ÎCCJ, decizie (scj.ro #82917)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82917) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de vânzare-cumpărare. Încălcarea dreptului de preemțiune al

municipiului. Acțiune în constatarea nulității absolute

formulată de primar. Condiții și efecte

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Contracte

Index alfabetic:

acțiune în constatare nulitate absolută

-

contract de vânzare-cumpărare

-

drept de preemțiune

-

consiliu local

-

primar

Legea

nr. 215/2001, art. 1 alin. (2) lit. d) - e),  art. 36, art. 61 alin. (2),

art. 63

Legea

nr. 422/2001, art. 4 alin. (4), (8)

Potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, Consiliul local este

autoritatea care deliberează având dreptul de a lua hotărâri, iar

primarul este autoritatea care are sarcina de a executa dispozițiile

organelor superioare, singura autoritate competentă să supună

aprobării și să dispună cu privire la exercitarea dreptului

de preemțiune în vederea cumpărării unui bun imobil fiind, prin

urmare, Consiliul local.

Astfel, este legală soluția de respingere a

acțiunii în constatarea nulității absolute a unui contract de

vânzare-cumpărare - în susținerea căreia s-a invocat

încălcarea dreptului de preemțiune al reclamantei (n.r. – Municipiul,

prin primar) -, în cazul în care primarul a exercitat dreptul de

preemțiune în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 1796 din 29 martie 2012

Prin

sentința comercială nr. 93 din 18 februarie 2010 pronunțată

de Tribunalul Giurgiu, Secția civilă, instanța a respins ca

nefondată excepția lipsei de interes invocată de pârâta Banca T.

SA, a admis acțiunea formulată de reclamanta Municipiul împotriva

pârâților SC R. Cluj Napoca și B.N.P. B.C.M. și a constatat nul

absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2087 din 1

iulie 2008 încheiat între pârâții SC R. SA Râmnicu Vâlcea, în calitate de

vânzător, și Banca T. SA, în calitate de cumpărător, cu

privire la imobilul situat în Râmnicu Vâlcea, str. G.S. nr. 13, jud. Vâlcea,

compus din teren în suprafață de 1.093,67 m.p. și

Construcția C1 Sediu P+1 E+M, în suprafață construită la

sol de 325,59 m.p. pentru considerentul că în cauză au fost

încălcate dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 în

sensul încălcării dreptului de preemțiune al reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe comerciale, pârâții Banca T. SA și SC R. SA,

prin administrator social, în termenul legal prevăzut de dispozițiile

art. 284 alin. (1) C. proc. civ., au declarat apel, pentru soluționarea

cărora la Curtea de Apel București, Secția a V-a

comercială, la data de 10 mai 2010, a fost înregistrat dosarul nr.

xx65/90/2008.

Prin decizia

comercială nr. 287 din 27 iunie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București, Secția a V-a comercială, s-au admis apelurile

declarate de apelantele Banca T. SA Cluj Napoca și SC R. SA prin

administrator judiciar; s-a schimbat în parte sentința comercială

atacată în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de

chemare în judecată; s-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut în principal

că, potrivit art. 63 din Legea nr. 215/2001, Primarul nu avea abilitatea

legală de exercitare a dreptului de preemțiune în lipsa unei

Hotărâri a Consiliului Local, acesta din urmă fiind singura

autoritate competentă să supună aprobării și să

dispună cu privire la exercitarea dreptului de preemțiune și

asupra cumpărării imobilului în litigiu conform art. 36 din Legea nr.

215/2001. Consiliul Local al Municipiului, prin Hotărârea nr. 251/1999,

și-a exercitat dreptul de preemțiune abia la data de 27 august 2008,

cu mult peste termenul de decădere de 15 zile prevăzut de art. 4

alin. (8) din Legea nr. 422/2001 care se împlinise la 19 iunie 2008.

Împotriva

deciziei comerciale nr. 287 din 27 iunie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București, Secția a V-a comercială, au declarat recurs SC

R. SA și Municipiul.

În

motivarea cererii de recurs SC R. SA, prin administrator special, a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. criticând decizia

atacată în sensul că în mod greșit instanța de apel a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, adică

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul

Municipiul a criticat decizia nr. 287 din 27 iunie 2011 prin invocarea art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. precizând că: 1) decizia cuprinde motive

contradictorii prin schimbarea în parte a sentinței comerciale în sensul

că respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată

și menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate; 2)

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și

esențial neîntemeiată față de faptul că dreptul de

preemțiune al unității administrativ-teritoriale prevăzut

de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 trebuie exprimat de către

reprezentantul acestuia care este Primarul – autoritatea prevăzută la

art. 4 alin. (8). De altfel, a arătat recurentul, legalitatea exercitării

dreptului de preemțiune a făcut obiect de analiză în fața

instanței de contencios administrativ, iar soluția irevocabilă

este în concordanță cu apărările sale.

Intimata

Banca T. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul

Municipiul, prin care a solicitat respingerea acestuia ca netemeinic cu

consecința menținerii deciziei recurate, cu cheltuieli de

judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

a reținut următoarele:

decizia nr. 287 din 27 iunie 2011 invocând dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei

hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii. Cu alte cuvinte, se poate invoca art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

când hotărârea nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii

ori străine cauzei.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și din

perspectiva criticii deciziei recurate subsumate acestui motiv de recurs,

Înalta Curte a reținut că este neîntemeiată deoarece din

considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a motivat-o

în fapt și în drept, fiind respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C.

proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc.ă civ. și invocat de către recurentă, Înalta Curte

a reținut că, potrivit acestui text de lege, modificarea

hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când

instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea

dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a

încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă și față de

decizia dată de instanța de apel, Înalta Curte a reținut că

hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Cu o altă exprimare, Înalta Curte a reținut că

din moment ce instanța de apel a admis apelul, a schimbat în parte

sentința prin respingerea cererii de chemare în judecată și

menținerea dispoziției referitoare la respingerea excepției

lipsei de interes invocată de Banca T. SA Cluj Napoca, rezultă

că în mod greșit nu a înlăturat obligarea pârâtei SC R. SA la

plata sumei de 22.652 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Prin

respingerea cererii de chemare în judecată ca efect a admiterii apelului

pârâtei SC R. SA nu se află în culpă procesuală astfel încât

să fie obligată în temeiul art. 274 C. proc. civ. la cheltuieli de

judecată.

Înalta Curte a reținut că este nefondat pentru următoarele

considerente:

Așa cum am arătat deja atunci când a fost analizat

recursul declarat de SC R. SA, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat

în sensul modificării hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Plecând de la dispozițiile legale precizate, Înalta Curte a

reținut că criticile recurentului subsumate acestui motiv de recurs

nu sunt întemeiate deoarece din considerentele deciziei atacate reiese cu

claritate că aceasta este motivată în drept în concordanță

cu situația de fapt. Ca urmare a stabilirii situației de fapt și

aplicării dispozițiilor legale aplicabile speței instanța

de apel, cu respectarea art. 296 C. proc. civ., a admis apelurile și a

schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins

cererea de chemare în judecată. Este de reținut că cererea de

chemare în judecată a avut ca obiect chiar constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP B.C.M.

sub nr. 2087 din 1 iulie 2008 încheiat între SC R. SA și SC Banca T. SA.

Or, prin respingerea cererii de chemare în judecată rezultă cu

claritate că instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei

cereri.

Împrejurarea că raționamentul instanței de apel

nu coincide cu raționamentul recurentului nu poate fundamenta criticile

recurentului prin invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la al doilea motiv de recurs încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală

față de dispozițiile art. 4 alin. (4) și alin. (8) din

Legea nr. 422/2001, Înalta Curte a reținut că este nefondat.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea

hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Literatura juridică a stabilit că este lipsită de

temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se

poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii înseamnă că instanța a cărei

hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale

aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat

greșit.

Din această perspectivă precum și din perspectiva

criticilor deciziei recurate, Înalta Curte a reținut că

hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul

dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a

reținut instanța de apel că potrivit art. 63 din Legea nr.

215/2001 Primarul nu avea abilitate legală de a exercita dreptul de

preemțiune în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local, acesta fiind

conform art. 36 din Legea nr. 215/2001 singura autoritate competentă

să supună aprobării și să dispună cu privire la

exercitarea dreptului de preemțiune în vederea cumpărării

imobilului în litigiu.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest

context că potrivit art. 1 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 215/2001

Consiliul local este autoritate deliberativă, iar potrivit art. 1 alin.

(2) lit. e) primarul este autoritate executivă.

Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că

autoritățile administrației publice prin care se realizează

autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt

Consiliile

locale

, comunale, orășenești și municipale,

ca

autorități deliberative, și Primarii, ca autorități

executive

.

Cu alte cuvinte, Consiliul local este autoritatea

deliberativă, adică este organ care deliberează având dreptul de

a lua hotărâri, iar primarul este autoritate executivă, adică

autoritatea care are sarcina de a executa dispozițiile organelor

superioare.

Păstrând același raționament juridic este de

subliniat că art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 prevede că

primarul asigură ... punerea în aplicare a legilor, decretelor,

ordonanțelor Guvernului, hotărârilor de Guvern,

a hotărârilor

consiliului local

.

Așadar, din analiza textelor de lege menționate

rezultă că primarul nu poate să exercite dreptul de

preemțiune în lipsa unei hotărâri a Consiliului local.

De altfel, din analiza procesului-verbal de

ședință din 27 august 2008 rezultă că primarul

arată că „... avem nevoie de această hotărâre de consiliu,

dreptul de preemțiune pentru a cumpăra acest imobil”.

Față de faptul că dreptul de preemțiune a

început să curgă de la data transferului acestui drept de la

Ministerul Culturii și Cultelor către unitatea administrativ

teritorială, respectiv data de 3 iunie 2008, reiese că termenul de 15

zile prevăzut de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001 s-a împlinit la

19 iunie 2008.

În consecință, hotărârea Consiliului local

251.99/2008 privind exercitarea dreptului de preemțiune a fost

adoptată după împlinirea termenului prevăzut de art. 4 alin. (8)

din Legea nr. 422/2001.

În ceea ce privește critica adusă hotărârii

atacate din perspectiva analizei legalității exercitării

dreptului de preemțiune efectuată de către instanța de

contencios administrativ, Înalta Curte a reținut că este

neîntemeiată deoarece instanța de contencios administrativ a

Tribunalului Vâlcea, prin sentința nr. 214 din 10 februarie 2009

rămasă irevocabilă prin decizia nr. 558/R-Cont din 22 mai 2009

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a analizat

legalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 251/99/2008, și nu

legalitatea exercitării dreptului de preemțiune.

Având în vedere considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a

respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul Municipiu împotriva

deciziei comerciale a Secției a V-a comercială a Curții de Apel

București nr. 287 din 27 iunie 2011; a admis recursul formulat de pârâta

SC R. SA prin administrator special M.G., împotriva aceleiași decizii; a

modificat în parte decizia atacată în sensul că a înlăturat obligația

pârâtei SC R. SA de la plata cheltuielilor de judecată acordate în fond; a

menținut restul dispozițiilor deciziei.

În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte a redus onorariul avocatului intimatei pârâte Banca T. SA

ținând cont de durata soluționării procesului și de

complexitatea pricinii.