ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului

I

București la data de 20

ianuarie 1999, reclamantul T.N. a chemat în judecată pârâții Primăria

Municipiului București, Primăria sectorului

I

București, SC R. SA și P.G.,

solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care pârâții să fie

obligați să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul împreună

cu toate construcțiile aflate pe el, situate în București, și să-i fie

restituite fructele percepute la valoarea pe care o va stabili instanța și

obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a

învederat că este proprietarul imobilului revendicat, compus din teren în

suprafață de 290 mp și construcție cu 16 încăperi, dobândit prin moștenire de

la părinții săi, T.P. și T.T., dovada proprietății înțelegând să o facă cu

actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24259 din 11 ianuarie 1937,

fișa imobilului bombardat nr. 819 din 7 august 1944, autorizația de construire

nr. 6 G din 12 iunie 1938, autorizație de reparare radicală transformări nr. 21F

din 2 iunie 1945 și încheierea Judecătoriei

I

Urbană București nr. 26273

din 12 decembrie 1944.

S-a mai

arătat că imobilul este stăpânit de pârâți, respectiv Primăria Municipiului

București și SA R. SA din anul 1950, în baza Decretului nr .92/1950, poziția

7911 și de pârâtul P.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112

din 19 februarie 1997.

In drept,

s-au invocat prevederile art. 480, art. 483 și urm. C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 5397 din 5 aprilie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului București.

La data de 25

iunie 1999, reclamantul a formulat precizări, în sensul unei cereri

completatoare, prin care a solicitat și constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, încheiat

între SC R. SA și P.G.

S-a solicitat

introducerea în cauză a SC R. SA, motivat de faptul că ocupă fără niciun titlu

parterul și etajul imobilului revendicat.

S-a solicitat

instanței să se ia act de renunțarea la capătul de cerere privind restituirea

fructelor imobilului revendicat.

La data de 24 septembrie 1999 au

formulat cereri de intervenție în interes propriu numiții T.M.E. și P.C.,

solicitând în principiu admiterea acesteia și obligarea pârâților să lase în

deplină proprietate și pașnică posesie tuturor moștenitorilor imobilul din

București, compus din teren în suprafață de 290 mp și construcție cu 16

încăperi și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 245/112 din 19 februarie 1997.

Prin

încheierea de ședință din 25 februarie 2002 a fost introdus în cauză, la

cererea reclamantului, în calitate de intervenient T.G.

Prin sentința

civilă nr. 339 din 27 martie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de T.N. și

cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenientele T.E., P.C.,

fiind obligați reclamantul și intervenientele să plătească pârâtului P.G.

1.300.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia

civilă nr. 1395A din 6 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate.

În urma

recursului declarat de reclamant și intervenienți, prin decizia nr. 1899 din 16

octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, au fost admise recursurile formulate în cauză, casată

decizia atacată, admise apelurile și cauza a fost trimisă spre rejudecare

Tribunalului București.

S-a reținut

că, pe de o parte T.G., introdus în cauză la cererea reclamantului T.N. nu a

atacat hotărârea de fond referitor la introducerea sa în cauză, formulând

concluzii scrise prin care a solicitat admiterea acțiunii în revendicare, iar

pe de altă parte, că, și în lipsa unei cereri din partea lui T.G., el poate

beneficia de bunuri ca urmare a manifestării exprese de voință a celorlalți

coindivizari care au formulat acțiunea în revendicare, deoarece prin formularea

acestei acțiuni nu s-a îndeplinit un act de dispoziție supus acordului unanim

al tuturor coindivizarilor, ci un act de conservare cu privire la imobilul

revendicat.

Rejudecând

cauza în fond, după casare, Tribunalul București, secția a

IV-

a

civilă, prin sentința nr. 1654 din 21 decembrie 2007 a respins excepția

inadmisibilității acțiunii.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al

Sectorului 1 București, SC R. SA și SC R. SA.

A fost

respinsă acțiunea reclamantului T.N. și cererile de intervenție ale

intervenienților în interes propriu P.C., T.E. și T.G. formulate împotriva

pârâților Consiliul Local al sectorului 1 București, SC R. SA și SC R. SA, ca

fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă

în parte acțiunea reclamantului T.N. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primar General și P.G..

Au fost

admise în parte cererile de intervenție ale intervenienților P.C., T.E. și T.G.

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și P.G.

S-a luat act

de renunțarea reclamantului T.N. la judecarea capătului de cerere având ca

obiect restituire fructe.

A fost

constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997,

modificat prin actul adițional la data de 11 februarie 1999.

A fost

obligat pârâtul P.G. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului și

intervenienților imobilul teren și construcție identificat în contractul de

vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adițional încheiat la

11 februarie 1999.

A fost

obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantului și intervenienților imobilul teren și

construcție situat în București, teren în suprafață de 188,75 mp, conform

raportului de expertiză tehnică de specialitate topografică efectuat de

expertul tehnic L.G., din care s-a scăzut suprafața de 121.94 mp înstrăinată

lui P.G.; construcția identificată potrivit raportului de expertiză tehnică de

specialitate construcții, efectuat de expert tehnic I.I., mai puțin partea de

construcție înstrăinată pârâtului P.G. conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 245/112/1997, modificat prin actul adițional încheiat la

data de 11 februarie 1999.

Au fost

obligați pârâții Municipiul București și P.G. să plătească reclamantului T.N.

suma de 225 lei cheltuieli de judecată, plus reclamantului și intervenienților

suma de 6000 lei cu același titlu, pârâții urmând să suporte cheltuielile de

judecată în cotă egală.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Excepția

inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul P.G. s-a reținut ca

neîntemeiată, întrucât acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentei

cauze, promovate pe dreptul comun, în temeiul art. 480-483 C. civ., a fost

formulată la 20 ianuarie 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

În ceea ce

privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul

Local București, sector 1, SC R. SA și SC R. SA, tribunalul a reținut că

niciunul dintre acești pârâți nu are calitate de posesor neproprietar al

imobilului în litigiu.

Astfel, SC R. SA

ocupă spațiu în calitate de chiriaș, în baza contractului nr. 5279 din 28 iunie

2002 încheiat cu Primăria municipiului București.

Pârâta SC R. SA, deși

este trecută în contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997,

nu a acționat în nume propriu, ci în calitate de mandatar al statului.

În ceea ce privește

capătul de acțiune privind constatarea nulității absolute a acestui contract,

tribunalul 1-a reținut ca întemeiat, pentru următoarele considerente:

Imobilul care face

obiectul prezentei acțiuni, compus din teren în suprafață de 290 mp și

construcție cu 16 încăperi a fost dobândit de numiții T.P. și T.T., dovada

proprietății făcându-se cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24259

din 11 ianuarie 1937, fișa imobilului bombardat nr. 819 din 7 august 1944,

autorizația de construire nr.6G din 12 iunie 1938, autorizația de reparare

radicală transformări nr. 21F din 2 iunie 1945 și încheierea Judecătoriei

I

Urbană

București nr. 26273 din 12 decembrie 1944.

Reclamantul și

intervenienții au făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate către ei

prin certificatele de moștenitor nr. 760 din 23 aprilie 1993, nr. 2117 din 23

octombrie 1992 și nr.1884 din 27 august 1993

Imobilul a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 7911,

Municipiul București înstrăinând pârâtului P.G. în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997 o parte din acest imobil,

pentru ca o altă parte să o închirieze pârâtei SC R. SA.

Raportat la

disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

acesteia, titlul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 este

în contradicție cu disp. art. 481 C. civ., Constituția României din anul 1948

și Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel încât la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 245/112 din 19 februarie 1997, statul nu

era proprietarul imobilului înstrăinat, astfel că imobilului nu puteau să i se

aplice disp. art. l din Legea nr. 112/1995, atât vânzătorul, cât și

cumpărătorul fiind de rea-credință, cel din urmă prin minime diligente ar fi

putut afla că titlul statului era contestat chiar prin cererea depusă de

reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce

privește acțiunea în revendicare, instanța a reținut că titlul invocat de

reclamanți și intervenient este preferabil titlului statului (preluarea fiind

făcută în baza Decretului nr. 92/1950, care este un act normativ abuziv).

S-a mai

reținut că nu poate fi primită susținerea pârâtului, în sensul că acțiunea în

revendicare nu poate fi admisă, neexistând identitate între imobilul

proprietate a reclamanților și cel cumpărat de el, susținerea nefiind dovedită,

iar faptul că a adus îmbunătățiri la imobil nu determină schimbarea identității

acestuia, legea stabilind căile și persoanele de la care fostul

chiriaș-cumpărător poate recupera investițiile făcute.

Împotriva

acestei hotărâri, au formulat apel Municipiul București prin Primarul General

și P.G.

Municipiul

București învederează că instanța greșit a reținut trecerea imobilului în

proprietatea statului fără titlu, întrucât Decretul nr. 92/1950 era în concordanță

cu Constituția din anul 1948, deoarece prevedea dreptul de proprietate, ocrotit

de lege, ceea ce înseamnă că dispozițiile constituționale făceau trimitere la

legile în vigoare la acea vreme.

A arătat apelantul că, chiar

dacă s-a făcut referire la disp. art. 480 C. civ., și la Declarația universală

a drepturilor omului, i-a avut în vedere faptul că Decretul sus-menționat și-a

produs efectele juridice depline la momentul edictării sale, și, pe cale de

consecință, imobilul din litigiu, a trecut în proprietatea statului cu titlu

valabil.

În același

sens, susține că potrivit art. 645 C. civ., proprietatea se dobândește și ,prin

accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin

ocupațiune".

O a doua

critică se referă la greșita constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare, deoarece la momentul încheierii acestuia, condițiile de

validitate prev. de art. 948 C. civ. au fost respectate, respectiv părțile au

avut capacitatea de a contracta, a existat consimțământul valabil exprimat al

ambelor părți contractante, obiectul a fost determinat și se afla în

patrimoniul vânzătorului la momentul înstrăinării, iar cauza a fost licită,

nefiind prohibită de lege, dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995

fiind respectate.

La acel

moment se susține că a operat și principiul aparenței în drept, imobilul fiind

înstrăinat cu convingerea ambelor părți contractante, că se află în

proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit.

In opinia

apelantului, în cauză erau aplicabile disp. art. 18 lit. d) și art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005.

Un ultim

motiv vizează aplicarea greșită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa

procesuală a părții, ori în cauză nu se poate reține o asemenea culpă.

La rândul

său, P.G. a criticat hotărârea instanței de fond sub următoarele aspecte:

In primul

rând, a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, ignorând faptul că reclamanții, în aplicarea Legii

nr. 10/2001 au solicitat suspendarea cauzei, fapt ce a modificat temeiul de

drept al acțiunii, alegând soluționarea restituirii imobilului pe cale

administrativă, în baza Legii nr. 10/2001.

Acceptând acest

lucru, susține pârâtul că reclamanții nu mai puteau cere să nu li se aplice

dispozițiile legii speciale.

Astfel, se

precizează că acțiunea este inadmisibilă, față de împrejurarea că are ca obiect

un bun imobil din categoria celor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, care au o reglementare specială (Legea nr. 10/2001),

normă specială ce se aplică în mod obligatoriu, prioritar și derogatoriu de la

norma generală, așa cum prevăd disp. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin cel de al doilea motiv de apel, se arată că, greșit s-a admis

cererea de

constatare

a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ignorând

contextul legislativ de la data încheierii

contractului.

Prin

argumentele scoase din contextul istoric al momentului de încheiere a

contractului de

vânzare-cumpărare, instanța a fost împiedicată să analizeze

reprezentarea pe care a

avut-o apelantul-pârât la data încheierii contractului, ceea ce a determinat

înlăturarea cu ușurință buna sa credință și realizarea

cumpărării, cu respectarea

condițiilor și termenelor prev. de Legea nr. 112/1995.

Precizează

apelantul că, la data încheierii contractului de vânzare-

cumpărare nu a avut cunoștință despre existența

vreunei revendicări privind

imobilul,

că o astfel de acțiune s-a inițiat în anul 1999, adică la 2 ani după

dobândirea proprietății și despre solicitarea

reclamanților întemeiată pe Legea

nr.

112/1995 a aflat în timpul acestui proces, cerere prin care s-a solicitat

restituirea în natură a cotei de ⅓ din

imobil, fără a se determina apartamentul

cerut, iar la acea dată apartamentul nu putea fi restituit în natură,

nefiind liber, ci

locuit de chiriași.

O a treia critică se referă la imposibilitatea comparării titlurilor,

întrucât

reclamanții-intimați nu

dețin un asemenea titlu.

Susține apelantul că, reclamanții au invocat un act desființat prin

preluarea imobilului de către stat, statul preluând proprietatea prin lege.

Deoarece

reclamanții nu au atacat titlul statului, s-a reținut că acesta este

valabil și că statul a

devenit succesorul în drepturi al autorilor reclamanților

asupra imobilului și nu mai pot

opune titlul inițial al autorilor care a încetat să

mai producă efecte din momentul preluării

proprietății.

Astfel, în lipsa titlului de proprietate al celui ce promovează

acțiunea în

revendicare, se

susține că acțiunea trebuie respinsă.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 434A

din 4

iunie

2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Municipiul

București prin Primarul General și P.G.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, motiv de apel

formulat

de

P.G., instanța de apel a reținut că în mod corect a fost respinsă

această excepție la fond.

S-a reținut că, acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, că această lege permitea în temeiul art. 47 să se continue

judecata

cererilor în revendicare introduse în aceste condiții și, pe cale de

consecință, corect a

fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.

In ceea ce privește motivul de apel privind valabilitatea titlului

statului (motiv comun ambelor recursuri), s-a reținut că imobilul situat în

București, a fost proprietatea

autorilor reclamanților care l-au dobândit în baza

contractului de vânzare-

cumpărare

nr. 24259 din 11 ianuarie 1937.

Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, la

poziția

nr. 7911.

Acest decret,

în raport de disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul acesteia nu constituie titlu valabil pentru stat.

Corect s-a reținut de către

instanța de fond că, prevederile decretului de preluare contraveneau

dispozițiilor Constituției României din anul 1948, art. 8, art.

10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea

particulară se bucura de o protecție specială,

cetățenii Republicii

Populare Române fiind egali în fața legii. Art. 8 din Constituției României din

anul 1948 recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu dreptul de

proprietate particulară.

Textele

ulterioare ale art. 10 și art. 11 prevedeau anumite excepții care derogau de la

principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară.

Astfel, în art. 10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauză de

utilitate publică și cu o dreaptă și justă despăgubire, iar art. 11 prevedea că

mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare puteau deveni

proprietate de stat.

De asemenea,

corect s-a reținut că aceste dispoziții contraveneau art. 481 C. civ., în

vigoare la acea dată, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care

România era parte din punct de vedere al proprietății, și anume la Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

În aceste

condiții, s-a constatat că naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu

putea fi făcută cu condițiile art. 1 pct. 1-5 din Decretul nr. 92/1950, decât

cu încălcarea ordinii constituționale a vremii, că această situație nu se putea

încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11, iar

art. 6 din Legea nr. 213/1998 a tranșat problema validității preluării de către

stat a imobilelor, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil numai

imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a

Constituției în vigoare la data preluării.

De altfel, în

prezent art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că

imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt preluate abuziv.

In

consecință, față de împrejurarea că titlul statului nu este valabil, s-a

reținut incidența în cauză a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, art. 45 alin. (2) din legea republicată, potrivit cărora „actele

juridice de înstrăinare (...), având ca obiect imobilele preluate fără titlu

valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință".

S-a reținut

ca neîntemeiat și motivul de apel privind greșita apreciere făcută de instanța

de fond cu privire la buna-credință a cumpărătorilor, dat fiind că, potrivit

art. 1848 C. civ., buna-credință este definită ca fiind credința achizitorului,

că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege

pentru a-i transmite proprietatea.

Conform art.

1898 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă și sarcina relei-credințe

incumbă reclamantului.

Obiectul probei 1-a

constituit cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii cu minime diligente de

către cumpărătorul pârât al demersurilor pe care reclamanții, în calitate de

moștenitori ai fostului proprietar l-a făcut anterior încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, sau exteriorizarea în orice mod a intenției acestora

pentru a obține retrocedarea în natură a imobilului.

In speță, s-a reținut că la 25

aprilie 1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

reclamantul a formulat o cerere adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr.

112/1995, prin care a solicitat restituirea cotei de ⅓ din imobil, aspect

ce nu are relevanță sub aspectul bunei-credințe.

Chiar dacă

posibilitățile de informare la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (19 februarie 1997) nu erau la fel de accesibile ca în

prezent, chiriașul cumpărător ar fi putut afla cu minime diligente despre

existența acestei cereri, mai ales că la acea dată erau în vigoare Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 11 din 29

ianuarie 1997, care impuneau prin art. 1 pct. 1, 2 și 8 o mai mare prudență la

înstrăinarea imobilelor preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Față de

poziția subiectivă a părților contractante la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare atacat, corect s-a apreciat că nu poate fi reținută în

cauză buna-credință cerută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nici

valabilitatea contractului.

Cu privire la

dispozițiile art. 675 C. civ., s-a reținut că nu se aplică în speță, fiind o

normă generală de la care derogă atât Legea nr. 112/1995, cât și Legea nr.

10/2001.

Referitor la acțiunea

în revendicare, s-a reținut că nu poate fi invocată compararea de titluri

veritabilă, care presupune existența a două titluri valabile, or, față de

argumentele expuse mai sus, singurul titlu valabil este cel al reclamanților.

Susținerea pârâtului P.G.,

în sensul că Statul Român a devenit succesorul în drepturi al autorilor

reclamanților, și pe cale de consecință, aceștia nu mai au un titlu valabil,

s-a reținut a fi nefondată, pe considerentul că, imobilul a fost preluat de

stat fără titlu valabil.

In speță, nu

era necesar ca în prealabil să se fi constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare și apoi să se introducă acțiunea în

revendicare.

Reclamantul

în mod legal, astfel cum a procedat în cauză, putea să formuleze o acțiune care

să cuprindă ambele capete de cerere.

Neîntemeiat

s-a reținut și motivul de recurs privind greșita aplicare a disp. art. 274

alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că la baza acordării cheltuielilor de

judecată stă culpa procesuală, dar prin admiterea acțiunii și împotriva

pârâtului, condiția a fost îndeplinită.

Împotriva

deciziei nr. 434 A din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, în termen

legal, au formulat recurs pârâtul P.G. și Municipiul București prin Primarul

General.

Pârâtul P.G. își

întemeiază recursul pe motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

Într-un prim motiv de

recurs, se referă la excepția inadmisibilității acțiunii introdusă pe calea

dreptului comun, în baza art. 480 C. civ., față de Legea

specială de reparație nr. 10/2001, cu motivarea

că în mod greșit instanța de apel a

respins această excepție, pentru

faptul că legea specială permite în baza art. 47 continuarea judecății

cererilor în revendicare, deși, dimpotrivă, au ales să nu continue judecata

acestei cereri, ci să promoveze o notificare în baza Legii nr. 10/2001.

De fapt,

intimații în aplicarea legii speciale au solicitat suspendarea cauzei și,

schimbând temeiul de drept al acțiunii, au ales soluționarea cauzei pe cale

administrativă, dând efect Legii nr. 10/2001.

Susține

pârâtul că cererea reclamanților nu este admisibilă, deoarece are ca obiect un

imobil din categoria celor preluate abuziv, cu o reglementare specială, normă

specială ce se aplică în mod obligatoriu, prioritar și derogatoriu față de

norma generală.

O a doua

critică se referă la valabilitatea titlului statului, arătând că a deținut

imobilul în calitate de chiriaș și în anul 1997, cu respectarea normelor legale

în materie a cumpărat imobilul, respectiv disp. Legii nr. 112/1995.

Mai arată că

la data cumpărării imobilului de la Statul Român, acesta din urmă îl deținea

legal și cu titlu valabil.

O a treia

critică privește buna-credință, în sensul că aceasta se prezumă, iar proba

contrară trebuie făcută de intimații-reclamanți și că s-a reținut fără nici o

dovadă că recurentul-pârât în calitate de cumpărător nu a fost de

bună-credință.

Pârâtul

susține că la momentul încheierii contractului nu a avut cunoștință despre vreo

revendicare a imobilului, aflându-se în situația dobânditorului de

bună-credință și cu titlu oneros.

Invocând

buna-credință a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, se susține că reclamanții nu au făcut nici un demers pentru

a face o probă contrară, situație în care cererea privind nulitatea

contractului nu are niciun temei legal.

Susține

pârâtul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare toate

indiciile legale și obiective, reale și concrete au fost în favoarea întăririi

credinței că proprietar al imobilului este Statul Român.

Astfel,

pârâtul-recurent se consideră în situația consacrată de principiul validității

aparenței în drept, principiu ce atribuie un caracter relativ efectelor

constatării nulității actului juridic, în sensul că înlătură aplicarea regulii

conform căreia „ceea ce este nul, nu produce efecte".

O ultimă critică

vizează la faptul că instanțele nu puteau proceda la compararea de titluri,

pentru că intimații-reclamanți nu dețin un astfel de titlu.

Pârâtul

învederează că reclamanții au invocat în cauză un act ce a fost desființat prin

preluarea imobilului de către stat, acesta preluând proprietatea prin lege.

Deoarece

titlul statului nu a fost atacat, acesta a rămas valabil, statul devenind succesorul

în drepturi asupra imobilului în litigiu al autorului reclamanților, întrucât

nu le mai poate fi opus titlul inițial, care a încetat să

producă efecte din momentul preluării de către

stat a proprietății.

In lipsa titlului de

proprietate, acțiunea în revendicare trebuie respinsă.

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat, susține

reclamantul,

că

pentru promovarea unei acțiuni în revendicare împotriva subdobânditorului

cu titlu oneros, fostul

proprietar era obligat să procedeze mai întâi la anularea

titlului de proprietate al subdobânditorului.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat aceeași

hotărâre, prin prisma

motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că a

fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii, în sensul că, Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia

imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, raportat la

dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998 nu constituie titlu valabil pentru stat.

O altă critică se referă la faptul că, față de poziția subiectivă a

părților

contractante

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, greșit

s-a reținut că nu

operează buna-credință și că actul nu este valabil, soluția fiind nelegală atât

sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare, cât și sub aspectul

nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru admiterea acțiunii în revendicare, se susține că trebuia avut în

vedere

modul

de trecere în proprietatea statului a imobilului, respectiv în baza unui act

normativ care și-a produs efectele juridice.

In acest fel s-a stins dreptul de proprietate al fostului proprietar și

s-a

constituit

un drept de proprietate în favoarea statului, care a devenit proprietarul

imobilului în temeiul

unui titlu valabil, fată de care acțiunea în revendicare nu

mai putea fi primită.

Referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-

cumpărare, se

învederează că a fost încheiat cu bună-credință și că cererea

adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr.

112/1995 nu poate răsturna

prezumția

bunei-credințe, instituită prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

contractul fiind valabil și neafectat de nicio

cauză de nulitate.

Practic, arată că reaua-credință a cumpărătorului pârât nu a fost

probată,

ceea

ce înseamnă că actul juridic contestat este valabil, încheiat cu respectarea

legii.

Ambele recursuri sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de recurs, privind soluționarea greșită a

excepției

inadmisibilitătii

acțiunii în revendicare formulat de pârâtul P.G., se

reține că în mod corect a fost respinsă.

Astfel, acțiunea fost formulată la 20 ianuarie 1999 și într-un prim

ciclu procesual

și s-a dispus suspendarea în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 la 13

decembrie 2001.

Cauza a fost

repusă pe rol la 13 ianuarie 2005 și soluționată prin decizia nr. 1395A din 6

octombrie 2005.

Decizia a fost recurată numai de reclamanți și Înalta Curte de Casație

și

Justiție

a admis recursul, a casat decizia Curții de Apel București, a admis

apelurile, desființând decizia civilă nr. 339

din 27 martie 2001 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare

aceluiași tribunal, reținând că regula unanimității nu a fost încălcată.

Încheierea

privind repunerea pe rol a cauzei nu a fost atacată, astfel că în acest ciclu

procesual nu mai poate fi analizată legalitatea acestei repuneri pe rol.

Acțiunea

fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și pentru că

art. 47 din această lege permite judecarea cererilor în revendicare, corect s-a

reținut că acțiunea este admisibilă.

In ceea ce

privește valabilitatea titlului, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost

proprietatea autorilor reclamanților, dobândit printr-un act de

vânzare-cumpărare autentificat în anul 1937. Trecerea în proprietatea statului

s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și raportat la art.6 din Legea

nr. 213/1998 s-a reținut că prin acest decret nu s-a realizat o preluare cu

titlu valabil pentru stat.

Recurentul-pârât

a deținut imobilul în calitate de chiriaș și în anul 1997 1-a cumpărat prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 245/115/1997.

Susținerea

pârâtului cu privire la faptul că la data încheierii contractului de dobândire

a imobilului nu a avut cunoștință despre existența vreunei revendicării, fiind

dobânditor de bună-credință este neîntemeiată.

Potrivit

actelor din dosar, se constată că la 25 aprilie 2006, anterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a solicitat restituirea

imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.

In condițiile

în care la data încheierii contractului, căile de informare erau mai restrânse

decât în prezent, totuși, chiriașul ar fi putut cu minime diligente să ia

cunoștință de respectiva cerere, având în vedere actele normative care impuneau

o mai mare prudență la înstrăinarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Corect s-a

reținut lipsa de diligentă a pârâtului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, fiind evidentă lipsa de bună-credință cerută de disp. art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce conduce la lipsa valabilității titlului.

In ceea ce

privește critica referitoare la compararea titlurilor, trebuie reținut că o

astfel de operațiune presupune existența a două titluri valabile, ceea ce nu

poate fi realizat în cauza de față.

Așa cum s-a arătat, singurul titlu valabil este cel

al reclamanților.

Titlul

invocat de reclamant este preferabil titlului statului, deoarece Decretul nr. 92/1950

ce a stat la baza preluării abuzive încalcă prevederile naționale și

internaționale, fiind o măsură abuzivă.

Susținerea că

Statul a devenit succesor în drepturile autorilor reclamanților și că aceștia

nu mai au un titlu valabil este nefondată, pe considerentul că imobilul a fost

preluat de stat tară titlu valabil.

In ceea ce

privește titlul reprezentând contractul de vânzare-cumpărare invocat de pârât

și care a fost constatat nul absolut, nu mai poate duce la concluzia existenței

unui titlu preferabil.

De fapt, prin

acțiunea formulată, s-a solicitat atât constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare pentru considerentele arătate mai sus, cât și revendicarea

imobilului și s-a reținut că singurul titlu valabil este cel al reclamantului.

Față de cele expuse, niciuna

dintre criticile formulate de pârâtul P.G. nu poate fi reținută ca întemeiată.

Cu privire la

recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General, se reține că

este nefondat.

Hotărârea

pronunțată de instanța de apel este legală, atât sub aspectul admiterii

acțiunii în revendicare, cât și sub aspectul constatării nulității contractului

de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu.

Acest imobil

a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, decret ale

cărui dispoziții contraveneau dispoziției Constituției din anul 1948.

Naționalizarea

imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în condițiile art. 1 pct.

1, 2, 4 și 5 din decret, decât cu încălcarea ordinii constituționale din acea

perioadă, situație ce nu se putea încadra în niciuna din dispozițiile de

excepție ale art. 10 și art. 11, care derogau de la principiul constituțional

al garantării dreptului de proprietate particulară.

Prin art. 6

din Legea nr. 213/1998 s-a stabilit problema valabilității preluării de către

stat a imobilelor, în sensul că sunt preluate cu titlu valabil numai imobilele

care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a

Constituției în vigoare la data preluării.

Așa cum se

arată și prin art. 2 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, imobilul preluat în

temeiul Decretului nr. 92/1950 este preluat abuziv, rară un titlu valabil.

Cu privire la

contractul de vânzare-cumpărare, s-a stabilit fără niciun dubiu că s-a încheiat

cu rea-credință, în condițiile în care titlul statului nu era valabil, fiind

incidente disp. art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 45 după

republicare).

De fapt, în cauză, nu

s-a făcut dovada de către pârât cu privire la posibilitățile cunoașterii cu

minime diligente a demersurilor întreprinse de reclamant privind intenția

acestuia de redobândire în natură a imobilului.

Chiriașul

cumpărător, având în vedere legislația în materie la acea dată trebuia și putea

să facă toate diligentele necesare în legătură cu situația imobilului ce urma

să fie cumpărat, cât și cu privire la intervențiile foștilor proprietari și

stăruințele pentru redobândirea lui.

Cum în speță,

niciunul dintre pârâți nu și-au dovedit criticile formulate ca fiind

întemeiate, se reține că hotărârea recurată este legală, urmând ca recursurile

acestora să fie respinse.

In speță,

intimata-intervenientă P.C. a solicitat obligarea recurenților la plata

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3570 lei, reprezentând onorariul

apărător.

Conform art. 274

alin. (1), reținându-se culpa procesuală a recurenților, ca urmare a respingerii

recursurilor, vor fi obligați să plătească intimatei-interveniente suma de 3570

lei cu titlul de cheltuieli de judecată dovedite cu chitanța atașată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții P.G. și

Municipiul București

prin Primarul General împotriva deciziei nr. 434A din 4

iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă.

Obligă recurenții în solidar la plata sumei de 3570 lei, cu titlul de

cheltuieli

de judecată către

intimata-intervenientă P.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 2 februarie 2009.