ÎCCJ, decizie (scj.ro #82917)

Contract de vânzare-cumpărare. Încălcarea dreptului de preemțiune al municipiului. Acțiune în constatarea nulității absolute formulată de primar. Condiții și efecte Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte Index alfabetic: acțiune în constatare nulitate absolută - contract de vânzare-cumpărare - drept de preemțiune - consiliu local - primar Legea nr. 215/2001, art. 1 alin. (2) lit. d) - e), art. 36, art. 61 alin. (2), art. 63 Legea nr. 422/2001, art. 4 alin. (4), (8) Potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, Consiliul local este autoritatea care deliberează având dreptul de a lua hotărâri, iar primarul este autoritatea care are sarcina de a executa dispozițiile organelor superioare, singura autoritate competentă să supună aprobării și să dispună cu privire la exercitarea dreptului de preemțiune în vederea cumpărării unui bun imobil fiind, prin urmare, Consiliul local.

Astfel, este legală soluția de respingere a acțiunii în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare - în susținerea căreia s-a invocat încălcarea dreptului de preemțiune al reclamantei (n.r. – Municipiul, prin primar) -, în cazul în care primarul a exercitat dreptul de preemțiune în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796 din 29 martie 2012 Prin sentința comercială nr. 93 din 18 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, Secția civilă, instanța a respins ca nefondată excepția lipsei de interes invocată de pârâta Banca T. SA, a admis acțiunea formulată de reclamanta Municipiul împotriva pârâților SC R. Cluj Napoca și B.N.P.

B.C.M. și a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2087 din 1 iulie 2008 încheiat între pârâții SC R. SA Râmnicu Vâlcea, în calitate de vânzător, și Banca T. SA, în calitate de cumpărător, cu privire la imobilul situat în Râmnicu Vâlcea, str. G.S. nr. 13, jud. Vâlcea, compus din teren în suprafață de 1.093,67 m.p. și Construcția C1 Sediu P+1 E+M, în suprafață construită la sol de 325,59 m.p. pentru considerentul că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 în sensul încălcării dreptului de preemțiune al reclamantei. Împotriva acestei sentințe comerciale, pârâții Banca T. SA și SC R. SA, prin administrator social, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., au declarat apel, pentru soluționarea cărora la Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, la data de 10 mai 2010, a fost înregistrat dosarul nr. xx65/90/2008. Prin decizia comercială nr. 287 din 27 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, s-au admis apelurile declarate de apelantele Banca T. SA Cluj Napoca și SC R. SA prin administrator judiciar; s-a schimbat în parte sentința comercială atacată în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut în principal că, potrivit art. 63 din Legea nr. 215/2001, Primarul nu avea abilitatea legală de exercitare a dreptului de preemțiune în lipsa unei Hotărâri a Consiliului Local, acesta din urmă fiind singura autoritate competentă să supună aprobării și să dispună cu privire la exercitarea dreptului de preemțiune și asupra cumpărării imobilului în litigiu conform art. 36 din Legea nr. 215/2001. Consiliul Local al Municipiului, prin Hotărârea nr. 251/1999, și-a exercitat dreptul de preemțiune abia la data de 27 august 2008, cu mult peste termenul de decădere de 15 zile prevăzut de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001 care se împlinise la 19 iunie 2008. Împotriva deciziei comerciale nr. 287 din 27 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, au declarat recurs SC R. SA și Municipiul.

În motivarea cererii de recurs SC R. SA, prin administrator special, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. criticând decizia atacată în sensul că în mod greșit instanța de apel a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, adică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul Municipiul a criticat decizia nr. 287 din 27 iunie 2011 prin invocarea art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

precizând că: 1) decizia cuprinde motive contradictorii prin schimbarea în parte a sentinței comerciale în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate; 2) instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și esențial neîntemeiată față de faptul că dreptul de preemțiune al unității administrativ-teritoriale prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 trebuie exprimat de către reprezentantul acestuia care este Primarul – autoritatea prevăzută la art. 4 alin. (8). De altfel, a arătat recurentul, legalitatea exercitării dreptului de preemțiune a făcut obiect de analiză în fața instanței de contencios administrativ, iar soluția irevocabilă este în concordanță cu apărările sale.

Intimata Banca T. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul Municipiul, prin care a solicitat respingerea acestuia ca netemeinic cu consecința menținerii deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a reținut următoarele: 1. Recurenta SC R. SA, prin administrator special, a criticat decizia nr. 287 din 27 iunie 2011 invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Cu alte cuvinte, se poate invoca art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. când hotărârea nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei. Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și din perspectiva criticii deciziei recurate subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte a reținut că este neîntemeiată deoarece din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a motivat-o în fapt și în drept, fiind respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.ă civ. și invocat de către recurentă, Înalta Curte a reținut că, potrivit acestui text de lege, modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit. Din această perspectivă și față de decizia dată de instanța de apel, Înalta Curte a reținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Cu o altă exprimare, Înalta Curte a reținut că din moment ce instanța de apel a admis apelul, a schimbat în parte sentința prin respingerea cererii de chemare în judecată și menținerea dispoziției referitoare la respingerea excepției lipsei de interes invocată de Banca T. SA Cluj Napoca, rezultă că în mod greșit nu a înlăturat obligarea pârâtei SC R. SA la plata sumei de 22.652 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin respingerea cererii de chemare în judecată ca efect a admiterii apelului pârâtei SC R. SA nu se află în culpă procesuală astfel încât să fie obligată în temeiul art. 274 C. proc. civ. la cheltuieli de judecată. 2. În ceea ce privește recursul declarat de Municipiu, Înalta Curte a reținut că este nefondat pentru următoarele considerente: Așa cum am arătat deja atunci când a fost analizat recursul declarat de SC R. SA, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat în sensul modificării hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Plecând de la dispozițiile legale precizate, Înalta Curte a reținut că criticile recurentului subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate deoarece din considerentele deciziei atacate reiese cu claritate că aceasta este motivată în drept în concordanță cu situația de fapt.

Ca urmare a stabilirii situației de fapt și aplicării dispozițiilor legale aplicabile speței instanța de apel, cu respectarea art. 296 C. proc. civ., a admis apelurile și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată. Este de reținut că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect chiar constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP B.C.M. sub nr. 2087 din 1 iulie 2008 încheiat între SC R. SA și SC Banca T. SA. Or, prin respingerea cererii de chemare în judecată rezultă cu claritate că instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei cereri. Împrejurarea că raționamentul instanței de apel nu coincide cu raționamentul recurentului nu poate fundamenta criticile recurentului prin invocarea art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Referitor la al doilea motiv de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală față de dispozițiile art. 4 alin. (4) și alin. (8) din Legea nr. 422/2001, Înalta Curte a reținut că este nefondat. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Literatura juridică a stabilit că este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii înseamnă că instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte a reținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că potrivit art. 63 din Legea nr. 215/2001 Primarul nu avea abilitate legală de a exercita dreptul de preemțiune în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local, acesta fiind conform art. 36 din Legea nr. 215/2001 singura autoritate competentă să supună aprobării și să dispună cu privire la exercitarea dreptului de preemțiune în vederea cumpărării imobilului în litigiu. Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că potrivit art. 1 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 215/2001 Consiliul local este autoritate deliberativă, iar potrivit art. 1 alin. (2) lit. e) primarul este autoritate executivă.

Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt Consiliile locale , comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și Primarii, ca autorități executive . Cu alte cuvinte, Consiliul local este autoritatea deliberativă, adică este organ care deliberează având dreptul de a lua hotărâri, iar primarul este autoritate executivă, adică autoritatea care are sarcina de a executa dispozițiile organelor superioare. Păstrând același raționament juridic este de subliniat că art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 prevede că primarul asigură ... punerea în aplicare a legilor, decretelor, ordonanțelor Guvernului, hotărârilor de Guvern, a hotărârilor consiliului local . Așadar, din analiza textelor de lege menționate rezultă că primarul nu poate să exercite dreptul de preemțiune în lipsa unei hotărâri a Consiliului local.

De altfel, din analiza procesului-verbal de ședință din 27 august 2008 rezultă că primarul arată că „... avem nevoie de această hotărâre de consiliu, dreptul de preemțiune pentru a cumpăra acest imobil”. Față de faptul că dreptul de preemțiune a început să curgă de la data transferului acestui drept de la Ministerul Culturii și Cultelor către unitatea administrativ teritorială, respectiv data de 3 iunie 2008, reiese că termenul de 15 zile prevăzut de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001 s-a împlinit la 19 iunie 2008. În consecință, hotărârea Consiliului local 251.99/2008 privind exercitarea dreptului de preemțiune a fost adoptată după împlinirea termenului prevăzut de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001.

În ceea ce privește critica adusă hotărârii atacate din perspectiva analizei legalității exercitării dreptului de preemțiune efectuată de către instanța de contencios administrativ, Înalta Curte a reținut că este neîntemeiată deoarece instanța de contencios administrativ a Tribunalului Vâlcea, prin sentința nr. 214 din 10 februarie 2009 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 558/R-Cont din 22 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a analizat legalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 251/99/2008, și nu legalitatea exercitării dreptului de preemțiune. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul Municipiu împotriva deciziei comerciale a Secției a V-a comercială a Curții de Apel București nr. 287 din 27 iunie 2011; a admis recursul formulat de pârâta SC R. SA prin administrator special M.G., împotriva aceleiași decizii; a modificat în parte decizia atacată în sensul că a înlăturat obligația pârâtei SC R. SA de la plata cheltuielilor de judecată acordate în fond; a menținut restul dispozițiilor deciziei. În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte a redus onorariul avocatului intimatei pârâte Banca T. SA ținând cont de durata soluționării procesului și de complexitatea pricinii.