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte din punct de vedere al proprietății, și anume la Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În aceste condiții, s-a constatat că naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută cu condițiile art. 1 pct. 1-5 din Decretul nr. 92/1950, decât cu încălcarea ordinii constituționale a vremii, că această situație nu se putea încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 a tranșat problema validității preluării de către stat a imobilelor, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil numai imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării. De altfel, în prezent art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt preluate abuziv.

In consecință, față de împrejurarea că titlul statului nu este valabil, s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (2) din legea republicată, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare (...), având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință". S-a reținut ca neîntemeiat și motivul de apel privind greșita apreciere făcută de instanța de fond cu privire la buna-credință a cumpărătorilor, dat fiind că, potrivit art. 1848 C. civ., buna-credință este definită ca fiind credința achizitorului, că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea.

Conform art. 1898 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă și sarcina relei-credințe incumbă reclamantului. Obiectul probei 1-a constituit cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii cu minime diligente de către cumpărătorul pârât al demersurilor pe care reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar l-a făcut anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, sau exteriorizarea în orice mod a intenției acestora pentru a obține retrocedarea în natură a imobilului. In speță, s-a reținut că la 25 aprilie 1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a formulat o cerere adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea cotei de ⅓ din imobil, aspect ce nu are relevanță sub aspectul bunei-credințe.

Chiar dacă posibilitățile de informare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (19 februarie 1997) nu erau la fel de accesibile ca în prezent, chiriașul cumpărător ar fi putut afla cu minime diligente despre existența acestei cereri, mai ales că la acea dată erau în vigoare Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, care impuneau prin art. 1 pct. 1, 2 și 8 o mai mare prudență la înstrăinarea imobilelor preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950. Față de poziția subiectivă a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat, corect s-a apreciat că nu poate fi reținută în cauză buna-credință cerută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nici valabilitatea contractului.

Cu privire la dispozițiile art. 675 C. civ., s-a reținut că nu se aplică în speță, fiind o normă generală de la care derogă atât Legea nr. 112/1995, cât și Legea nr. 10/2001. Referitor la acțiunea în revendicare, s-a reținut că nu poate fi invocată compararea de titluri veritabilă, care presupune existența a două titluri valabile, or, față de argumentele expuse mai sus, singurul titlu valabil este cel al reclamanților. Susținerea pârâtului P.G., în sensul că Statul Român a devenit succesorul în drepturi al autorilor reclamanților, și pe cale de consecință, aceștia nu mai au un titlu valabil, s-a reținut a fi nefondată, pe considerentul că, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. In speță, nu era necesar ca în prealabil să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și apoi să se introducă acțiunea în revendicare.

Reclamantul în mod legal, astfel cum a procedat în cauză, putea să formuleze o acțiune care să cuprindă ambele capete de cerere. Neîntemeiat s-a reținut și motivul de recurs privind greșita aplicare a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dar prin admiterea acțiunii și împotriva pârâtului, condiția a fost îndeplinită. Împotriva deciziei nr. 434 A din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, în termen legal, au formulat recurs pârâtul P.G. și Municipiul București prin Primarul General. Pârâtul P.G. își întemeiază recursul pe motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Într-un prim motiv de recurs, se referă la excepția inadmisibilității acțiunii introdusă pe calea dreptului comun, în baza art. 480 C. civ., față de Legea specială de reparație nr. 10/2001, cu motivarea că în mod greșit instanța de apel a respins această excepție, pentru faptul că legea specială permite în baza art. 47 continuarea judecății cererilor în revendicare, deși, dimpotrivă, au ales să nu continue judecata acestei cereri, ci să promoveze o notificare în baza Legii nr. 10/2001. De fapt, intimații în aplicarea legii speciale au solicitat suspendarea cauzei și, schimbând temeiul de drept al acțiunii, au ales soluționarea cauzei pe cale administrativă, dând efect Legii nr. 10/2001. Susține pârâtul că cererea reclamanților nu este admisibilă, deoarece are ca obiect un imobil din categoria celor preluate abuziv, cu o reglementare specială, normă specială ce se aplică în mod obligatoriu, prioritar și derogatoriu față de norma generală.

O a doua critică se referă la valabilitatea titlului statului, arătând că a deținut imobilul în calitate de chiriaș și în anul 1997, cu respectarea normelor legale în materie a cumpărat imobilul, respectiv disp. Legii nr. 112/1995. Mai arată că la data cumpărării imobilului de la Statul Român, acesta din urmă îl deținea legal și cu titlu valabil. O a treia critică privește buna-credință, în sensul că aceasta se prezumă, iar proba contrară trebuie făcută de intimații-reclamanți și că s-a reținut fără nici o dovadă că recurentul-pârât în calitate de cumpărător nu a fost de bună-credință. Pârâtul susține că la momentul încheierii contractului nu a avut cunoștință despre vreo revendicare a imobilului, aflându-se în situația dobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros.

Invocând buna-credință a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se susține că reclamanții nu au făcut nici un demers pentru a face o probă contrară, situație în care cererea privind nulitatea contractului nu are niciun temei legal. Susține pârâtul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare toate indiciile legale și obiective, reale și concrete au fost în favoarea întăririi credinței că proprietar al imobilului este Statul Român. Astfel, pârâtul-recurent se consideră în situația consacrată de principiul validității aparenței în drept, principiu ce atribuie un caracter relativ efectelor constatării nulității actului juridic, în sensul că înlătură aplicarea regulii conform căreia „ceea ce este nul, nu produce efecte". O ultimă critică vizează la faptul că instanțele nu puteau proceda la compararea de titluri, pentru că intimații-reclamanți nu dețin un astfel de titlu.

Pârâtul învederează că reclamanții au invocat în cauză un act ce a fost desființat prin preluarea imobilului de către stat, acesta preluând proprietatea prin lege. Deoarece titlul statului nu a fost atacat, acesta a rămas valabil, statul devenind succesorul în drepturi asupra imobilului în litigiu al autorului reclamanților, întrucât nu le mai poate fi opus titlul inițial, care a încetat să producă efecte din momentul preluării de către stat a proprietății. In lipsa titlului de proprietate, acțiunea în revendicare trebuie respinsă. Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat, susține reclamantul, că pentru promovarea unei acțiuni în revendicare împotriva subdobânditorului cu titlu oneros, fostul proprietar era obligat să procedeze mai întâi la anularea titlului de proprietate al subdobânditorului.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat aceeași hotărâre, prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că, Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu constituie titlu valabil pentru stat. O altă critică se referă la faptul că, față de poziția subiectivă a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, greșit s-a reținut că nu operează buna-credință și că actul nu este valabil, soluția fiind nelegală atât sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare, cât și sub aspectul nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru admiterea acțiunii în revendicare, se susține că trebuia avut în vedere modul de trecere în proprietatea statului a imobilului, respectiv în baza unui act normativ care și-a produs efectele juridice. In acest fel s-a stins dreptul de proprietate al fostului proprietar și s-a constituit un drept de proprietate în favoarea statului, care a devenit proprietarul imobilului în temeiul unui titlu valabil, fată de care acțiunea în revendicare nu mai putea fi primită. Referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare, se învederează că a fost încheiat cu bună-credință și că cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu poate răsturna prezumția bunei-credințe, instituită prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul fiind valabil și neafectat de nicio cauză de nulitate.

Practic, arată că reaua-credință a cumpărătorului pârât nu a fost probată, ceea ce înseamnă că actul juridic contestat este valabil, încheiat cu respectarea legii. Ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente: Referitor la primul motiv de recurs, privind soluționarea greșită a excepției inadmisibilitătii acțiunii în revendicare formulat de pârâtul P.G., se reține că în mod corect a fost respinsă.

Astfel, acțiunea fost formulată la 20 ianuarie 1999 și într-un prim ciclu procesual și s-a dispus suspendarea în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 la 13 decembrie 2001. Cauza a fost repusă pe rol la 13 ianuarie 2005 și soluționată prin decizia nr. 1395A din 6 octombrie 2005. Decizia a fost recurată numai de reclamanți și Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia Curții de Apel București, a admis apelurile, desființând decizia civilă nr. 339 din 27 martie 2001 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, reținând că regula unanimității nu a fost încălcată. Încheierea privind repunerea pe rol a cauzei nu a fost atacată, astfel că în acest ciclu procesual nu mai poate fi analizată legalitatea acestei repuneri pe rol.

Acțiunea fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și pentru că art. 47 din această lege permite judecarea cererilor în revendicare, corect s-a reținut că acțiunea este admisibilă. In ceea ce privește valabilitatea titlului, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanților, dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1937. Trecerea în proprietatea statului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și raportat la art.6 din Legea nr. 213/1998 s-a reținut că prin acest decret nu s-a realizat o preluare cu titlu valabil pentru stat. Recurentul-pârât a deținut imobilul în calitate de chiriaș și în anul 1997 1-a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/115/1997.

Susținerea pârâtului cu privire la faptul că la data încheierii contractului de dobândire a imobilului nu a avut cunoștință despre existența vreunei revendicării, fiind dobânditor de bună-credință este neîntemeiată. Potrivit actelor din dosar, se constată că la 25 aprilie 2006, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995. In condițiile în care la data încheierii contractului, căile de informare erau mai restrânse decât în prezent, totuși, chiriașul ar fi putut cu minime diligente să ia cunoștință de respectiva cerere, având în vedere actele normative care impuneau o mai mare prudență la înstrăinarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Corect s-a reținut lipsa de diligentă a pârâtului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fiind evidentă lipsa de bună-credință cerută de disp. art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce conduce la lipsa valabilității titlului. In ceea ce privește critica referitoare la compararea titlurilor, trebuie reținut că o astfel de operațiune presupune existența a două titluri valabile, ceea ce nu poate fi realizat în cauza de față. Așa cum s-a arătat, singurul titlu valabil este cel al reclamanților. Titlul invocat de reclamant este preferabil titlului statului, deoarece Decretul nr. 92/1950 ce a stat la baza preluării abuzive încalcă prevederile naționale și internaționale, fiind o măsură abuzivă.

Susținerea că Statul a devenit succesor în drepturile autorilor reclamanților și că aceștia nu mai au un titlu valabil este nefondată, pe considerentul că imobilul a fost preluat de stat tară titlu valabil. In ceea ce privește titlul reprezentând contractul de vânzare-cumpărare invocat de pârât și care a fost constatat nul absolut, nu mai poate duce la concluzia existenței unui titlu preferabil. De fapt, prin acțiunea formulată, s-a solicitat atât constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru considerentele arătate mai sus, cât și revendicarea imobilului și s-a reținut că singurul titlu valabil este cel al reclamantului. Față de cele expuse, niciuna dintre criticile formulate de pârâtul P.G.

nu poate fi reținută ca întemeiată. Cu privire la recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General, se reține că este nefondat. Hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, atât sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare, cât și sub aspectul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu. Acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, decret ale cărui dispoziții contraveneau dispoziției Constituției din anul 1948. Naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în condițiile art. 1 pct. 1, 2, 4 și 5 din decret, decât cu încălcarea ordinii constituționale din acea perioadă, situație ce nu se putea încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară.

Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 s-a stabilit problema valabilității preluării de către stat a imobilelor, în sensul că sunt preluate cu titlu valabil numai imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării. Așa cum se arată și prin art. 2 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, imobilul preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950 este preluat abuziv, rară un titlu valabil. Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, s-a stabilit fără niciun dubiu că s-a încheiat cu rea-credință, în condițiile în care titlul statului nu era valabil, fiind incidente disp. art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 45 după republicare).

De fapt, în cauză, nu s-a făcut dovada de către pârât cu privire la posibilitățile cunoașterii cu minime diligente a demersurilor întreprinse de reclamant privind intenția acestuia de redobândire în natură a imobilului. Chiriașul cumpărător, având în vedere legislația în materie la acea dată trebuia și putea să facă toate diligentele necesare în legătură cu situația imobilului ce urma să fie cumpărat, cât și cu privire la intervențiile foștilor proprietari și stăruințele pentru redobândirea lui. Cum în speță, niciunul dintre pârâți nu și-au dovedit criticile formulate ca fiind întemeiate, se reține că hotărârea recurată este legală, urmând ca recursurile acestora să fie respinse. In speță, intimata-intervenientă P.C.

a solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3570 lei, reprezentând onorariul apărător. Conform art. 274 alin. (1), reținându-se culpa procesuală a recurenților, ca urmare a respingerii recursurilor, vor fi obligați să plătească intimatei-interveniente suma de 3570 lei cu titlul de cheltuieli de judecată dovedite cu chitanța atașată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții P.G. și Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 434A din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Obligă recurenții în solidar la plata sumei de 3570 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă P.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2009.