ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5886/2004

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

La

data de 6 aprilie 2001, reclamantele P.I.I. și A.M. au chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al

Municipiului București solicitând obligarea acestora să le lase în deplină

proprietate și posesie apartamentul nr. 6 din București, pe care îl dețin fără

titlu.

Reclamantele P.I.I. și A.M. și-au

precizat acțiunea la data de 8 octombrie 2001 în sensul că solicită în

contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, SC R. SA și pârâta

B.M.:

-

Constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1/ din 27 martie

1997 încheiat între pârâta SC R. SA și B.M. privind apartamentul în litigiu;

-

Să fie

obligați pârâții Municipiul București și B.M. să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul nr. 6 din imobilul situat în București;

-

În

situația în care nu se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

instanța să procedeze la compararea titlurilor de proprietate și să constate că

titlul reclamantelor este preferabil.

-

S-a

indicat ca temei juridic al acțiunii precizate art. 480 C. civ. și art. 8, art.

9, art. 14 și art. 17 din Legea nr. 112/1995.

Această calificare a acțiunii de față a fost stabilită de reclamante și

prin „notele de ședință” (dos. tribunal) în care au menționat expres că în

prezenta cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pârâta B.M. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva

Municipiului București prin Primarul General și a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice pe care a precizat-o și a solicitat că, în situația în care

va fi evinsă să i se atribuie în folosință o altă locuință din fondul locativ

de stat, urmând ca ulterior să se încheie contract de vânzare-cumpărare pentru

aceasta iar chematele în garanție să fie obligate să îi restituie prețul

achitat pentru apartamentul în litigiu, valoarea acestuia urmând a fi

reactualizată.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1853 din

16 decembrie 2002 a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor așa cum a fost

precizată iar cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.M. a

respins-o ca lipsită de interes.

În pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut din probele

administrate că reclamantele P.I.I. și A.M. nu au dovedit conivența frauduloasă

dintre vânzător și cumpărătoarea B.M. la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare câtă vreme SC R. SA a comunicat cumpărătoarei că cererea de

restituire a apartamentului în litigiu formulată de I.A., autorul reclamantelor,

a fost respinsă ca urmare a nedovedirii dreptului de proprietate.

În acest context, nu s-a probat reaua-credință a pârâtei cumpărătoare la

încheierea convenției a cărui nulitate se solicită.

Totodată, instanța de fond a considerat că autorul reclamantelor, deși

avea calitatea de inginer, nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950

deoarece în perioada anilor 1937-1958, nu a fost angajat, deci nu era

„intelectual profesionist” și ca atare apartamentul în cauză a intrat cu titlu

valabil în proprietatea statului.

Sub acest aspect, comparând titlurile părților, a fost apreciat

preferabil contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei B.M. întrucât

reclamantele, moștenitoarele lui I.A., au pierdut dreptul de proprietate în

temeiul Decretului nr. 92/1950.

Respingând acțiunea precizată a reclamantelor, tribunalul a respins ca

lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.M. care

în calitate de cumpărătoare a apartamentului în litigiu nu a fost evinsă.

Nemulțumite de această hotărâre, reclamantele au declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 343 A

din 10 iunie 2003 a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentința

pronunțată de tribunal în sensul că a admis acțiunea reclamantelor.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1

din 27 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar

SC R. SA în calitate de vânzător și pârâta B.M. în calitate de cumpărător

asupra apartamentului nr. 6 situat în București.

Pârâții au fost obligați să lase reclamantelor în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul în litigiu.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței pronunțate de

tribunal.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a considerat că autorul

apelantelor–reclamante, I.A., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui

teren în suprafață de 412,22 mp situat în București, între strada J., Calea D.

și strada Av. D., conform actului de vânzare-cumpărare nr. 1050 din 17 ianuarie

1942 autentificat de fostul Tribunal Ilfov. Pe acest teren a edificat un imobil

compus din subsol, parter și patru etaje care, în prezent, are adresă poștală

în Calea D.

În baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 31 din anexă) imobilul a fost

naționalizat pe numele A.I.

Reclamantele, în calitate de succesoare ale lui A.I. conform

certificatului de moștenitor nr. 18 din 18 februarie 1997 eliberat de Biroul

Notarial F., au solicitat să se constate că imobilul a intrat în patrimoniul

statului fără un titlu legal.

Din conținutul carnetului de muncă al lui A.I. rezultă că acesta era

inginer-electrician și făcea parte din categoria intelectualilor profesioniști,

categorie socio-economică exclusă de art. II din Decretul nr. 92/1950 de la

aplicarea măsurii naționalizării bunurilor.

Drept urmare, instanța de apel a considerat că statul nu are un titlu

legal asupra imobilului în litigiu.

Totuși, la data de 27 martie 1997, apartamentul nr. 6 din Calea D. a

fost vândut de SC R. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului București,

către pârâta-chiriașă B.M. potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997.

S-a apreciat că acțiunea în revendicare și pentru constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare este admisibilă deși a fost

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată s-a verificat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 471/1997 prin prisma art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce prevede că

actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu

valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afara cazului în care actul a fost

încheiat cu bună credință.

Instanța de apel a considerat că actul de vânzare-cumpărare nr. 471/1997

prin care SC R. SA ca mandatară a Primăriei Municipiului București a vândut

pârâtei B.M. apartamentul în litigiu, este nul absolut față de împrejurarea că

nici una dintre părțile contractante nu a fost de bună-credință la încheierea

lui.

Astfel, vânzătorul a procedat la înstrăinarea bunului al cărui regim

juridic nu fusese elucidat, câtă vreme cererea nr. 470/1996 formulată de

autorul reclamantelor I.A. adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995

nu fusese încă soluționată.

Pe de altă parte, cumpărătoarea B.M. și-a asumat riscul de cumpăra

apartamentul în condițiile în care știa că este revendicat de adevăratul

proprietar.

Reținând reaua–credință a părților la încheierea actului juridic,

instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 471/I din 27 martie 1997 privind apartamentul în litigiu și a obligat

pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor

bunul.

Potrivit art. 295 C. proc. civ. au fost menținute dispozițiile din

sentința tribunalului referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție

ca lipsită de interes.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul prevăzut de lege au declarat

recurs pârâta B.M., Municipiul București și SC R. SA criticând-o ca fiind

nelegală.

Municipiul București prin reprezentantul său legal invocă ca motiv de

recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susține că, în mod greșit, instanța de

apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997

câtă vreme, acesta a fost încheiat după ce s-a respins cererea de restituire în

natură a apartamentului în cauză întrucât autorul reclamantelor, I.A., nu a

făcut dovada proprietății asupra acestui bun. Deci, se impunea concluzia că

părțile contractante au fost de bună-credință la încheierea actului juridic de

înstrăinare și acesta trebuia păstrat.

Pârâtul SC R. SA susține în recursul declarat, întemeiat tot pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că fiind unitate specializată în

vânzarea locuințelor către populație, nu a avut în proprietate sau administrare

apartamentului vândut pârâtei B.M. și a acționat ca mandatar al Primăriei

Municipiului București la încheierea contractului.

Drept urmare, în mod nelegal, a fost obligat să lase reclamantelor în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu care nu a fost

în administrarea sa niciodată.

În recursul său, pârâta B.M., a invocat motivele prevăzute de art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, pârâta susține că instanța de apel, peste voința reclamantelor

și fără a pune în discuția contradictorie a părților, a schimbat temeiul de

drept al acțiunii aplicând în cauză dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 atunci când a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare reținând reaua-credință a părților contractante la încheierea

actului juridic.

Se menționează că, în mod greșit, s-a apreciat că a fost de rea-credință

la încheierea contractului deși din probe rezultă clar că la data încheierii

actului, nu există nici o hotărâre judecătorească care să fi stabilit că

apartamentul a intrat fără titlu legal în proprietatea statului.

Mai mult, recurenta precizează că la momentul naționalizării imobilului,

autorul reclamantelor I.A., nu era angajat, deci nu se încadra în categoria

„intelectualilor profesioniști” exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Ca atare, asupra imobilului statul avea un titlu legal.

Apoi, la momentul cumpărării apartamentului, autorului reclamantelor îi

fusese respinsă cererea de restituire în natură a imobilului adresată Comisiei

de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu motivarea că nu a făcut dovada proprietății

asupra bunului. De altfel, A.I. nici nu mai locuia în imobil când a intrat în

vigoare Legea nr. 112/1995, deci avea vocație de a primi despăgubiri dacă își

dovedea proprietatea asupra bunului.

Analizând actele și lucrările dosarului, decizia pronunțată de instanța

de apel în raport de criticile formulate, Curtea va admite recursurile

pârâtelor numai pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, intimatele-reclamante prin acțiunea introdusă la data de 6

aprilie 2001 au invocat ca temei juridic al acesteia art. 480 C. civ.

Pe parcursul procesului, intimatele-reclamante și-au precizat acțiunea

inițială (dos. tribunal) și au încadrat-o în dispozițiile art. 480 C. civ.,

art. 8, art. 9, art. 14 și art. 17 din Legea nr. 112/1995.

Prin „notele de ședință” aflate la dosarul instanței de fond,

reclamantele au menționat expres că nu sunt incidente cauzei dispozițiile Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.

Intimatele-reclamante au beneficiat de asistența calificată a unui

avocat pe tot parcursul procesului, deci și atunci, când și-au stabilit temeiul

de drept al acțiunii.

Ca instanță de fond, tribunalul a respins acțiunea reclamantelor având în

vedere cauza juridică invocată de acestea.

Prin apelul declarat, reclamantele nu au menționat că invocă alte

dispoziții legale pentru admiterea acțiunii lor.

Curtea de Apel București, admițând apelul reclamantelor a schimbat în

parte sentința tribunalului și a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 471/I din 27 martie 1997 având în vedere dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, temei juridic neinvocat în acțiune de

reclamante.

Art. 294 C. proc. civ. prevede că „în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi”.

Este evident că instanța de apel, schimbând cauza juridică a acțiunii, a

încălcat dispozițiile imperative prevăzute de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. ceea

ce atrage nulitatea deciziei pronunțate.

Acest motiv de recurs invocat de pârâta B.M. face inutilă analiza

celorlalte critici din recursuri.

Față de cele ce preced și în temeiul art. 312 alin. (3) și art. 313 C.

proc. civ. Curtea va admite recursurile, va casa decizia atacată și va trimite

cauza aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea procesului.

Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere și celelalte apărări

formulate de pârâții-recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de pârâtele B.M. și Municipiul București prin Primarul

general împotriva deciziei civile nr. 343/A din 10 iunie 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie

2004.