ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 842/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 20 decembrie 2000, sub nr. 7096/2000, reclamanta L.E. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Culturii pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1626,66 mp, reprezentând cota de 1/3 din suprafața totală de 4880 mp, situat în București, sectorul 3. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București la plata sumei de 1.000.000.000 lei reprezentând contravaloarea construcției ce a existat pe teren și demolată în anul 1985. În subsidiar, în situația în care din motive obiective terenul nu poate fi restituit, reclamanta L.E.

a cerut obligarea pârâtului Ministerul Culturii la plata contravalorii acestuia în sumă de 20.000.000.000 lei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul situat în București, a aparținut, inițial, mamei sale - M.G., care l-a dobândit prin moștenire de la autoarea sa. La rândul lor, părinții reclamantei - G.L. și M.L., la căsătoria reclamantei, i-au transmis acesteia, prin actul dotai înregistrat la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 14159/1931, dreptul de proprietate în cota indiviză de 1/3 din imobilul, teren și construcție, situat în București, sectorul 3; o altă cotă indiviză de 1/3 din imobil a fost dată cu titlu dotal nr. 11279/1930 sorei reclamantei - L.M., căsătorită N., iar ultima cotă de 1/3 din imobil a rămas în proprietatea părinților reclamantei.

Bunul a fost, în totalitate, naționalizat și trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 (Anexă, poziția nr.7081) pe numele mamei reclamantei - L.M.A. La data de 20 decembrie 2000, sub nr. 7097/2000, reclamanții N.F.G.

și N.S., în calitate de moștenitori ai defunctei L.M., căsătorită N., au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Culturii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1626,66 mp, reprezentând cota de 1/3 din suprafața totală de 4880 mp, situat în București, sectorul 3. Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București la plata sumei de 1.000.000.000 lei reprezentând contravaloarea construcției ce a existat pe teren, demolată în anul 1985. În subsidiar, în situația în care terenul nu poate fi, din motive obiective, restituit în natură, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Culturii la plata contravalorii imobilului în sumă de 20.000.000.000 lei.

La data de 3 mai 2001, Tribunalul București a dispus conexarea celor trei cauze în scopul soluționării lor împreună. Prin sentința civilă nr. 1445 din 22 noiembrie 2001 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, acțiunea principală și cererile conexe, soluție confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 192 din 10 mai 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți. În considerentele sentinței civile nr. 1445 din 22 noiembrie 2001 tribunalul a arătat următoarele: După cum rezultă din procesul-verbal nr. 29441/1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare București (fila 13 dosar) la nivelul datei de 4 februarie 1941, proprietarii imobilului situat în București (compus din construcții și teren aferent în suprafață de 4880 mp ) erau L.M.A., L.E.

(unul dintre reclamanții din prezenta cauză) și N.M. Imobilul sus descris a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Reclamanții pretind că această operațiune s-a realizat în mod nelegal, deoarece în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 a fost menționată ca proprietară doar L.M.A., nu și ceilalți doi coproprietari de la acel moment (L.E. și N.M.). În aceste condiții, Tribunalul a apreciat că statul a preluat imobilul în mod legal, deci având titlu valabil. În prezent, terenul pe care s-au aflat construcțiile demolate (și care este revendicat de reclamanți) este deținut de pârâtul Ministerul Culturii, fiind ocupat de Șantierul (aflat în conservare) prin care se urmărește edificarea obiectivului cultural anterior amintit.

Pe teren se găsesc diverse construcții nefinalizate, rămase în stadiul de fundație ori edificate până la un anumit nivel. Prin acțiunea principală și cererile conexe, aceștia au pretins a li se achita despăgubiri bănești, dar date fiind disp. art. 9-12 din Legea nr. 10/2001, ei nu pot primi despăgubiri bănești, ci doar în forma titlurilor de valoare a acțiunilor la o societate comercială. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 163 din 14 ianuarie 2005, a admis recursul declarat de reclamanții N.S., N.G. și L.E. împotriva deciziei dată de Curtea de Apel București, pe care a casat-o și a trimis cauza, pentru rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de casare a reținut și motivat că reclamanții au promovat acțiuni în revendicare imobiliară întemeiate în drept pe prevederile art. 480, art. 998 C. civ. și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și că litigiul a fost soluționat în baza Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare pe parcursul soluționării cauzei, fiind încălcate prevederile art. 47 din acest act normativ, odată ce acțiunile în revendicare nu au fost soluționate pe fond, ci în temeiul excepției de inadmisibilitate, iar apelul reclamanților a rămas nesoluționat.

S-a indicat instanței de trimitere ca în rejudecare să analizeze cauza și în raport cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, căruia, prin Hotărârea nr. 937 din 14 august 2003 i s-au transmis bunurile imobile, respectiv terenul aferent obiectivului de investiție „Centrul de Creație Culturală Cântarea României". În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 69 din 2 martie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta L.E. (decedată, proces continuat de moștenitoarea G.M.) și de reclamanții N.G. și N.S. (decedată, proces continuat de moștenitorul N.G.). Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut și motivat următoarele: Imobilul revendicat în cauză ce a aparținut autorilor reclamanților, ce era compus din teren și construcții, a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 și dat în administrare Primăriei municipiului București.

Ulterior, construcțiile au fost demolate iar terenul a trecut în administrarea C.C. al P.C.R., care, în baza Hotărârii nr. 1081 din 10 mai 1979, a început o serie de lucrări de investiții, sistate la data de 22 decembrie 1989. În vederea continuării investiției, în anul 1990, Consiliul General al Municipiului București a transmis terenul în cauză, împreună cu alte terenuri, Ministerului Culturii, iar prin H.G. nr. 937 din 14 august 2003, terenul a fost dat în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, administratorul fiind mandatat să inițieze un program prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului și de realizare de construcții pe teren.

Din expertiza tehnică efectuată în cauză, instanța de apel a reținut că o porțiune din parcela inițială este destinată arterei de circulație, iar pe cealaltă porțiune se află elemente de construcție, mai exact o platformă de beton cu lucrări parțiale de structură cu o fundație de 6 m adâncime, astfel că lucrările de investiții ce se aflau în desfășurare la 22 decembrie 1989 sunt în continuare protejate de un zid din dale de beton, șantierul găsindu­-se în conservare, urmând ca lucrările să se reia. S-a conchis astfel că, deși imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, motivele care au determinat afectarea terenului pentru construirea unor obiective de interes național subzistă.

Cu referire la capătul de cerere având ca obiect plata de despăgubiri pentru construcțiile demolate, decizia de casare a dispus, ca în rejudecare, instanța de apel să analizeze în fond cererea menționată, dar omite a lua în considerare că pe acest aspect s-a renunțat la motivele de recurs, decizia pronunțată inițial în apel - 192 din 10 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, devenind irevocabilă și drept urmare nu se pot face discuțiuni pe acest aspect.

Întrucât în primul ciclu procesual instanțele au respins acțiunile conexe în temeiul unui incident procedural ce viza inadmisibilitatea demersului judiciar întreprins de reclamanți, iar prin decizia nr. 163 din 14 ianuarie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât o casare totală, cu mențiunea expresă că dreptul reclamanților la despăgubiri pentru construcțiile demolate nu este prescris și că „instanța de trimitere urmează a se pronunță și în legătură cu acest capăt de cerere - lăsat nesoluționat pe fondul său. În rejudecare, Curtea de Apel București era obligată să soluționeze aceste pretenții, deoarece, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate era obligatorie pentru judecătorii instanței de trimitere.

Cum instanța de apel, în rejudecare, a procedat greșit la nesoluționarea pe fond a acestor pretenții, apreciind, eronat, atât limitele cât și efectele renunțării, s-a impus admiterea recursului declarat de reclamanți și reluarea judecății la aceeași instanță, urmând ca, în rejudecare, instanța de trimitere să ia în dezbatere, sub formă de apărări, și celelalte critici formulate de reclamanți în recurs.

Analizând sentința civilă apelată în raport de criticile formulate apel, de conținutul deciziei civile nr. 163 din 14 ianuarie 2005 și decizia civilă nr. 5232 din 27 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu probele administrate în cauză, înscrisuri și cele 2 expertize depuse prezentul dosar, Curtea de Apel București cu majoritate, în complet de divergență a reținut următoarele: Rezultă că prin cele 3 acțiuni conexe reclamanții în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari au solicitat întregul imobil din sector 3 compus din 4880 mp teren și contravaloarea despăgubirilor pentru toate construcțiile aflate pe teren. Imobilul a fost dobândit de M.L. ca dotă la căsătoria sa cu G.L.

conform actului dotal autentificat la 21 aprilie 1906 sub nr. 172 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Astfel,cum rezultă din adresa din 26 iunie 2000 emisă de SC T. SA imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 1081 de la L.M.A. și în baza transferului nr. 368/1954 de la MIA. În adresa emisă de Primăria Municipiului București (fila 16 dosar 7096/2000) se arată că în programul construcțiilor de locuințe pe anul 2000 al Primăriei Municipiului București nu sunt prevăzute investiții care să afecteze terenul situat în sector 3. Prin Protocolul din 28 noiembrie 1990 investiția prevăzută pentru Centrul Național de creații și cultură „Cântarea României" a fost preluată de la fostul Oficiu Economic Central „Carpați" la Ministerul Culturii.

Lucrările la acest obiectiv au fost sistate la începutul anului 1990 de către Ministerul Economiei Naționale prin adresa nr. 224942 din 3 ianuarie 1990 (vezi fila 29 dosar 7096/2000). În prezent toate construcțiile au fost demolate, iar partea de nord a terenului (aproximativ 30%) este ocupată de Bd., iar restul terenului este ocupat de S.N.C.C.C.R. Astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză efectuate în cauză,ultimul depus de expert M.C.

la 12 ianuarie 2009 (filele 80 -91 dosar), terenul în suprafață de 4880 mp al fostului imobil din sector 3, se identifică în prezent - o parte suprafața S1 - 2705 mp în domeniul public Bd., prin carosabil, parcare, trotuare, spațiu verde și o altă suprafață S2 -2175 mp în șantierul de conservare - lucrare sistată din anul 1989. Starea actuală a șantierului în conservare, aspectul general de abandonare a lucrării sistate din 1989, lipsa finanțărilor și a unor investiții parțiale face posibilă restituirea acestei suprafețe în natură, reclamanților. Suprafața de teren S2 ce reprezintă șantier în conservare nu face parte din domeniul public al statului astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 3, art. 7și art. 8 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998. Prin urmare nu se poate reține că O.G.

nr. 129 din 29 august 1998 ar fi inclus terenul revendicat rămas liber în domeniul public al statului acest act normativ este anterior Legii nr. 213/1998. După apariția legii privind proprietatea publică nu a fost emisă nici o hotărâre a guvernului respectiv a C.G.M.B. sau a Consiliului Județean prin care suprafața aflată în șantierul de conservare - lucrare sistată din anul 1989 - să fie declarată ca parte a domeniului public. O parte din terenul revendicat este afectat de utilități publice cu caracter de domeniu public, conform art. 3 din Legea nr. 213/1998 și anexei nr. 1. Pentru suprafața de teren afectată de aceste lucrări - 2705 mp (Bd. arteră de circulație, parcare, trotuare, spațiu verde) și pentru construcțiile demolate s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri la valoare actuală de circulație, care a fost abilita prin expertiza contabilă întocmită de S.I.

depusă dosar la 3 iunie 2009 (filele 129- 135 dosar). Construcțiile demolate 1985 (casă de locuit și anexe - magazie, magazin băcănie, atelier brutărie, au fost evaluate ipotetic la suma de 135.854 Euro. Având în vedere că dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat, fiind deposedați abuziv, iar Statul nu are un titlu legal pentru justifica preluarea și nici nu i-a despăgubit până în prezent pe ceștia, Curtea cu majoritate, a constatat că apelul este fondat și conform art. 296 C. proc. civ. l-a admis, a schimbat sentința civilă apelată nr. 1445 din 22 noiembrie 2001 pronunțată în dosarul nr. 7096/2000 de Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis acțiunile conexe formulate de reclamanți (respectiv autorii acestora L.E., N.G.

și N.S.) a omologa rapoartele de expertiză și a obligat pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuinței și Municipiul București prin Primarul General să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților G.M. și N.V.L. în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2175 mp identificat, delimitat ca fiind suprafața S2 delimitată de punctele A,B,8,9, 10,11, 12, 13,14,15,16,17,18, A prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert M.C. și schița anexă 2 precum și planul cadastral anexă 3 la acest raport de expertiză (filele 80-81 și 90-91 dosar apel), conform art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuințelor având în vedere că acesta deține în prezent dreptul de administrare asupra terenului și are obligația, alături de ceilalți pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate terenul de 2175 mp, conform art. 12, alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Curtea, cu majoritate, a constatat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză având în vedere temeiul de drept indicat de reclamanți în cele 3 acțiuni conexe(art. 480 C. civ.

și Legea nr. 213/1998) iar decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu are incidență în cauză deoarece vizează admisibilitatea acțiunilor în revendicare introduse după apariția Legii nr. 10/2001, în timp ce prezentele acțiuni conexe sunt formulate la 20 decembrie 2000. Având în vedere că o parte din terenul de 4880 mp nu mai poate fi restituit în natură, Curtea, cu majoritate, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților contravaloarea terenului în suprafață de 2705 mp S1, și a construcțiilor demolate în valoare totală de 6.037.391 Euro, compusă din: 135.854 Euro, contravaloare construcții demolate și 5.901.537 Euro - contravaloare teren, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, având în vedere că prin deciziile de casare nr. 5232 din 27 iunie 2007 și nr. 163 din 14 ianuarie 2005 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat că reclamanții nu au renunțat la dreptul pretins și că această cerere de acordare a despăgubirilor nu este prescrisă.

Această obligație de plată a despăgubirilor revine pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice deoarece acesta a preluat abuziv imobilul fără a achita o dreaptă și prealabilă despăgubire până în prezent, iar conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 în litigiile referitoare la drepturi de proprietate Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva deciziei Curții de Apel București, a declarat recurs Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului care a solicitat modificarea în parte a deciziei civile nr. 670 din 15 decembrie 2009, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a instituției raportat la capătul de cerere care vizează restituirea în natură a suprafeței de 2175 mp, iar pe fondul cauzei, cu privire la același capăt de cerere, solicită respingerea întrucât, utilitatea publică a acestui teren subzistă în continuare.

Se invocă aplicarea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 937/2003, art. 8 din O.U.G. nr. 24/2007, art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 361/2007, art. 6 din O.U.G. nr. 221/2008, art. 3 din H.G. nr. 33/2009. Se arată că suprafața de teren de 2175 mp care se suprapune proiectului "Esplanada" se află în proprietatea privată a statului, și doar în administrarea instituției recurente. În speța de față, s-a pus în discuție dreptul de proprietate asupra unui bun aparținând domeniului privat al statului, iar instituția nu are calitate pasivă în cauză. Cu privire la restituirea parțială în natură a terenului în suprafață de 2175 mp identificat conform expertizei administrate în cauză, se susține că actele depuse la dosar nu reiese o dovadă a partajării terenului sau a ieșirii din indiviziune, astfel că, suprafețele revendicate în cote de 1/3 nu sunt individualizate prin indicarea vecinătăților.

Imobilul a fost naționalizat, trecând în folosința și administrarea Primăriei Municipiului București. Se invocă în drept motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național a declarat recurs împotriva aceleiași decizii nr. 670 din 15 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, solicitând respingerea acțiunilor conexe formulate de reclamanții G.M.E. și N.V.L.

față de instituție ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale deciziei civile apelate, având în vedere următoarele considerente: Instanța de apel a reținut în esență - în mod eronat - printr-o analiză superficială a materialului probator - că, de vreme ce dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat prin deposedare abuzivă, Statul neavând un titlu legal pentru a justifica preluarea și nici nu i-a despăgubit până în prezent pe aceștia, acțiunile conexate din dosarele nr. 7096, 7097 și 7098 din anul 2000 ce formează obiectul dosarului nr. 7096/2000 prin care s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului din sector 3 compus din 4480 mp teren și contravaloarea construcțiilor demolate se vor admite și omologând rapoartele de expertiză - va obliga pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor și Municipiul București prin Primarul General să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2175 mp astfel cum a fost identificat și delimitat ca suprafața S2 prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert M.C.

S-a mai reținut, de asemenea, în vădită contradicție în termenii considerentelor, pe o parte, că în ceea ce privește suprafața de teren S2 de 2175 mp reprezentată de șantierul în conservare a investițiilor prevăzute pentru C.N.C.C.C.R., lucrările acestui obiectiv au fost sistate din anul 1989, starea actuală a șantierului în conservare, aspectul general de abandonare a lucrării, lipsa finanțărilor și a unor investiții publice făcând posibilă restituirea către reclamanți a acestei suprafețe în natură. Că, suprafața de teren S2 ce reprezintă șantierul în conservare nu face parte din domeniul public al Statului astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 în Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Pe de altă parte, soluționând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, instanța de apel, deși reține în mod corect că acesta deține în prezent dreptul de administrare asupra terenului și respinge ca nefondată această excepție, dispune totuși obligarea - vădit netemeinic și nelegal - prin nesocotirea flagrantă a materialului probator, - și a celorlalți pârâți (Ministerul Culturii și Patrimoniului Național ) să lase reclamanților în deplină proprietate terenul de 2175 mp conform art. 12, alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Se invocă drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Deși instanța de apel reține punctual în considerente că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate Intelectuală, prin Decizia nr. 163 din 14 ianuarie 2005, admițând recursul reclamanților și dispunând trimiterea cauzei, pentru rejudecare la aceeași instanță a indicat instanței de trimitere ca, în rejudecare, să analizeze cauza și în raport cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, căruia, prin H.G. nr. 937 din 14 august 2003, i s-au transmis bunurile imobile, respectiv terenul aferent obiectivului de investiții, C.C.C.C.R.

și, deși, pe firul aceluiași raționament, în mod corect respinge ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor (fostul Minister al Transporturilor, Construcțiilor și Turismului), având în vedere că acesta deține în prezent dreptul de administrare asupra terenului în suprafață de 2175 mp, extinde în mod surprinzător în dispozitiv măsura obligării de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților acest teren și asupra instituției Ministerul Culturii, nesocotind astfel materialul probator, printr-o greșită stabilire a situației de fapt.

Se reiterează astfel excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției, referitor la măsurile din dispozitiv privind obligarea pârâților Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor și Municipiul București prin Primarul General de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul în suprafață de 2175 mp. Referitor la al doilea motiv de recurs ce vizează pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se consideră că s-au încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut următoarele critici de nelegalitate ale deciziei recurate.

Hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod greșit a obligat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilului teren din litigiu având în vedere următoarele considerente: Se consideră că instanța, pentru a pronunța o astfel de hotărâre, trebuia să aibă în vedere dispozițiile legale aplicabile, respectiv prevederile Legii nr. 213/1998, ale Decretului nr. 31/1954 și ale Legii nr. 215/2001, având în vedere destinația imobilului din litigiu, artera de circulație B-dul și conform acestei destinații, calitate procesuală pasivă în cauză are unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul București prin Primarul General.

În acest sens, se învederează instanței faptul că în conformitate cu prevederile art. 135 art. 3 din Constituție, proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, adică comunei, orașului, municipiului și județului. Din acest text de lege rezultă ca subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale. Prin urmare, având în vedere faptul ca terenul revendicat în suprafața de 2705 mp este ocupat de artera de circulație B-dul, fiind așadar afectat de utilități, supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, respectiv artera de circulație, cu certitudine acest fapt conclude ca terenul se afla în proprietatea uitații administrativ teritoriale fiind de interes local, respectiv Municipiului București.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor pentru un teren ce se află în proprietatea administrației publice locale singura instituție care putea fi obligată în raportul juridic dedus judecații fiind însăși administrația publică locală, respectiv Primăria Municipiului București. Prin urmare, în mod eronat instanța de apel s-a pronunțat pe un capăt de cerere cu care nu fusese învestită, respectiv de acordare a despăgubirilor. În ceea ce privește cuantumul sumei de 5.901.537 Euro, contravaloare teren în suprafață de 2705 mp se consideră că această sumă conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților având în vedere faptul ca pe piața liberă reclamanții nu ar fi obținut niciodată o astfel sumă, aceasta fiind mult prea mare comparativ cu prețul pieței, stabilit la o valoare de 2.181 ,71 Euro pe mp.

Municipiul București, prin Primarul General a susținut motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se consideră că în mod greșit Curtea de Apel București, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința civilă apelată nr. 1445/2001, în sensul că s-au admis acțiunile conexe și a obligat pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Dezvoltării Publice și Locuințelor și Municipiul București prin Primarul General să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul în suprafața de 2175 mp identificat și delimitat prin raportul de expertiză și s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M.D.R.I., cu privire la acest capăt de cerere și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei totale de 6.037.391 Euro.

Expertul nu-și poate da cu părerea asupra existenței unor finanțări ori proiecte pentru acest amplasament concluziile expertului privind absența oricăror dovezi privind măsurile de reconversie adoptate conform actelor normative H.G. nr. 937/2003 și O.G. nr. 29/2008. Dimpotrivă, Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței a arătat că se află în negociere privind încheierea unui contract ce privește aducerea la îndeplinire a dispozițiilor H.G. nr. 937/2003. Se conchide în cadrul cererii de recurs că utilitatea publică a terenului în care este inclusă și suprafața învederată subzistă în continuare.

Analizând excepția nulității hotărârii invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed: Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă excepția nulității deciziei recurate (decizia civilă nr. 670 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) deoarece minuta deciziei nu ar fi semnată de toți judecătorii, existând înscrise doar inițialele unuia dintre judecătorii care au pronunțat decizia cu opinia majoritară. Pentru a fi incidente dispozițiile art. 258 C. proc. civ. este necesară ca minuta să nu fie semnată de judecătorii care au pronunțat acea decizie.

Cerința semnării minutei are rolul de a garanta neschimbarea hotărârii și de a asigura posibilitatea verificării legalității compunerii completului de judecată. În speță, minuta apare ca fiind semnată de cei doi judecători care au exprimat opinia majoritară, în fapt contestându-se practic semnătura unuia dintre cei doi judecători (care ar fi exprimată doar prin cele două inițiale), neputând opera în aceste condiții nulitatea hotărârii.

Pe fondul recursurilor declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Prin decizia civilă recurată s-a admis apelul, s-a schimbat sentința civilă în sensul că s-au admis acțiunile conexe, s-a omologat raportul de expertiză și au fost obligați pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2175 mp (S2 identificat în raportul de expertiză) și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei contravaloarea suprafeței de teren de 2705 mp (pentru S1) și construcții demolate, în valoarea totală de 6.037.391 Euro.

Motivele de recurs invocate de recurenții pârâți privesc, pe de o parte, greșita restituire în natură a suprafeței de 2175 mp identificată conform raportului de expertiză întocmit în cauză, ele fiind fondate sub aspectul lipsei unei dovezi a partajării terenului respectiv sau a ieșirii din indiviziune, și față de situația că suprafețele revendicate în cote de 1/3 nu sunt individualizate prin indicarea vecinătăților. Astfel, în cauză se impune identificare fiecăruia dintre cele 3 loturi ( din totalul suprafeței de 4880 mp) prin efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate. Deși art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

prevede că judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, instanța de apel nu a manifestat rolul activ în identificarea suprafeței de teren cu vecinătățile ce ar fi trebuit consemnate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, precum și a situației sale juridice. Lămurirea pe deplin a situației juridice a terenului de 2175 mp este necesară, date fiind criticile recurenților privind calitatea procesuală pasivă a deținătorilor terenului și pentru stabilirea apartenenței acestuia la domeniul public sau privat al statului.

Astfel, se vor verifica susținerile recurenților pârâți privind trecerea terenului respectiv – în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului ( care a fost mandatat să inițieze un program de reconversie funcțională a amplasamentului conform prevederilor art. 1 al H.G. nr. 937/2002 privind transmiterea unor bunuri imobile, proprietate privată a statului, din administrarea Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, precum și mandatarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului de a iniția un program privitor la reconversie a amplasamentului.

Aceste critici se regăsesc în cuprinsul cererilor de recurs ale pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, iar soluționarea acestor aspecte de instanța de apel conduce la corecta rezolvare a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților care au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților acest teren. De altfel, în dosarul nr. 18041/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, relativ la suprafața de 2175 mp Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a precizat în faza soluționării recursului că se află în negociere privind încheierea unui contract ce privește aducerea la îndeplinire a dispozițiilor H.G.

nr. 937/2003. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel trebuie să respecte îndrumările deciziei de casare nr. 163 din 14 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorii conform dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Și susținerile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București privind obligarea sa la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcției demolate și terenului în suprafață de 2705 mp se impun a fi analizate cu ocazia rejudecării, dată fiind destinația acestui teren - arteră de circulație și apartenența acestuia la domeniul public al statului sau al unității administrativ teritoriale, funcție de care se va soluționa și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, invocată de acest pârât, prin indicarea ca aplicabile a dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și a art. 4 din H.G.

nr. 495/2007 care instituie un mandat legal de reprezentare a Statului de către Ministerul Economiei și Finanțelor în fața instanței. De asemenea, se impune a se administra întregul probatoriu necesar stabilirii depline a situației de fapt și față de susținerile recurentului Municipiul București prin Primarul General privind stabilirea utilității publice a terenului în care este inclusă și suprafața de teren revendicată, în raport de care se vor aplica dispozițiile Legii nr. 213/1998, precum și motivele de recurs invocate de Statul Român privind aplicarea corectă a dispozițiilor legale avute în vedere la calculul despăgubirilor acordate. Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile în baza art. 314 C. proc.

civ. , se va casa decizia civilă și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 670 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.