ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 501/2016

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 14 mai 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a

VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL,

solicitând să se constate denunțarea unilaterală de către reclamantă, în

calitate de promitent-cumpărător, a antecontractului de vânzare-cumpărare x din

27 noiembrie 2007, autentificat de BNP C. în 27 noiembrie 2007, având ca obiect

apartamentul din București și a antecontractului de vânzare-cumpărare y din 27

noiembrie 2007, autentificat de BNP C. în 27 noiembrie 2007, având ca obiect

apartamentul din București, în conformitate cu prevederile pct. 5.5.1. din

antecontractele sus-menționate, pentru nerespectarea termenului de predare

stabilit la sfârșitul trimestrului III al anului 2009; obligarea pârâtei la

restituirea sumei de 84.725,77 euro, achitată cu titlu de avans pentru

antecontractul de vânzare-cumpărare z din 27 noiembrie 2007 și a sumei de

79.658,31 euro, achitată cu titlu de avans pentru antecontractul de

vânzare-cumpărare nr. w din 27 noiembrie 2007, precum și obligarea la plata

dobânzii legale, prevăzute la pct. 5.5.1. din antecontracte, în sumă de

33.161,67 euro, respectiv 31.178,26 euro și a sumei de 3.622,40 lei,

reprezentând taxe notariale pentru încheierea în formă autentică a celor două

antecontracte de vânzare-cumpărare.

La data de 3 iulie 2013, pârâta a formulat

cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au

făcut obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate și

obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 611.508,78 euro (echivalent a

2.721.276 lei la cursul valutar al BNR din data de 1 iulie 2013), reprezentând

rest de preț.

Prin Sentința civilă nr. 7348 din 20

decembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca

neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, invocată de

reclamanta-pârâtă, a constatat puterea de lucru judecat a celor reținute de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială prin Sentința comercială nr.

8864 din 5 iulie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 16482/3/2010, cu privire la

respectarea termenului de finalizare și de inițiere a demersului de predare a

celor două apartamente ce fac obiectul prezentului dosar, a respins ca

nefondată cererea principală, astfel cum a fost precizată, a admis cererea

reconvențională și a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au format obiectul antecontractelor

de vânzare-cumpărare autentificate de BNP C. xx din 27 noiembrie 2007 și yy din

27 noiembrie 2007, respectiv apartamentul 1 din București, astfel cum acestea

sunt identificate în art. 1 din antecontractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. xx din 27 noiembrie 2007 de BNP C. și apartamentul 2 din

București, astfel cum acestea sunt identificate în art. 1 din antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat în 27 noiembrie 2007 de BNP C.; a obligat

reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante echivalentul în lei, la data

plății efective, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, al

sumei totale de 611.508,78 euro, reprezentând rest de preț aferent imobilelor

sus-menționate, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei-pârâte de

obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată și a obligat

reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma totală de 74.456,76 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul are ca obiect Decizia nr. 1238 din

11 decembrie 2014, prin care Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă împotriva

sus-menționatei sentințe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă

a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea autorității de lucru

judecat și cu aplicarea greșită a normelor de drept material; au fost invocate,

astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc.

civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art.

488 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că ambele instanțe de fond au adoptat

aceeași soluție juridică în legătură cu efectul negativ al autorității de lucru

judecat,cu privire la cererea reconvențională, reținând în mod greșit că nu

există identitate de cauză, ci doar de părți și obiect, cu motivarea că

pârâta-reclamantă a îndeplinit întreaga procedură și a complinit toate lipsurile

reținute prin hotărârile pronunțate în Dosarul nr. 16482/3/2010 și a executat

toate obligațiile izvorând din antecontracte, în speță fiind invocată o

situație de fapt diferită față de dosarul sus-menționat.

În acest context, recurenta a arătat că situația

de fapt nouă nu este de natură să modifice temeiul juridic al dreptului

pretins, respectiv să constituie o cauză nouă, diferită de aceea din Dosarul

nr. 16482/3/2010 și să înlăture efectul negativ al autorității de lucru judecat

izvorând din Sentința comercială nr. 8864/2011 și din Decizia civilă nr.

1238/2014, pronunțate în Dosarul nr. 16482/3/2010.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut

de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată este

pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 982 C. civ. și cu

interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 5 din antecontracte,

care reglementează termenul de predare.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 982

C. civ. și prevederile art. 5 din antecontractele încheiate de părți și a

subliniat că în mod eronat a reținut instanța de apel că acestea nu prevăd un

termen de predare, ci doar un termen de finalizare și un termen de semnare și a

negat scadența acestuia la sfârșitul trimestrului III al anului 2009, interpretând

și aplicând greșit atât legea, cât și convenția părților.

O altă critică formulată de recurentă,

vizează aplicarea greșită a prevederilor contractuale și a normelor de drept

material în ceea ce privește denunțarea unilaterală a antecontractelor.

În concret, a arătat că nici prima instanță

nu s-a pronunțat în legătură cu notificarea pe care i-a transmis-o intimatei la

17 aprilie 2013, prin care, în conformitate cu prevederile art. 5.5.1, au fost

denunțate unilateral cele două antecontracte, iar curtea de apel a făcut o

demonstrație matematică pentru a dovedi că sus-menționata notificare nu

respectă termenul de 10 zile în care putea fi comunicată, potrivit art. 5.5.1.

Astfel, a subliniat că instanța de apel a

ignorat perioada de grație, cunoscută de ambele părți ca urmare a transmiterii

respectivei notificări, în funcție de care trebuiau calculate perioadele

succesive, aplicând în mod eronat în calculele sale perioada maximă de trei

luni.

Subsumat aceluiași motiv de recurs (prevăzut

de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), a arătat că instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind îndeplinirea

obligațiilor intimatei.

Sub acest aspect recurenta a arătat că prima

instanță a reținut îndeplinirea obligațiilor pârâtei, respectiv îndeplinirea

obligației de finalizare la 13 aprilie 2009, ca efect al puterii de lucru

judecat izvorând din Sentința comercială nr. 8864/2011.

Astfel, arată că tribunalul a reținut că

pârâta a convocat-o la 25 aprilie 2013, pentru a participa la data de 8 mai

2013 la predarea apartamentelor și a notificat-o la 27 mai 2013 pentru a se

prezenta la data de 31 mai 2013 în fața notarului public, pentru încheierea în

forma autentică a contractelor de vânzare-cumpărare, aceeași situație de fapt

fiind reținută și în considerentele deciziei recurate.

A apreciat recurenta că, în condițiile în

care sunt admise motivele de recurs arătate în precedent, denunțarea

unilaterală a celor două antecontracte de vânzare-cumpărare este validă și

produce efecte, astfel că procedura urmată de intimată după data de 17 aprilie

2013, în baza prevederilor art. 5.9., nu mai produce efecte.

În final, a subliniat că motivele de recurs

vizează soluția instanței de apel, în ansamblul său, inclusiv în ceea ce

privește pretențiile pecuniare constând în restituirea avansurilor și obligarea

la plata dobânzii și că nu a formulat motive speciale privind cele două capete

de cerere principale deoarece soluționarea lor depinde de admiterea motivelor

de recurs dezvoltate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

timbrarea recursului vizând inclusiv pretențiile bănești formulate prin cererea

principală.

La 27 aprilie 2015, intimata a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la

12 mai 2015 recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2)

C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în

principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 iunie 2015, Înalta

Curte a dispus comunicarea către părți a raportului, iar prin încheierea din 20

octombrie 2015 a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru

soluționarea acestuia pe fond la 19 ianuarie 2016, când, pentru legala

îndeplinire a procedurii de citare a recurentei, prin administrator judiciar, a

amânat judecarea cauzei la 8 martie 2016.

Înalta Curte, verificând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu motivele invocate,

reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C.

proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea

de lucru judecat și când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a normelor de drept material.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se impun câteva precizări referitoare

la normele care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Atât C. civ. de la 1864, în vigoare la data

perfectării antecontractelor de vânzare-cumpărare în discuție, cât și C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare la data promovării prezentului

litigiu prevăd interdicția dublei judecăți între aceleași părți, în temeiul

aceleiași cauze și pentru același obiect.

Astfel, potrivit art. 1201 C. civ. de la

1864, "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are

același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți,

făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate", iar potrivit art. 431

alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 "nimeni nu poate

fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași

cauze și pentru același obiect."

Manifestarea procesuală a autorității de

lucru judecat sub forma excepției procesuale (art. 432 C. proc. civ.) presupune

deci tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Actele dosarului relevă că între reclamantă

și pârâtă a existat un litigiu în legătură cu antecontractele de

vânzare-cumpărare autentificate de BNP C. sub nr. xx din 27 noiembrie 2007 și

sub nr. yy din 27 noiembrie 2007, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 16482/3/2010

înregistrat inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială

și finalizat prin Sentința comercială nr. 8864 din 5 iulie 2011 și Decizia

civilă nr. 239 din 18 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a

civilă, în sensul respingerii ca neîntemeiate, atât a cererii prin care

reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând

rezoluțiunea sus-menționatelor antecontracte și restituirea sumelor achitate în

baza acestora, cât și a cererii reconvenționale prin care pârâta-reclamantă a

solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare și obligarea reclamantei-pârâte la plata costurilor suportate

în legătură cu imobilele ce fac obiectul antecontractelor precizate și a restului

de preț.

În speță, SC A. SRL a susținut că greșit i-a

fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de ea cu privire

la cererea reconvențională, prin raportare la hotărârea sus-menționată,

subliniind că, în mod eronat a reținut curtea de apel că nu există identitate

de cauză, ci doar de părți și obiect, cu motivarea că pârâta-reclamantă a

îndeplinit întreaga procedură și a complinit toate lipsurile reținute prin

hotărârile pronunțate în Dosarul nr. 16482/3/2010 și a executat toate obligațiile

izvorând din antecontracte, în speță fiind invocată o situație de fapt diferită

față de dosarul sus-menționat.

Sub acest aspect, relevante sunt cele

reținute de instanțele de judecată prin hotărârile pronunțate în Dosarul nr.

16482/3/2010 cu privire la cererea reconvențională formulată de SC B. SRL.

Astfel, atât prima instanță, cât și instanța

de control judiciar învestite cu soluționarea cauzei ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 16482/3/2010 au apreciat că se impune respingerea cererii

reconvenționale, întrucât nu a fost respectată procedura prevăzută la pct. 5.6

al art. 5 din antecontracte și nu s-au remediat neconformitățile constatate,

curtea de apel conchizând că trebuie urmată procedura de predare a imobilelor

și numai după acest moment instanța poate să decidă pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a reținut prin decizia

recurată că, ulterior soluționării Dosarului nr. 16482/3/20101, SC B. SRL a

parcurs procedura reglementată de pct. 5.6 al art. 5 din antecontractele de

vânzare-cumpărare, în sensul că a convocat SC A. SRL la 25 aprilie 2013, pentru

a participa la data de 8 mai 2013 la predarea apartamentelor și a notificat-o

la 27 mai 2013 pentru a se prezenta la data de 31 mai 2013 în fața notarului

public pentru semnarea contractelor de vânzare-cumpărare în formă autentică;

constatând că SC A. SRL nu a dat curs notificărilor, conform prevederilor pct.

5.9 lit. iii) al art. 5 din antecontractele de vânzare- cumpărare, SC B. SRL a

considerat că procesul-verbal de predare a fost semnat fără nicio obiecție și a

solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare.

Potrivit susținerilor recurentei, situația de

fapt nouă nu este de natură să modifice temeiul juridic al dreptului pretins,

respectiv să constituie o cauză nouă, diferită de cea din Dosarul nr.

16482/3/2010 și să înlăture efectul negativ al autorității de lucru judecat

izvorând din Sentința comercială nr. 8864/2011 și din Decizia civilă nr.

1238/2014, pronunțate în Dosarul nr. 16482/3/2010.

În dezacord cu recurenta, Înalta Curte

subliniază că autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă

faptele pe care se fondează și cele pe baza căreia a fost pronunțată hotărârea

precedentă sunt diferite.

Aceasta, întrucât cauza rezidă în fundamentul

juridic al acțiunii și se materializează practic în situația de fapt calificată

juridic.

Altfel spus, identitatea de cauză implică

existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestor

fapte.

Cum, în speță, ulterior soluționării

Dosarului nr. 16482/3/2010, SC B. SRL a parcurs procedura reglementată de art.

5 din antecontractele de vânzare-cumpărare, schimbându-se astfel situația de

fapt, Înalta Curte constată că în mod legal a apreciat curtea de apel că este

corectă soluția primei instanțe de respingere a excepției autorității de lucru

judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția identității de cauză.

Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de

recurs, întemeiat în drept pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8

C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia recurenta a înțeles

să critice decizia atacată prin prisma faptului că instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit normele materiale și prevederile contractuale

vizând termenul de predare, denunțarea unilaterală și îndeplinirea obligațiilor

intimatei.

Înalta Curte constată însă că în ceea ce

privește aspectele vizând termenul de predare și îndeplinirea obligației de

finalizare a lucrărilor, în Dosarul nr. 16482/3/2010 s-a statuat, cu autoritate

de lucru judecat, că SC B. SRL a respectat termenul de finalizare și predare a

imobilelor ce fac obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare în litigiu.

Așa fiind, în mod legal instanța de apel a

valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, care se impune în al doilea

proces și are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără

posibilitatea de a fi contrazisă.

Altfel spus, în ipoteza efectului pozitiv al

lucrului judecat, prezumția impusă de dezlegarea problemei litigioase asigură,

din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârilor judecătorești.

Prin urmare, chestiunea dezlegată irevocabil

prin hotărârile pronunțate în Dosarul nr. 16482/3/2010, care au statuat că SC

B. SRL a respectat termenul de finalizare și predare a imobilelor ce fac

obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare în litigiu se impune ca un

"dat" în temeiul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat pe

acest aspect.

În plus, recurenta nu prezintă o veritabilă

critică de nelegalitate care să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că nici

aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea deciziei recurate.

În sfârșit, celelalte critici subsumate de

recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., referitoare la împrejurarea că prima instanță nu s-a pronunțat în

legătură cu notificarea pe care i-a transmis-o intimatei la 17 aprilie 2013,

prin care, în conformitate cu prevederile art. 5.5.1 din contract, au fost

denunțate unilateral cele două antecontracte, iar curtea de apel a făcut o

demonstrație matematică pentru a dovedi că sus-menționata notificare nu

respectă termenul de 10 zile în care putea fi comunicată potrivit art. 5.5.1

din contract, nu configurează niciun temei de nelegalitate, în mod concret,

distinct de faptul că se referă la aprecierea probelor, care se subsumează

netemeiniciei hotărârii, astfel că nu pot forma obiectul controlului de

legalitate pe calea recursului.

Astfel, Înalta Curte subliniază că aceste

critici nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., în lipsa indicării normei de drept material încălcate sau greșit

aplicate ele relevând, în realitate, nemulțumirea recurentei față de modul de

administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a

litigiului în raport cu situația de fapt.

Separat de aspectele menționate mai sus,

trebuie subliniat că din succesiunea actelor dosarului reiese că recurenta a

reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora

instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de

instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor

sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile

extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja

acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța

de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Față de considerentele sus-arătate, decizia

atacată se dovedește a fi legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

recurenta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1238 din 11 decembrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8

martie 2016.

Procesat

de GGC - CL