ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1084/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul M.D.M.A. a chemat în judecată pârâții P.R., P.M.S., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București, prin primar general, Consiliul General al Municipiului București și Administrația Fondului Imobiliar, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3539 din 08 mai 2000 privind imobilul situat în București, sector 2, precum și revendicarea imobilului menționat.

In drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 20 din Constituția României, art. 6 și art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție.

Pârâții P.R. și P.M.S. au formulat întâmpinare, invocând, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, prin primar general, și Administrația Fondului Imobiliar, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția decăderii din dreptul de a mai pretinde în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, excepția prescripției acțiunii.

La data de 18 septembrie 2006, I.G.D. a formulat cerere de intervenție în nume propriu, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului, arătând că este proprietara imobilului în litigiu, calitate în care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților P., cerere care a fost admisă de instanță, aflată în prezent în recurs.

La data de 27 septembrie 2007 reclamantul a depus o precizare a acțiunii prin care a solicitat ca pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, prin comparare de titluri, iar, prin încheierea din data de 13 noiembrie 2007, tribunalul a luat act de declarația reclamantului, în sensul că înțelege să se judece numai cu pârâții persoane fizice, P.R. și P.M.S.

Prin sentința civilă nr. 1461 din 14 octombrie 2008, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea reclamantului, precum și cererea de intervenție, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a apreciat că demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului preluat în mod abuziv de către stat, ulterior, vândut conform Legii nr. 112/1995, au caracterul unor acte de conservare a dreptului, urmând ca, ulterior, coproprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.

S-a reținut totodată că, în cazul imobilelor naționalizate, există dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.

În situația în care se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca și în cazul în care contractul nu a fost atacat în termenul legal prevăzut de lege, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv, se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. A considera că, în această situație, mai poate fi admisă o acțiune în revendicare, căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, prin compararea de titluri, ar însemna a se ignora intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului, prin derogare de la aceste reguli.

Proprietarul imobilului se poate adresa și instanței de judecată pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș, devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, întrucât ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credință bunul, în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar.

În acest sens, au fost avute în vedere și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 140/A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâților, a admis apelul reclamantului și al intervenientei, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În ceea ce privește apelul pârâților, Curtea a constatat că acesta nu a fost motivat, situație în care au fost avute în vedere prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă această excepție, având în vedere calitatea reclamantului de succesor al autorului său, G.A., demersul său pentru revendicarea imobilului neputând fi respins doar pentru eventualitatea existenței și a unui alt moștenitor.

În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamant, Curtea a constatat că acesta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ. - acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, acțiune supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat să solicite retrocedarea acestora în natură sau, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, foștii proprietari aveau posibilitatea de a obține despăgubiri. Nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ., ceea ce înseamnă că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, nu poate să devină inadmisibilă prin adoptarea unei legi speciale de reparație civilă.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secțiile Unite, nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. În dispozitivul acestei decizii se arată că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.

De asemenea, în expunerea de motive a deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 ar exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul efectiv la justiție.

În ipoteza respingerii acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic, din art. 480 C. civ., în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la o schimbare a însăși naturii acțiunii în revendicare, transformând-o pe aceasta într-o acțiune personală imobiliară, cu încălcarea principiilor disponibilității procesului civil și a dreptului la un proces echitabil.

În Hotărârea din 13 ianuarie 2009, în Cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le încalcă acestora dreptul de acces la o instanță, în măsura în care acea cale nu este una efectivă. Deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este una efectivă.

S-au avut în vedere și prevederile art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată în mod expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, respectiv dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Concluzia instanței de apel a fost în sensul că, deși tribunalul a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată, acesta nu a soluționat pe fond acțiunea, nepronunțându-se asupra titlurilor părților. Prima instanță nu a cercetat dacă reclamantul din acțiunea în revendicare se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, astfel cum a impus decizia pronunțată în recursul în interesul legii. Mai mult, soluționând acțiunea în revendicare fără a se pronunța cu privire la pretinsul drept de proprietate, reclamantului i s-a încălcat dreptul de acces la o instanță.

În ceea ce privește situația contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a arătat că, în cadrul unei acțiuni în revendicare, compararea titlurilor părților presupune, prin ipoteză, existența unor titluri valabile. Împrejurarea că acest contract nu a fost anulat de instanțe, trebuie analizată prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul de a se cerceta dacă pârâții dețin sau nu un bun în sensul Convenției.

S-a statuat totodată că, în rejudecare, se va pune în discuție calificarea juridică a cererii intervenientei I.G.D., față de obiectul acestei cereri, dat fiind faptul că, prin încheierea din 06 mai 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție, fără a stabili caracterul principal sau accesoriu al acesteia. Prin sentința pronunțată, tribunalul a considerat că aceasta este o cerere de intervenție în nume propriu, fără a motiva însă această soluție.

De asemenea, în rejudecare, se va avea în vedere excepția autorității de lucru judecat invocată reclamant, precum și celelalte apărări formulate părți.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) pârâta P.M.S. și (II) pârâtul P.R., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I) Recursul formulat de pârâta P.M.S. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, a existat un singur considerent în cuprinsul deciziei, anume că „...demersul său pentru revendicarea imobilului neputând fi respins pentru singurul motiv al eventualei existențe a altui moștenitor”, ceea ce înseamnă că instanța nu a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă și "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților."

Instanța de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat argumentele referitoare la lipsa și chiar anularea certificatului de moștenitor al reclamantului, singurul înscris doveditor susceptibil a face dovada că acesta este titularul dreptului dedus judecații în acțiunea în revendicare.

Instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 109 C. proc. civ., respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceasta având obligația să stăruie pentru stabilirea corectă a calității procesuale a părților, scop în care "putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Instanța de apel trebuia, de asemenea, să aplice în mod corect dispozițiile art. 1169 C. civ., punând în vedere reclamantului să facă dovada calității pretinse, sub sancțiunea respingerii cererii sale ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Potrivit art. 2 din Decretul nr. 31/1954, recurentul-pârât a susținut că înțelege să invoce, pe cale de excepție, nulitatea certificatului de moștenitor nr. 221 din 01 octombrie 2007, întrucât acest certificatul a fost emis în condițiile în care mai fusese emis un alt certificat de moștenitor, anulat ulterior, și în condițiile în care, printr-o hotărâre irevocabilă opozabilă reclamantului, s-a stabilit calitatea acestuia de moștenitor, alături de intervenienta I.G.

(II) Recursul formulat de pârâtul P.R. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

S-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 257 C. proc. civ., situație care conduce la nulitatea încheierii pentru nemotivare, după cum urmează: inițial, completul de judecată a fost format din judecătorii F.P. și F.D.; completul astfel format a rămas în pronunțare asupra cauzei; întrucât au existat păreri divergente, cauza a fost repusă pe rol și s-a acordat un termen de 7 zile, respectiv la 27 ianuarie 2010, apoi la 17 februarie 2010, pentru a se continua judecata cauzei în complet de divergență; conform art. 257 C. proc. civ., cei doi judecători cu păreri divergente aveau obligația să-și motiveze părerile, obligație pe care nu au respectat-o.

Pentru aceleași neregularități, s-a susținut încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, cu consecința nulității actelor ulterioare, întrucât, potrivit art. 106 C. proc. civ., anularea unui act de procedură atrage nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu poate avea o existență de sine stătătoare.

În cazul unor opinii divergente, completul special constituit pentru soluționarea divergenței era obligat să pună în discuția părților numai problemele aflate în divergență. Necunoscând părerile divergente, recurentul-pârât a fost pus în imposibilitatea de a pune concluzii, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare. Nemotivarea opiniilor divergente a produs o vătămare în sens procesual, întrucât partea nu a avut posibilitatea de a pune concluzii pe aspectul desființării sentinței de primă instanță și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Mai mult, la repunerea cauzei pe rol pentru a judeca în complet de divergență, instanța nu a pus în discuția părților problema nemotivării, respectiv faptul nepronunțării pe fondul dreptului dedus judecății, dovadă în acest sens fiind însăși încheierea de dezbateri.

Pe același temei de drept - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. – s-a susținut din perspectiva art. 137 și art. 24 C. proc. civ., respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nepronunțarea și nemotivarea cererii/excepției de incompatibilitate în ceea ce o privește pe doamna judecător F.D., respectiv nulitatea încheierii de ședință și a actelor ulterioare. S-a învederat instanței că doamna judecător F.D. a mai participat în aceeași cauză, într-o fază anterioară, când a pronunțat o decizie completatoare - d-na judecător a anulat o hotărâre prin care se respinsese acțiunea în revendicare ca inadmisibilă - fapt care relevă că acest judecător și-a spus părerea asupra chestiunii litigioase.

Instanța, în loc să procedeze la judecarea cererii conform art. 137 C. proc. civ., s-a rezumat doar să ia act de faptul că d-na judecător nu înțelege să se abțină și a procedat la continuarea judecății, în aceeași compunere.

S-a invocat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât d-na judecător F.D. s-a aflat în stare de incompatibilitate.

S-a susținut și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat greșit legea, ignorând deciziile obligatorii date în recursul în interesul legii.

În cauză, era obligatorie decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii. În dispozitivul acestei decizii sunt arătate două ipoteze ce trebuie aplicate de instanțe în situația în care se formulează o acțiune întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prima ipoteză spune că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate și că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din considerentele deciziei nr. 33/2008 cu privire la prima ipoteză, rezultă că nu a fost primită opinia acelor instanțe care au considerat că persoanele, care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 sau care deși au urmat-o nu au obținut restituirea în natură, au deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, deoarece se încalcă principiul

specialia generalibus derogant

. De asemenea, s-a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. În fine, s-a arătat că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, față de regulile electa una via și principiul securității raporturilor juridice.

Prima instanța de fond a analizat cauza din perspectiva ambelor ipoteze, iar cauza Flaimbat contra României nu înlătură aplicarea primei ipoteze.

Astfel, instanța de fond, procedând la aplicarea primei ipoteze a arătat că în concursul dintre legea specială și dreptul comun și în baza principiului

specialia generalibus derogant

, se aplică legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

Procedând la aplicarea Legii nr. 10/2001, aflată în concurs cu dreptul comun, instanța de fond a reținut că imobilul a fost înstrăinat iar în ce privește actul de vânzare-cumpărare, a constatat că a fost valabil încheiat, a arătat că au devenit aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantul și intervenienta nu mai au dreptul la restituirea în natură.

S-a susținut și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea nelegală și greșită în cauză a deciziei Flaimbat contra României, fără să se aibă în vedere circumstanțele cauzei pendinte.

Instanța de apel a înlăturat prima ipoteză din decizia nr. 33/2008, apreciind că după pronunțarea cauzei Flaimbat contra României, această ipoteză nu se mai aplică. Substanța acestei decizii se referă la lipsa unei căi de atac eficiente în fața instanțelor judecătorești în perioada de până la adoptarea decizie nr. XX/2007 a instanței supreme, dată în recursul în interesul legii. Decizia privește o acțiune care a fost soluționată prin respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de constatare a nelegalității naționalizării în anii 2001-2002. În această decizie se arată că, în condițiile din anii 2001-2002 când existat o practică neunitară în materia admisibilității acțiunilor în revendicare, a avut loc o ingerință în dreptul reclamanților de acces la instanță, ingerință care nu a fost proporțională cu scopul urmărit.

Atât hotărârea instanței de fond, cât și cea de apel au fost pronunțate după adoptarea deciziei nr. XX/2007, când însăși Curtea Europeană a stabilit că, după această dată, există o cale eficientă în fața instanțelor judecătorești.

Instanța de apel a făcut o gravă confuzie, între accesul efectiv la instanță și aplicarea principiului

specilia generalibus derogant

, principiu care se aplică atunci când sunt în concurs o lege specială și una generală și, în același timp, operează principiul securității raporturilor juridice. Acest principiu

specialia generalibus derogant

, vorbește de înlăturarea legii generale și aplicarea legii speciale și nu de lipsirea căii de atac. Înlăturarea dispozițiilor generale și aplicarea celor speciale nu este tot una cu lipsirea unei căi de atac efective.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 329 alin. (3) și art. 295 C. proc. civ., întrucât instanța de fond s-a pronunțat și în raport de a doua ipoteză din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În partea finală a sentinței de fond, instanța a arătat expres faptul că ambele părți au un drept de proprietate cu aceeași putere, dar că, în speță, operează principiul securității raporturilor juridice și principiul nevătămării dreptului altei persoane.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a art. 297 C. proc. civ.

Din motivarea opiniei majoritare, a rezultat că desființarea sentinței s-a făcut pe considerentul că prima instanța, rezolvând procesul, nu ar fi cercetat fondul. Prima instanță a judecata fondul acțiunii, întrucât, procedând la aplicarea primei ipoteze din decizia nr. 33/2008, a stabilit că în speță este aplicabilă legea specială, iar din legea specială este aplicabil art. 18 lit. c), care determină respingerea acțiunii, ca neîntemeiată - nu mai este posibilă o restituire în natură pe calea dreptului comun, caz în care dreptul de proprietate în litigiu se preschimbă în dreptul la dezdăunare.

Prima instanță a cercetat drepturile ambelor părți și a dat prevalență titlului pârâților din rațiunea respectării siguranței circuitului civil, teză cuprinsă atât în decizia nr. 33 din 2008 a instanței supreme, cât și în jurisprudența instanței europene - în cauza Raicu c. România, în care se recunoaște că dobânditorul cu titlu oneros de la stat are un bun în sensul Convenției și se bucură de protecția oferită prin Protocolul nr. 1.

De asemenea, prima instanță s-a pronunțat și pe cea de-a două ipoteză și a arătat că ambele părți dețin un drept de proprietate la fel de puternic, dar că se opune reclamantului și intervenientei, principiul securității raporturilor juridice și principiul nevătămării unui alt drept de proprietate.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5, întrucât instanța de apel, în opinie majoritară, nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la această critică (interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, modificată și republicată). S-a susținut că acțiunea în revendicare este una principală, respectiv că nu există o altă acțiune care să poate fi considerată accesorie. Cererea de intervenție în interes propriu, deși apare ca fiind incidentă, nu poate fi scutită de taxa judiciară și de timbru judiciar, deoarece urmează regimul juridic al cererii principale.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 295 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Prin cererea de apel s-a susținut greșita soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesual active a reclamantului, motivele acestei excepții regăsindu-se în actele procedurale ale instanței de fond, instanța de apel fiind ținută conform art. 292 alin. (2), se examineze această critică.

Pe parcursul derulării procesului, s-a depus la dosar sentința civilă nr. 13024/2007, în care s-a stabilit că atât reclamantul cât și intervenienta sunt moștenitori în cote egale de pe urma defunctului G.G.S. De asemenea, tot pe parcursul derulării procesului, reclamantul a depus un alt certificat în care se arată că este unic moștenitor al defunctului G.S.G. Toate probele existau la dosar, astfel că rămânea la înțelepciunea judecătorilor verificarea modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active. Prin concluziile scrise, s-a susținut că sentința civilă nr. 13024/2007 nu le este opozabilă pârâților, întrucât aceștia nu au fost parte în proces.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 295 C. proc. civ. Instanța de apel a depășit limitele cererii de apel atunci când a admis apelul părții adverse pentru unicul considerent că instanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor și deci nu ar fi judecat pricina pe fondul acesteia, deși apelanții nici măcar nu invocaseră un asemenea motiv de apel și nu investiseră instanța cu judecata acestuia.

Cu privire la excepția inadmisibilității recursurilor, aceasta va fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul pârâților, instanța de apel a constatat că acesta nu a fost motivat, motiv pentru care au fost avute în vedere prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Întrucât, față de soluția pronunțată în primă instanță, singura chestiune rezolvată nefavorabil pentru pârâți era cea referitoare la excepția lipsei calității procesuale active, Curtea a analizat-o, din această perspectivă neputându-se aprecia că ar fi lipsit interesul părții de a acționa în calea de atac prescrisă de lege (interesul fiind privit drept una din condițiile de exercițiu al dreptului la acțiune - așadar, condiție de admisibilitate).

În recurs, interesul părții de a promova calea de atac subsecventă apelului, a constituit-o soluția pronunțată de instanță în apelul reclamantului și intervenientei, ceea ce înseamnă că nu a existat o exercitare

omisso medio

a recursului, respectiv un temei de inadmisibilitate a acestei căi de atac.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursurile pârâților, pentru următoarele considerente de fapt și de drept (considerente comune pentru ambele recursuri):

Instanța a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă și "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților", atunci când a analizat și soluționat excepția lipsei calității procesuale active, întrucât, în circumstanțele concrete ale cauzei, a apreciat corect că demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului preluat în mod abuziv de către stat au caracterul unor acte de conservare a dreptului, respectiv că, ulterior, coproprietarii pot să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.

Instanța de apel nu a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 109 C. proc. civ., respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât existența unei hotărâri judecătorești care stabilește calitatea de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu, dar și poziția procesuală a pârâților (care nu au mai înțeles să-și motiveze apelul pe acest aspect, tocmai în considerarea existenței hotărârii judecătorești irevocabile) nu mai justifica intervenția instanței în sensul solicitat de recurenți, "putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1169 C. civ., asigurându-se, în condițiile concrete ale cauzei - valorificarea unei hotărâri judecătorești irevocabile cu relevanță asupra chestiunii litigioase, lipsa motivării cererii de apel a pârâților pe acest aspect, chiar semnificația juridică a acțiunii în revendicare și reflectarea acesteia asupra chestiunii calității procesuale active a reclamantului (caracterul real al acțiunii ar impune chiar ca verificarea reclamată să se facă în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului) - să dea coerență actului de judecată, clarificând toate chestiunile legate de cadrul procesual de învestire, inclusiv printr-un punct de vedere pertinent, motivat, de principiu, asupra excepției lipsei calității procesuale active.

Însuși recurentul-pârât a arătat în expunerea de motive a cererii că, pe parcursul derulării procesului, s-a depus la dosar sentința civilă nr. 13024 din 27 septembrie 2007, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1098 din 25 septembrie 2008 (apel) și decizia civilă nr. 210 R din 14 aprilie 2009 (recurs), în care s-a stabilit că, nu numai reclamantul, ci și intervenienta sunt moștenitori ai patrimoniului defunctului autor, în cote egale.

Cum această probă există la dosar, având o semnificație juridică consistentă, dată fiind instituția puterii de lucru judecat ce însoțește orice hotărâre judecătorească, a imputa judecătorilor lipsa de acțiune în clarificarea calității procesuale active a reclamantului, înseamnă, pe de o parte, o nesocotire a caracterului privat al procesului civil, pe de altă parte, o nesocotire a efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile.

În ceea ce privește invocarea, pe cale de excepție, a nulității certificatului de moștenitor nr. 221 din 01 octombrie 2007, aceasta nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că are semnificația unei cereri noi, inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 316, cu referire a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pe de altă parte, pentru că printr-o hotărâre irevocabilă, s-a stabilit calitatea reclamantului de moștenitor al patrimoniului defunctului autor, alături de intervenienta I.G.D.

Pe temeiul dispozițiilor art. 257 C. proc. civ., nu poate fi reținută nulitatea încheierii pentru nemotivare, respectiv nulitatea actelor procedurale următoare, față de faptul că judecătorii completului inițial, cu păreri divergente, nu și-au motivat opiniile, întrucât nulitatea actului de procedură este strâns legată de condiția pricinuirii unei vătămări ce nu s-ar putea înlătura decât prin anularea actului - art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Or, o astfel de condiție nu s-a dovedit în cauză, cu atât mai mult cu cât, prin încheierea de ședință din 17 februarie 2010, chestiunile referitoare la aspectul nemotivării au fost dezbătute, părțile și-au spus părerea, la fel și instanța de apel, ceea ce înseamnă că pârâții nu s-au găsit în situația de a fi surprinși de cursul procesului pendinte.

Pentru aceleași pretinse neregularități, s-a susținut încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, cu consecința nulității actelor procedurale ulterioare, însă nici această critică nu poate fi reținută cât timp pe aspectul admisibilității acțiunii deduse judecății, părțile și-au spus părerea, aspect consemnat în cuprinsul încheierii de ședință.

La repunerea cauzei pe rol pentru a judeca în complet de divergență, instanța nu era obligată să solicite părților să pună concluzii inclusiv pe aspectul nepronunțării primei instanțe pe fondul dreptului dedus judecății, întrucât chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare odată repusă în discuție ar fi putut conduce la soluția trimiterii cauzei spre rejudecare în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aspect pe care partea nu ar fi trebuit să-l neglijeze/ignore (diligența în conducerea procesului civil, dar și în apărare, constituind un atribut inerent oricărei obligații procesuale).

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 295 C. proc. civ., nu poate fi primit, întrucât instanța de apel nu a depășit limitele cererii de apel atunci când a admis apelul părții adverse pentru faptul că instanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor și deci nu ar fi judecat pricina pe fondul acesteia (în condițiile în care apelanții nu invocaseră un asemenea motiv de apel), ci doar a făcut aplicarea dispoziției legale procedurale incidente - art. 297 alin. (1) C. proc. civ. - cauzei aflată pe rolul instanței de control judiciar, cu respectarea unui principiu de drept de la care nu se putea deroga, judecarea cauzei în sistemul dublului grad de jurisdicție, la care se adaugă și exigențele dreptului la un proces echitabil.

Nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire expresă la art. 137 și art. 24 C. proc. civ., respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în legătură cu nepronunțarea și nemotivarea cererii/excepției de incompatibilitate în ceea ce o privește pe doamna judecător F.D., întrucât conținutul încheierii de ședință probează faptul că situația doamnei judecător F.D., ca membru al completului, a fost clarificată cu prioritate - a făcut parte din completul de judecată care doar a îndreptat o eroare materială cu privire la decizia civilă pronunțată în recurs, ceea ce nu înseamnă că și-ar fi spus părerea asupra cauzei pendinte - motiv pentru care niciuna din părți nu a înțeles să formuleze cerere de recuzare.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., susținut în fapt tot pe considerentele referitoare la situația d-nei judecător F.D. în compunerea completului de judecată, nu poate fi primit, întrucât acest membru al completului nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, în accepțiunea pe care legea o conferă termenului.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv pe încălcarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi primit, întrucât instanța de apel a aplicat corect decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii.

Într-adevăr, în chiar dispozitivul acestei decizii s-au configurat principiile ce trebuie avute în vedere de instanțe în soluționarea acțiunilor în revendicare deduse judecății după data adoptării legii speciale, respectiv (1) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și (2) dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate și că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prima instanța a aplicat doar în mod formal dispozițiile de principiu ale deciziei sus-menționate, fără însă să aibă în vedere circumstanțele concrete ale cauzei pendinte, care prefigurau, în contextul unei acțiunii în revendicare de drept comun - context procedural ce se impune a fi respectat, dat fiind principiul disponibilității părților specific procesului civil - confruntarea a două titluri de proprietate cu privire la același imobil.

Acțiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților-persoane fizice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat, iar pe de altă parte, o astfel de limitare, chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului accesului liber la justiție, în condițiile în care Legea nr.10/2001 nu conține prevederi care să reglementeze raportul dintre fostul proprietar și cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995, sub aspectul redobândirii de către primul a posesiei imobilului, procedura administrativă de restituire fiind reglementată numai pentru imobilele deținute de către unitățile definite în art. 21 și următoarele din Capitolul III al Legii nr. 10/2001.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Instanța de apel a interpretat și aplicat corect în cauză considerentele deciziei Flaimbat contra României, tocmai având în vedere circumstanțele cauzei pendinte, respectiv practica neunitară la nivelul instanțelor de judecată în materia admisibilității acțiunilor în revendicare, cu repercusiuni în ceea ce privește dreptul reclamantului de acces efectiv la instanță.

Instanța de apel nu a făcut nici o gravă confuzie între dreptul de acces la instanță și aplicarea principiului

specilia generalibus derogant

, însăși expunerea de motive a hotărârii de primă instanță constituind dovada unei abordări strict formale a pretenției de revendicare, fără o analiză detaliată a tuturor susținerilor/apărărilor părților, în contextul procedural conferit de reclamant - acțiune în revendicare de drept comun - respectiv cu toate garanțiile ce trebuie să însoțească exercițiul dreptului de proprietate pretins în egală măsură de ambele părți litigante.

Față de această situație, instanței de apel a apreciat în mod corect că, deși tribunalul a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată, acesta nu a soluționat pe fond acțiunea, nepronunțându-se asupra titlurilor părților aflate în conflict judiciar. Astfel, s-a reținut corect că prima instanță nu a cercetat dacă reclamantul din acțiunea în revendicare se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel cum a impus decizia pronunțată în recursul în interesul legii. Mai mult, soluționând acțiunea în revendicare fără a se pronunța cu privire la pretinsul drept de proprietate, reclamantului i s-a încălcat dreptul de acces la o instanță.

În ceea ce privește situația contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a arătat corect că, în cadrul unei acțiuni în revendicare, compararea titlurilor părților presupune, prin ipoteză, existența unor titluri valabile. Împrejurarea că acest contract nu a fost anulat de instanțe, trebuie analizată prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul de a se cerceta dacă pârâții dețin sau nu un bun în sensul Convenției.

Față de modalitatea concretă în care calitatea de moștenitori ai fostului proprietar a fost stabilită, s-a statuat în mod judicios că, în rejudecare, instanța va trebui să pună în discuție calificarea juridică a cererii intervenientei I.G.D., față de obiectul concret al acestei cereri, dat fiind faptul că, prin încheierea din 06 mai 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție, fără a stabili caracterul principal sau accesoriu al acesteia. Prin sentința pronunțată, tribunalul a considerat că aceasta este o cerere de intervenție în nume propriu, fără a motiva însă această soluție.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a art. 297 C. proc. civ., nu poate fi reținut pentru următoarele considerente:

Din motivarea opiniei majoritare, a rezultat că desființarea sentinței s-a făcut pe considerentul că prima instanța, rezolvând procesul, nu ar fi cercetat fondul.

Cât timp cercetarea fondului pricinii deduse judecății presupune o abordare detaliată a tuturor susținerilor/apărărilor părților care-și dispută pretinsul drept de proprietate, fiecare în temeiul unui alt titlu de proprietate, nu poate fi îngăduită o cercetare strict formală a raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât trebuie respectate exigențele dreptului la un proces echitabil - art. 6 din Convenție - respectiv exigențele dreptului la proprietate - art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5, susținut pe ideea că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, modificată și republicată, atât în ceea ce privește cererea principală, cât și cererea de intervenție în interes propriu, întrucât dispoziția legală, conform căreia cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente sunt scutite de taxele judiciare de timbru, inclusiv în căile de atac, a primit o interpretare univocă în practica instanțelor.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile pârâților ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția inadmisibilității recursurilor, ca neîntemeiată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.M.S. împotriva deciziei nr. 140A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.R. împotriva deciziei nr. 140A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și încheierilor premergătoare din 20 ianuarie 2010, 27 ianuarie 2010 și 17 februarie 2010, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.