ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5833/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5833/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

înregistrată la data de 27 iulie 2006, ulterior completată, reclamanții S.M.,

S.D.V. și S.A. au chemat în judecată pe pârâții S.V. și I.M., solicitând: să se

constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 330 din 5 martie 1996 emisă de

Primarul General; să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire

nr. 2694 din 23 aprilie 1996, întocmit de Municipiul București prin

Administrația Fondului Imobiliar; să se constate nulitatea absolută a

tranzacției intervenite între cei doi pârâți cu privire la imobilul situat în

București, B-dul Aviatorilor nr. 58, sector 1 (tranzacție de care s-a luat act

prin Sentința civilă nr. 4637 din 22 iunie 2004, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București, în Dosarul nr. 7919/2004).

Pârâții au formulat

cerere reconvențională solicitând: obligarea reclamanților să lase în deplină

proprietate și posesie pârâtului-reclamant S.V., ap. 2, et. 1 din imobilul în

litigiu și cota indiviză de 1/2 din întregul teren de 825 mp. de la adresa din

București, B-dul Aviatorilor nr. 58, sector 1, în contradictoriu și cu pârâtul

Municipiul București prin Primar General; constatarea nulității absolute a

Dispoziției nr. 932 din 6 aprilie 2005 și a Dispoziției nr. 990 din 18 aprilie

2005 emise de Primarul General; constatarea nulității absolute a

procesului-verbal de predare-primire nr. 8992 din 23 mai 2005, întocmit de

Municipiul București prin Administrația Fondului Imobiliar.

Prin Sentința civilă

nr. 1917 din 23 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de

pârâții-reclamanți S.V. și I.M.; a admis în parte acțiunea completată formulată

de reclamanții-pârâți S.M., S.D.V. și S.A., în contradictoriu cu

pârâții-reclamanți S.V. și I.M. și cu pârâtul Municipiul București, prin Primar

General; a constatat nulitatea absolută a Dispoziției nr. 330 din 5 martie 1996

emisă de Primarul General, în ceea ce privește apartamentul nr. 2 de la etajul

1 și cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafață totală de 825 mp. din

București, B-dul Aviatorilor nr. 58, sector 1; a constatat nulitatea absolută a

procesului-verbal de predare-primire nr. 2694 din 23 aprilie 1996, în ceea ce

privește cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafață totală de 825 mp.; a

constatat nulitatea absolută a tranzacției de care s-a luat act prin Sentința

civilă nr. 4637 din 22 iunie 2004 pronunțată în Dosarul civil nr. 7919/2004 a

Judecătoriei Sectorului 1 București; a respins celelalte pretenții din acțiunea

principală completată; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională

completată formulată de pârâții-reclamanți S.V. și I.M. în contradictoriu cu

reclamanții-pârâți S.M., S.D.V. și S.A. și cu pârâtul Municipiul București prin

Primar General; s-a luat act că nu s-a solicitat plata cheltuielilor de

judecată.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că,

reclamanții-pârâți au formulat o acțiune de drept comun în constatarea

nulității unor acte juridice civile, acțiune pusă la îndemâna oricărei persoane

interesate.

Prin urmare, pentru

dovedirea calității procesuale active în prezenta cauză este suficient ca

reclamanții-pârâți să justifice un interes personal, direct, actual și legitim

de a obține desființarea actelor atacate.

S-a reținut că

reclamanții-pârâți, deținători ai unui act de vânzare-cumpărare din anul 1950

pentru o parte din imobilul situat în București, B-dul Aviatorilor nr. 58,

sectorul 1, act recunoscut prin hotărâri judecătorești ulterioare, au un

interes legitim de a anula actele prin care susțin că s-a adus atingere

dreptului lor de proprietate sau care constituie impedimente în realizarea

deplină a acestui drept.

Analizând acțiunea

principală astfel cum a fost completată, tribunalul a reținut următoarea

situație de fapt:

La data de 3 aprilie

1950, numita I.M. a înstrăinat către autorii reclamanților-pârâți S.V. și S.E.,

printr-un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată atestată de avocat,

apartamentul nr. 2 de la etajul 1 și cota indiviză de 1/2 din terenul în

suprafață totală de 825 mp. din București, B-dul Generalissimul Stalin (actual

B-dul Aviatorilor) nr. 58, sector 1.

Ulterior, întregul

imobil de la adresa mai sus-menționată a fost preluat de către stat în baza

Decretului nr. 92/1950, în anexă fiind menționată ca proprietar I.M.

Reclamanții-pârâți au

obținut, în cadrul demersurilor făcute pentru redobândirea proprietății, după

anul 1990, două hotărâri judecătorești irevocabile.

Astfel, în urma unei

acțiuni inițiate la 19 octombrie 1990, în contradictoriu cu numita I.M. și

continuată, după decesul acesteia, împotriva moștenitoarei pârâtă-reclamantă

I.M. s-a constatat în mod irevocabil valabil intervenită vânzarea-cumpărarea la

3 aprilie 1950, atât pentru apartamentul nr. 2, cât și pentru cota indiviză de

1/2 din terenul de 825 mp., reținându-se că la acea dată vânzarea imobilelor

era guvernată de principiul consensualismului.

S-a reținut că, în

aceste condiții, nu se mai poate pune în discuție valabilitatea transmiterii

acestui imobil din proprietatea autoarei pârâtului-reclamant I.M., în

patrimoniul autorilor reclamanților-pârâți, S.V. și S.E., anterior

naționalizării.

Ca urmare a acțiunii

promovate la 30 martie 1994 de autorii S.V. și S.E. s-a dispus retrocedarea

apartamentului nr. 2 și a cotei indivize de 1 /2 din totalul terenului,

reproducându-se textual descrierea din actul de vânzare-cumpărare din 1950.

Este, deci, vădit

neîntemeiată susținerea pârâtului-reclamant S.V. că reclamanții-pârâți nu ar

justifica vreun titlu actual asupra terenului.

În considerarea

acestor hotărâri judecătorești irevocabile, pârâtul Municipiul București, prin

Primar General a emis Dispoziția nr. 1016/1995 și - prin D.A.F.I. -

procesul-verbal de predare-primire nr. 10239 din 19 octombrie 1995, iar

ulterior și Dispoziția nr. 932 din 6 aprilie 2005 îndreptată prin Dispoziția

nr. 990 din 18 aprilie 2005, precum și procesul-verbal de predare-primire nr.

8992 din 23 mai 2005.

Tribunalul a mai

reținut din actele dosarului că, numita I.M. a inițiat și ea, la 18 aprilie

1994, o acțiune în retrocedarea întregului imobil din București, B-dul

Aviatorilor nr. 58, sector 1, prevalându-se de actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 43913 din 1 decembrie 1947 și „omițând" să arate

instanței că înstrăinase ap. 2 și jumătate din teren, motiv pentru care a putut

obține Sentința civilă nr. 8792 din 20 septembrie 1994 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București rămasă definitivă, după ce se dispusese în

mod definitiv retrocedarea respectivei părți din imobil către numiții S.V. și

S.E. prin Sentința civilă nr. 9572/1994 (aspect cunoscut cel puțin de pârâtul

Consiliul Local al Municipiului București).

Pe baza acestei

hotărâri, în favoarea numitei I.M. s-a emis Dispoziția nr. 330 din 5 martie

1996 și procesul-verbal de predare-primire nr. 2694 din 23 aprilie 1996, acesta

din urmă fiind însă încheiat doar pentru ap. 1, parter, făcându-se mențiune

despre faptul că ap. 2 de la etaj s-a restituit lui S.V. și S.E.

Tribunalul a

constatat că, nici în Sentința civilă nr. 8792 din 20 septembrie 1994, nici în

cele două acte mai sus menționate nu se face referire expresă la vreo suprafață

de teren, în timp ce reclamanții-pârâți justifică prin acte, titlul lor vechi

și actual asupra unei cote indivize de 1/2 din teren.

Față de aceste

împrejurări, tribunalul a constatat că Dispoziția nr. 330 din 5 martie 1996 a

Primarului General, deși emisă în considerarea Sentinței civile nr. 8792 din 20

septembrie 1994, este lovită de nulitate absolută în ceea ce privește

apartamentul nr. 2 de la etajul 1 și cota indiviză de 1/2 din terenul în

suprafață totală de 825 mp. din București, B-dul Aviatorilor nr. 5B, sector 1,

întrucât la data emiterii ei, această parte din imobil nu se mai afla în

proprietatea sau posesia statului și deci, autoritatea administrației publice

locale nu mai putea dispune în mod valabil de ea, acest atribut aparținând

exclusiv proprietarului, conform art. 480 - 481 C. civ.

De altfel,

imposibilitatea parțială de valorificare/punere în executare a acestei hotărâri

judecătorești irevocabile este imputabilă exclusiv părților din procesul în

care s-a pronunțat, Primăria Municipiului București cunoscând că s-a pronunțat

o hotărâre definitivă de retrocedare în favoarea altei persoane (Sentința

civilă nr. 9572 din 7 octombrie 1994, definitivă în 1995), iar I.M. ascunzând

instanței faptul că înstrăinase imobilul înainte de naționalizare, nemaiavând

dreptul la restituire și faptul că se află în litigiu cu cumpărătorii din anul

1990.

Referitor la capătul

de cerere privind nulitatea tranzacției, tribunalul a reținut că, în contextul

faptic și juridic deja prezentat, la data de 23 ianuarie 1997, numita I.M. a

vândut pârâtului-reclamant S.V., prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 171/1997, ap. 1, parter, și cota indiviză de 1/2 din

teren.

După decesul numitei

I.M. și în timp ce pârâta-reclamantă I.M. (fiica acesteia) se afla în proces cu

autorii reclamanților-pârâți, S.V. și S.E., la data de 11 mai 2004,

pârâtul-reclamant promovează o acțiune de ieșire din indiviziune, susținând că

asupra terenului sunt coindivizari el și numita I.M.

La prima zi de

înfățișare, 22 iunie 2004, pârâții-reclamanți din prezenta cauză au încheiat o

tranzacție de care instanța a luat act fără a mai face verificări de fond,

stingând procesul printr-o hotărâre de expedient (Sentința civilă nr. 4637 din

22 iunie 2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosar nr.

7919/2004, irevocabilă prin renunțare la exercitarea căii de atac).

Prin această

„tranzacție", părțile contractante au convenit ca întregul imobil -

construcție și teren - de la adresa în litigiu să revină numitului S.V. cu

plata unei sulte de 800.000 lei (cu termen de achitare integrală la 31

decembrie 2007), în condițiile în care reclamanții-pârâți S.V. și S.E. aveau

deja hotărâre judecătorească definitivă (Decizia civilă nr. 1239 din 16 iunie

2004) pentru ap. 2 și „jumătate din terenul total de 825 mp.", iar

obiectul „tranzacției" l-a făcut inclusiv ap. 2 de la etaj, deși nu exista

vreo stare de indiviziune cu privire la construcție, respectiv între cele două

apartamente.

Această tranzacție

reprezintă un contract judiciar, el încheindu-se în fața instanței, dar fără a

fi rezultatul unei judecăți, consemnarea sa în dispozitivul hotărârii de

expedient având valoarea unei autentificări și efectul principal al stingerii

litigiului început.

Acest contract

judiciar a fost încheiat în mod evident în frauda drepturilor adevăraților

proprietari ai ap. 2 și ai cotei indivize aferente de 1/2 din teren.

Astfel, deși teoretic

a fost încheiat pentru stingerea unui pretins litigiu de ieșire din

indiviziune, el se referă și la o construcție cu privire la care nu a existat

niciodată stare de indiviziune, iar ambele părți cunoșteau că ap. 2 aparține

altui proprietar și - în plus - indiviziunea asupra terenului exista cel mult

între numitul S.V. și reclamanții-pârâți de azi, nu față de pârâta-reclamantă I.M.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut și că autoarea acesteia din urmă, I.M. nu a solicitat

niciodată constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare

încheiat cu autorii reclamanților în 1950 ori a procurii în baza căreia s-a

încheiat, sau declararea unei eventuale simulații, în schimb a acționat

(inclusiv prin intermediul fiicei sale, pârâta-reclamantă) pentru recuperarea

și apoi înstrăinarea imobilului anterior vândut, declarând mincinos sau, după

caz, „omițând" să arate autorităților administrative și judiciare situația

de fapt și de drept reală.

De asemenea,

moștenitoarea I.M. s-a prevalat la ieșirea din indiviziune de certificatul de

calitate de moștenitor, deși deținea deja din 3 iunie 2004 certificatul de

moștenitor propriu-zis, în care nu era menționată în masa succesorală vreo

parte din imobilul litigios.

Numitul S.V. a arătat

în procesul de ieșire din indiviziune faptul că imobilul-construcție este

„nesemnificativ", fiind în stare avansată de degradare și urmând a fi

demolat, susținere necontestată de pârâta I.M., pentru a induce ideea că se

tranzacționează practic numai cu privire la terenul „indiviz".

Tribunalul, față de

dispozițiile exprese ale art. 1706 C. civ. și art. 948 pct. a raportat la art.

968 C. civ., a apreciat că - sub sancțiunea nulității absolute („fraus omnia

corrumpif”) - părțile sau una dintre ele nu trebuie să urmărească prin

tranzacție realizarea de scopuri ilicite ori fraudarea drepturilor terți lor.

De asemenea, a

apreciat că tranzacția, chiar dacă este consacrată printr-o hotărâre

judecătorească este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pe calea

acțiunii în anulare de drept comun, în acest sens fiind și practica judiciară

în materie a instanței supreme (a se vedea Decizia civilă nr. 1880/1992, Decizia

nr. 1031/1992 etc).

Totodată, tribunalul

a reținut - în legătură cu nulitatea tranzacției - că în doctrină și

jurisprudență s-a precizat constant faptul că această nulitate se întinde

asupra întregului contract, deoarece acesta este format din clauze indivizibile,

deci nu se poate anula sau modifica o singură clauză, pentru că s-ar rupe

echilibrul vizat de părți în ansamblul contraprestațiilor.

În ceea ce privește

cererea reconvențională completată formulată de pârâții-reclamanți tribunalul a

constatat că, prin Dispoziția nr. 932 din 6 aprilie 2005 s-a adus doar o

lămurire Dispoziției nr. 1016 din 04 iulie 1995, iar Dispoziția nr. 990 din 18

aprilie 2005 cuprinde o simplă îndreptare de eroare materială, astfel încât nu

pot fi primite susținerile de fond ale pârâților-reclamanți cu privire la cele

două acte, câtă vreme nu a fost contestată și Dispoziția nr. 1016/1991 prin

care s-a dispus restituirea propriu-zisă (aceasta fiind de altfel emisă și

ulterior, confirmată în baza unei hotărâri judecătorești lămurite și

irevocabile).

Dimpotrivă,

Dispoziția nr. 330 din 5 martie 1996, de care se prevalează pârâți-reclamanți a

fost, așa cum s-a arătat, emisă la un moment la care autoritatea administrativ

teritorială nu mai putea dispune de imobil, pe acest aspect fundamentându-se

soluția din prezenta cauză, de constatare a nulității absolute a acestui act

(nulitate care produce efecte retroactive).

Faptul că

pârâtul-reclamant și-a intabulat dreptul de proprietate anterior emiterii celor

două dispoziții atacate este lipsit de relevanță, în contextul în care

înscrierea în Cartea funciară - pe de o parte - nu are efecte constitutive de

drept de proprietate, iar pe de altă parte, s-a făcut în temeiul unor acte

pentru care, în parte, tribunalul a constatat nulitatea absolută.

În ceea ce privește

capătul de cerere reconvențională având ca obiect revendicarea de către

pârâtul-reclamant S.V. a apartamentului nr. 2 și a cotei indivize de teren de

1/2 aparținând reclamanților-pârâți, tribunalul a constatat că,

pârâtul-reclamant invocă drept titlu tranzacția încheiată cu un pretins

proprietar, tranzacție având la bază Dispoziția nr. 330/1996 și procesul-verbal

emis în aplicarea acesteia.

Or, toate aceste acte

au fost constatate nule, pentru motivele arătate deja în analizarea acțiunii

principale din prezenta cauză.

Nu se poate pune deci

problema comparării unui titlu nul (inexistent din punct de vedere juridic) cu

un titlu valabil și, cu atât mai puțin, a considerării dreptului

pârâtului-reclamant ca fiind preferabil dreptului reclamanților-pârâți, căci

pârâtului-reclamant îi lipsește tocmai dreptul de proprietate așa cum este el

definit de art. 480 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General și pârâții-reclamanți S.V. și I.M.

Prin Decizia nr. 676A

din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile.

Cu privire la apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, instanța de apel a constatat că,

prima instanță a reținut corect că interesul legitim al reclamanților-pârâți

pentru a iniția acest demers judiciar este neîndoielnic, derivând din deținerea

unui act de vânzare-cumpărare din anul 1950 pentru o parte din imobilul situat

în București, B-dul Aviatorilor nr. 58, sectorul 1, act recunoscut prin

hotărâri judecătorești ulterioare.

Nu pot fi primite

deci susținerile apelantului referitoare la efectuarea naționalizării

ulterioare a imobilului în acest context, având în vedere, pe de o parte, cele

statuate prin Decizia civilă nr. 1239 din 16 iunie 2004 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, modificată parțial prin Decizia civilă nr.

3002R din 15 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, referitor la

valabilitate transmiterii acestui imobil din proprietatea autoarei

pârâtului-reclamant I.M., în patrimoniul autorilor reclamanților-pârâți, iar,

pe de altă parte, Sentința civilă nr. 9572 din 7 octombrie 1994 a Judecătoriei

Sectorului 1 București rămasă irevocabilă, prin care s-a dispus retrocedarea

apartamentului nr. 2 și a cotei indivize de 1/2 din totalul terenului, conform

actului de vânzare-cumpărare din 1950.

Nu sunt întemeiate

nici afirmațiile apelantului-pârât vizând corectitudinea emiterii Deciziei nr.

330 din 5 martie 1996 în raport de Sentința civilă nr. 8792 din 20 septembrie

1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în condițiile în care la data

emiterii actului respectiv apartamentul nr. 2 de la etajul 1 și cota indiviză

de 1/2 din terenul în suprafață totală de 825 mp. din București, B-dul

Aviatorilor nr. 5B, sector 1, nu se mai afla în proprietatea sau posesia

statului și, prin urmare, apelantul nu mai putea dispune de imobil, în dauna

adevăratului proprietar, unicul titular al acestei prerogative a dreptului său

real.

Calitatea procesuală

pasivă a pârâtului trebuie reținută în cadrul acțiunii de față și cu privire la

celelalte capete de cerere ale acesteia, ținând seama că procesul- verbal de

predare-primire nr. 2694 din 23 aprilie 1996 a fost întocmit de Administrația

Fondului Imobiliar, ca „administrator al Municipiului București" (astfel

cum chiar apelantul susține), titularul patrimoniului în care se regăsea în

fapt imobilul fiind deci unitatea administrativ-teritorială, iar constatarea

nulității tranzacției de care s-a luat act prin Sentința civilă nr. 4637 din 22

iunie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 7919/2004 a Judecătoriei Sectorului 1

București, implică și repunerea părților în situația anterioară.

În ceea ce privește

motivele de apel formulate de apelanții pârâți-reclamanți S.V. și I.M. curtea

de apel a constatat că, prima instanță a reținut corect că tranzacția invocată

ca titlu de proprietate de către apelanți reprezintă un contract judiciar ce a

fost însă perfectat în frauda drepturilor adevăraților proprietari ai ap. 2 și

ai cotei indivize aferente de 1/2 din teren, împrejurare ce rezultă fără

echivoc din împrejurările încheierii actului.

Or, în această

situație criticile apelanților referitoare la faptul că înstrăinări succesive

ale aceluiași lucru către persoane diferite ar implica în mod necondiționat în

opinia instanței de fond nulitatea absolută a celei de-a doua înstrăinări sunt

vădit neîntemeiate. Prin sentința apelată s-a apreciat că motivul de nulitate

absolută este perfectarea actului de înstrăinare în condițiile în care

vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, neputând așadar transmite

dreptul ce face obiectul contractului, iar această împrejurare a fost cunoscută

de ambele părți care au „depășit" cu ușurință acest impediment, încheind

astfel, în cunoștință de cauză, o operațiune juridică în frauda dreptului

adevăratului proprietar.

Reținând în concluzie

că, sancțiunea civilă ce a intervenit este nulitatea absolută, având în vedere

că prin tranzacție s-a urmărit realizarea de scopuri ilicite, inclusiv

fraudarea drepturilor altei persoane, nu au fost primite nici criticile

referitoare la încălcarea principiului relativității efectelor contractelor,

fiind indiscutabilă legitimarea procesuală a terților vătămați prin actul

juridic nul în promovarea unei acțiuni privind constatarea acestei sancțiuni -

putând solicita declararea de către instanță a nulității contractului orice

persoană ce dovedește un interes legitim în acest sens.

Principiul ocrotirii

dobânditorului de bună-credință, invocat de apelanți nu își găsește aplicarea

în speță, ținând seama că această atitudine subiectivă presupune că cel puțin

cel ce cumpără bunul nu știa și nici nu putea să afle, în condiții obișnuite,

care este adevăratul titular al dreptului de proprietate, deoarece buna

credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice îndoială imputabilă sau de

orice culpă.

S-a reținut că se

impune, prin urmare, analizarea acestei conduite cu mai multă strictețe, prin

raportare la aceea a unei persoane prudente și diligente (cu atât mai mult cu

cât nu se pune problema în speță să se asimileze buna credință, ca element

subiectiv, cu un caracter individual, cu existența unei situații în care

părțile să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă, așadar un element

obiectiv, cu un caracter colectiv).

De altfel, excepția

situației subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros a unui imobil

nu este consacrată ca atare, în plan legislativ, cu aplicare generală în

materia înstrăinărilor de imobile, doar în sistemul actual al cărților

funciare, sistemul publicității materiale, garantându-se atât existența, cât și

valabilitatea drepturilor reale înscrise în folosul terților dobânditori, dar

numai dacă aceștia sunt de bună-credință, respectiv dacă în momentul dobândirii

dreptului nu a fost înscrisă în cartea funciară vreo acțiune prin care se

contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această

inexactitate (conform art. 33-34 din Legea nr. 7/1996).

Declarațiile părților

în fața autorităților, folosirea certificatului de calitate de moștenitor în

condițiile în care se eliberase deja certificatul de moștenitor cuprinzând

mențiunile corespunzătoare referitoare la masa succesorală, susținerile și

apărările părților în fața instanței cu prilejul procesului de „ieșire din

indiviziune", momentul perfectării tranzacției în raport de procesele

referitoare la imobil aflate pe rolul instanțelor sunt aspecte neechivoce

referitoare la conduita părților reținute de prima instanță în contextul

analizat din care reiese că ambele părți cunoșteau că apartamentul nr. 2 din

imobil aparținea altui proprietar.

Instanța de apel a

reținut că, este neîntemeiat și motivul de apel privind nepronunțarea instanței

de fond asupra unei apărări considerată de apelanți ca fiind esențială pentru

corecta soluționare a litigiului dedus judecății, anume inexistența unui

transfer efectiv de proprietate în baza „actului de vindere-cumpărare" din

3 aprilie 1950, act despre care se susține că ar avea un caracter fictiv.

Astfel, tribunalul a

reținut corect în motivarea hotărârii apelate că I.M. nu a solicitat niciodată

constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat cu

autorii reclamanților în 1950 ori a procurii în baza căreia s-a încheiat actul,

sau declararea unei eventuale simulații a vânzării, situație față de care

curtea de apel a constatat că și capătul de cerere având ca obiect revendicarea

imobilului a fost analizat corect de prima instanță, apreciindu-se că nu se

poate proceda la compararea titlurilor exhibate de părțile litigante -fiind

evident că o asemenea comparare a titlurilor are loc într-un litigiu de

revendicare numai atunci când și pârâtul prezintă un titlu de proprietate

valabil pentru bunul imobil revendicat, ceea ce nu este cazul în speță, față de

împrejurarea că s-a constatat în prealabil nulitatea tranzacției situație care

face inutilă o examinare comparativă a acestuia în raport de titlul

reclamantei.

Față de Decizia

civilă nr. 1239 din 16 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, decizie irevocabilă prin care s-a statuat asupra valabilității

transmiterii dreptului asupra imobilului în litigiu la data de 3 aprilie 1950,

apreciindu-se că la acea dată vânzarea imobilelor era guvernată de principiul

consensualismului, instanța pronunțându-se deci, indirect, asupra întrunirii

tuturor cerințelor de validitate ale actului de vânzare-cumpărare, tribunalul

nu mai putea pune în discuție transmiterea acestui imobil din proprietatea

autoarei pârâtului-reclamant, I.M., în patrimoniul autorilor

reclamanților-pârâți, S.V. și S.E., anterior naționalizării, cum se susține de

către apelanți.

Nu ar putea fi

reținut nici caracterul fictiv al acestui act, legitimat printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, această apărare a apelanților fiind deci

neîntemeiată în lipsa unei alte hotărâri judecătorești de constatare a unei

operațiuni simulate, cum deja s-a arătat - tribunalul făcând o corectă

interpretare și aplicare a legii și cu privire la acest aspect în analiza

pretențiilor formulate în cauză pe calea cererii reconvenționale.

Împotriva acestei din

urmă decizii, au exercitat calea de atac a recursului, pârâții S.V. și I.M.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

}n motivarea

recursului, pârâții au formulat următoarele critici:

Instanțele au

considerat în mod nelegal că încheierea unui act juridic translativ de

proprietate în condițiile în care ambele părți cunoșteau că asupra imobilului o

a treia persoană pretinde un drept de proprietate conduce automat la nulitatea

actului juridic translativ de proprietate.

Conform doctrinei și

jurisprudenței, coexistența a două titluri de proprietate emanând de la același

proprietar constituie una dintre premisele acțiunii în revendicare, urmând a se

proceda nu la invalidarea automată a celui mai recent titlu, ci ambele titluri

fiind considerate valide, se va da preferință dobânditorului care a îndeplinit

mai întâi formalitățile de publicitate imobiliară.

Totodată, doctrina și

jurisprudența recunosc valabilitatea vânzării lucrului altuia, indiferent după

cum ambele părți sau numai una dintre acestea cunosc ori nu cunosc că

vânzătorul nu are calitatea de proprietar.

}n speță, pretinsa

lipsă a calității de proprietar a recurentei-pârâte M.I. nu constituia un motiv

de nulitate absolută a tranzacției contestate.

Instanțele au

încălcat principiul relativității efectelor contractelor, considerând că terții

ar avea calitate procesuală activă în promovarea unei acțiuni privind

constatarea nulității unui act juridic care, în realitate nu le produce nicio

vătămare.

}n situația în care

s-ar admite, pur ipotetic că la data încheierii tranzacției,

intimații-reclamanți S. ar fi fost proprietarii bunului ce a format obiectul

material al tranzacției încheiate între recurenții-pârâți M.l. și S.V., aceștia

nu aveau interes și, prin urmare, nici calitate procesuală activă în promovarea

unei acțiuni în anularea tranzacției, aceasta nefiind de natură să-i vatăme.

Intimații-reclamanți

S. nu aveau deschisă calea unei acțiuni în constatarea nulității tranzacției,

act juridic față de care aveau calitatea de terți desăvârșiți și care, prin el

însuși, nu avea cum să aducă atingere pretinsului lor drept de proprietate sau

să constituie impedimente în realizarea deplină a acestui pretins drept.

Instanța de apel a

considerat în mod nelegal că titlul recurentului-pârât S.V. este nevalabil,

încălcând și principiul ocrotirii dobânditorului de bună-credință, nu a mai

procedat la compararea celor două titluri de proprietate.

În speță, în privința

recurentului-pârât S.V. nu s-a demonstrat că ar fi urmărit, la rândul lui, un

scop ilicit sau că ar fi fost complice la fraudă, buna sa credință nefiind pusă

la îndoială.

În cererea

reconvențională având ca obiect revendicarea imobilului, titlu de proprietate

al recurentului-pârât S.V. era preferabil celui invocat de către

intimații-reclamanți S., datorită îndeplinirii formalităților de publicitate

imobiliară.

În fine,

recurenții-pârâți au susținut inexistența unui transfer efectiv de proprietate

în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1950, dat fiind

caracterul fictiv al acestuia. Demersul pripit al proprietarei I.M. a vizat

evitarea naționalizării iminente, iar caracterul fictiv al actului reiese din

maniera lipsită de echivoc în care autoarea recurentei-pârâte M.I. s-a

comportat în mod constant ca un verus dominus, asumându-i riscuri considerabile

și adresând în mod repetat autorităților comuniste petiții vizând revenirea

supra măsurii naționalizării, opus atitudinii de pasivitate totală a autorilor

reclamanților „cumpărători".

Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3 aprilie 1950, prin care

I.M. (autoarea recurentei M.I.) a vândut autorilor intimaților S., apartamentul

nr. 2 și cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafață de 825 m.p. aparținând

imobilului în litigiu, a fost confirmată de Curtea de Apel București prin

Decizia civilă nr. 1239 din 16 iunie 2004, rămasă irevocabilă. Așadar,

instanțele judecătorești au stabilit validitatea actului de înstrăinare

încheiat la acea dată, acest aspect intrând în puterea lucrului judecat.

Ca urmare, stabilind

situația de fapt în cauză, în urma analizării și coroborării întregului

material probator administrat, instanța de apel în mod corect a reținut

nulitatea absolută a contractului judiciar ce face obiectul tranzacției

încheiate între pârâții I. și S., pe care aceștia îl invocă ca titlu de

proprietate asupra imobilului litigios.

Aceasta, întrucât

vânzătorul (I.M.) nu este proprietarul lucrului vândut, neputând transmite

valabil dreptul ce face obiectul contractului, situație în care perfectarea

actului de înstrăinare este lovită de nulitate absolută.

În cazul vânzării

lucrului altuia, vânzarea unui bun făcută de un neproprietar este nulă.

Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare

împrejurarea că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind

că lucrul vândut nu este proprietatea vânzătorului și că aparține altei

persoane. În acest caz, contractul încheiat ascunzând intenția de a aduce

altuia o pagubă, este un act juridic intențional, fondat pe o cauză ilicită sau

fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credință a părților, împrejurări ce

justifică nulitatea contractului.

În contextul stabilit

în speță, adevărații proprietarii ai ap. nr. 2 situat la etajul imobilului

fiind reclamanții-intimați S. (în baza contractului valabil încheiat în anul

1950), este evident că tranzacția intervenită a fost încheiată în frauda

drepturilor proprietarilor bunului în discuție, ambele părți ale contractului

cunoscând situația reală a imobilului asupra căruia „au tranzacționat",

după cum rezultă fără echivoc din circumstanțele concrete ale cauzei.

Nu poate fi primit

nici motivul de recurs ce privește încălcarea principiului relativității

efectelor contractelor.

Tranzacția constituie

un contract judiciar, iar hotărârea prin care s-a luat act de aceasta poate fi

desființată, în condițiile dreptului comun. Dispozitivul hotărârilor date în

baza art. 217 C. proc. civ., consfințind învoiala părților, reprezintă de fapt

redarea convenției acestora, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe

probe. De aceea, chiar consacrată printr-o hotărâre judecătorească, este

susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pentru motivele de nulitate

prevăzute de lege.

Posibilitatea de a

cere anularea unei hotărâri de expedient este recunoscută și terților, atunci

când tranzacția s-a încheiat în scopul vădit al fraudării sau intereselor

legitime. În aceste condiții, terții au calitatea de a cere constatarea

nulității absolute a tranzacției despre care susțin că a fost încheiată în

scopul fraudării drepturilor lor.

În cauză, așa cum

deja s-a reținut, din datele concrete ale speței rezultă că acest contract

judiciar s-a încheiat în frauda drepturilor adevăraților proprietari ai

imobilului în litigiu, aceștia având calitatea procesuală a terților vătămați

prin încheierea contractului, în promovarea unei acțiuni în constatarea

nulității.

Așadar,

reclamanții-intimați fiind prejudiciați (prin tranzacție „partajându-se"

un bun ce le aparține), dovedesc un interes legitim, ce îndeplinește toate

condițiile pentru promovarea unei astfel de acțiuni.

În ceea ce privește

principiul ocrotirii dobânditorului de bună-credință, este de reținut că

subdobânditorul trebuie să probeze că a ieșit din pasivitate și a făcut toate

verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului

celui de la care achiziționează. Buna-credință poate exista doar dacă se iau

toate diligentele posibile pentru a cunoaște situația juridică a imobilului.

Buna-credință a dobânditorului trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice

culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia, pentru ca prezumția de

bună-credință să poată opera în favoarea sa.

Or, în cauză, nu s-a

făcut dovada acestor verificări la momentul încheierii contractului.

Dimpotrivă, situația de fapt stabilită în cauză în baza probelor administrate,

relevă că ambele părți contractante cunoșteau faptul că apartamentul nr. 2 din

imobil aparține unui alt proprietar.

Astfel, nu poate fi

primită susținerea recurenților-pârâți privind aplicarea în cauză a principiul

bunei-credințe.

Mai mult,

pârâtul-recurent S.V. nu putea dobândi în mod valabil dreptul de proprietate de

la un neproprietar (I.M.), care nu putea transmite ceea ce nu avea - - nemo dat

qvod non habet și nemoplus iuris ad alium transferrae potest qvam ibse habet.

Solicitând compararea

titlurilor de proprietate, recurentul S.V. invocă drept titlu tranzacția, act

constatat nul, situație în care nu se poate proceda la compararea acestui titlu

nul cu un titlu valabil.

De altfel, nu s-ar

putea da preferință dreptului pârâtului-recurent, deoarece înscrierea în cartea

funciară a acestui drept nu are efecte constitutive de drept de proprietate și

s-a făcut în baza unor acte a căror nulitate absolută a fost constatată.

De asemenea, nu se

poate da eficiență, în mod necondiționat, principiului ocrotirii bunei-credințe

în materia drepturilor reale, întrucât aceasta ar însemna acceptarea regulii că

orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla

sa bună credință, proprietar legitim, soluție care nu poate fi admisă în lumina

dispozițiilor art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție și

ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului. Totodată, buna credință, invocată de pârâtul-recurent S., nu poate

constitui, prin ea însăși – per se, un mod de dobândire a proprietății.

În fine, nu poate fi

primită nici critica prin care recurenții susțin caracterul fictiv al

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1950, deoarece așa cum în

mod corect au reținut instanțele, vânzătoarea I.M. nu a solicitat niciodată

constatarea nulității absolute a acestui act de înstrăinare a imobilului și

nici declararea unei eventuale simulații a vânzării. În timp ce

pârâții-recurenți nu au făcut o astfel de dovadă, reclamanții-intimați au o

hotărâre judecătorească care confirmă valabilitatea transmiterii dreptului de

proprietate prin actul încheiat în 1950, dată la care vânzarea imobilelor era

guvernată de principiul consensualismului.

Ca urmare,

susținerile pârâtei I.M. (continuată de succesoarea M.I.), în sensul că

încheierea actului a fost determinată de iminenta măsurii naționalizării

imobilului și că ulterior s-a comportat în mod constant ca un verus dominus,

rămân simple afirmații nedovedite prin niciun mijloc de probă.

Față de cele ce

preced, rezultă că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea

corectă a legii, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se respingerea recursului, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții S.V. și M.I. împotriva Deciziei nr. 676A din 10

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - DG