ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 903/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 02.01.2003, reclamantele A., B. și C. au solicitat modificarea Deciziei nr. 5356/RT/29.08.2003 emise de către Ministerul Culturii și Cultelor, în sensul restituirii în natură a castelului Criș, înscris în cartea funciară nr. x a satului Criș.

Prin Sentința nr. 183/26.02.2004 pronunțată în Dosarul nr. x/2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 463A/02.06.2004 pronunțată în Dosarul nr. x/2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și de litigii de muncă, a admis apelul reclamantelor; a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația și a obligat intimata să emită decizie de restituire a castelului Criș, înscris în cartea funciară la nr. 2 în județul Mureș.

Soluția a fost menținută prin Decizia nr. 9633/22.11.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, conform căreia a fost respins recursul intimatului Ministerul Culturii și Cultelor, ca nefondat.

În executarea hotărârii judecătorești, Comisia Internă pentru Analiza Notificărilor din cadrul Oficiului Național al Monumentelor Istorice a emis Decizia nr. 430/15.11.2006, prin care a restituit în natură imobilul situat în județul Mureș, către notificatoarele A., B. și C..

Împotriva Deciziei civile nr. 463A/02.06.2004 pronunțate de Curtea de Apel București, a formulat revizuire, la data de 12.10.2018, intimatul Ministerul Culturii și Identității Naționale, solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii apelului ca nefondat.

În susținere, revizuentul a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (potrivit precizării făcute la termenul de judecată din data de 12.12.2018), învederând în esență următoarele aspecte:

Prin adresa nr. x/13.09.2018, A.N.R.P a adus la cunoștință faptul că Ministerul Finanțelor Publice a identificat situații privind reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea moștenitorilor unor persoane condamnate în temeiul Legii nr. 312/1945 și a comunicat situația centralizatoare, în format digital, a persoanelor față de care s-a aplicat măsura confiscării averii, în temeiul legii de mai sus, astfel cum aceasta le-a fost pusă la dispoziție de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Analizând materialul înaintat, a regăsit în categoria persoanelor față de care s-a aplicat măsura confiscării averii în temeiul Legii nr. 312/1945 pe numitul D., născut în anul 1888, fost prefect al județului Someș-Năsăud. În urma analizei actele de stare civilă și celelalte documente puse la dispoziție de C.N.S.A.S. și de Instituția Prefectului Județului Alba, s-a constatat că autorul intimatelor, E., a fost căsătorit cu F., sora lui G., condamnat pentru crime de război, căsătorie din care a rezultat un fiu, H., tatăl intimatelor. Certificatul de naștere seria x nr. x al lui H., eliberat în anul 1954, la rubrica tată menționează pe E., în vârstă de 27 de ani, ceea ce semnifică faptul că acesta s-a născut în anii 1887-1888. Antecesorul intimatelor, E., purta titlul de graf, adică mare latifundiar maghiar, conte maghiar. Cu privire la D., scrierile istorice l-au reținut ca fiind ultimul comisar guvernamental al Transilvaniei de Nord sub administrație maghiară în timpul celui de-al doilea război mondial, în calitate de prefect. Contele E. și F., bunicii intimatelor, au avut în proprietate patru moșii, situate în județul Mureș și în județul Bistrița-Năsăud.

Din actele dosarului lui D., aflat în arhiva C.N.S.A.S., rezultă că acesta a fost arestat pentru săvârșirea de fapte prevăzute de Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război, act normativ care prevedea că instanța de judecată va pronunța, pe lângă pedepsele ce se vor aplica împotriva celor dovediți vinovați de faptele prevăzute de acesta, confiscarea averii în folosul statului, cu titlu de despăgubiri. E., autorul intimatelor, și D., condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de crime de război, sunt una și aceeași persoană.

Prin Decizia nr. 1419/A/19.12.2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă; a obligat pe revizuent la plata sumei de 2.875 RON cheltuieli de judecată, către intimatele A., I. și C..

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut că revizuentul a invocat drept înscris nou Tabelul nominal depus în extras la dosar, cuprinzând persoane care au fost condamnate în temeiul Legii nr. 312/1945 și față de care s-a aplicat măsura confiscării averii. Acest înscris a fost eliberat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității la data de 11.05.2018 și a fost transmis Ministerului Finanțelor Publice, care a identificat situații privind reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea moștenitorilor unor persoane condamnate în temeiul Legii nr. 312/1945, comunicând aceste informații Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Prin adresa nr. x/13.09.2018, A.N.R.P. a transmis revizuentului, în format digital, Tabelul nominal cuprinzând persoane care au fost condamnate în temeiul Legii nr. 312/1945 și față de care s-a aplicat măsura confiscării averii. Analizând acest înscris, revizuentul a regăsit, în categoria persoanelor față de care s-a aplicat măsura confiscării averii în temeiul Legii nr. 312/1945, pe numitul D., despre care a afirmat că a fost născut în anul 1888, că a fost ultimul comisar guvernamental al Transilvaniei de Nord sub administrație maghiară în timpul celui de-al doilea război mondial, în calitate de prefect al județului Someș-Năsăud, și că a fost arestat pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de Legea nr. 312/1945, fiind dispusă și măsura confiscării averii. Revizuentul a solicitat să se constate că D. este una și aceeași persoană cu autorul intimatelor, E., după care le-a fost reconstituit acestora dreptul de proprietate privată asupra castelului Criș, conform Deciziei civile nr. 463A/02.06.2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a.

Având a analiza îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ. de la 1865, instanța de judecată a constatat că primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât înscrisul invocat de revizuent nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat decizia atacată și exista la data când a fost pronunțată aceasta.

S-a reținut însă că cea de-a treia condiție legală nu este îndeplinită în cauză, întrucât revizuentul nu a făcut dovada că înscrisul respectiv nu a putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat decizia atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Revizuentul a susținut că înscrisul respectiv nu a putut fi înfățișat în proces dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, întrucât nu se știa de existența sa. O asemenea susținere nu poate fi primită, întrucât revizuentul s-a mulțumit a afirma în cuprinsul cererii de revizuire că a luat cunoștință de înscrisul respectiv în urma comunicării acestuia prin adresa A.N.R.P. nr. x/13.09.2018, fără a face referire și a proba existența unor împrejurări mai presus de voința sa, care să-l fi împiedicat a procura înscrisul respectiv în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, astfel cum legiuitorul a impus expres prin art. 322 pct. 5 teza I.

Simpla procurare ulterioară a unui înscris probator nu este suficientă pentru a declara admisibilă calea extraordinară de atac a revizuirii, întrucât legiuitorul a impus ca înscrisul nou doveditor să nu fi putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ceea ce presupune o împiedicare obiectivă, care să excludă, în mod evident, culpa părților.

Revizuentul putea să solicite instanțelor de judecată care au soluționat contestația împotriva Deciziei nr. 5356/RT/29.08.2003 emiterea unei adrese către instituțiile publice care dețin arhive ale Statului, pentru a verifica împrejurarea dacă autorul intimatelor intra sau nu sub incidența prevederilor Legii nr. 312/1945. Revizuentul nu a indicat motivul pentru care nu a solicitat administrarea în proces a acestui înscris și nu a fost împiedicat cu nimic să o facă, astfel că nu se poate constata existența unei împrejurări insurmontabile, adică mai presus de voința părții. Înscrisul invocat de revizuent s-a aflat în arhivele instituțiilor publice, la dispoziția părților interesate, însă nu a fost înfățișat în procesul în care s-a pronunțat decizia atacată nu dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, ci din cauza lipsei de diligență și neglijenței revizuentului care, deși avea posibilitatea legală de a procura înscrisul respectiv de la instituțiile publice competente, inclusiv prin intermediul instanței de judecată (emiterea unei adrese), a omis a formula o astfel de cerere în timpul procesului. Invocând și prezentând la acest moment un înscris nou, deși revizuentul putea să îl procure și să îl depună la dosar în cursul procesului, și pretinzând să fie revizuită o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, revizuentul tinde la nesocotirea autorității de lucru judecat și a principiului securității raporturilor juridice.

Constatând culpa procesuală a revizuentului, care a pierdut procesul, și având în vedere cererea intimatelor, instanța l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând cheltuieli de transport în cuantum de 875 RON (conform documentelor justificative din dosar), precum și onorariu de avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 6000 RON la 2000 RON, în total la plata sumei de 2875 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs intimatele care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au pretins greșita soluționare a cererii acestora privind cheltuielile de judecată, prin reducerea nejustificată a cuantumului acestora.

Astfel, s-a arătat că în mod greșit au fost cenzurate cheltuielile, în condițiile în care au fost depuse dovezi în original privind efectuarea acestora, pentru finalizarea dosarului avocatul efectuând în total trei deplasări la București din Baia Mare, amânarea judecății la cele trei termene nedatorându-se vreunei culpe a părților-intimate sau a reprezentantului acestora.

De asemenea, s-a arătat că dosarul vizează o cauză complexă, care fusese soluționată în anul 2004, și care a trebuit parcurs în întregime pentru a se aprecia asupra temeiniciei cererii de revizuire.

Au arătat recurentele că nu sunt de acord cu reducerea onorariului avocațial întrucât din suma brută de 6.000 RON, 11% se achită la Casa de Asigurări a Avocaților (660 RON), 16% reprezintă impozit pe venit (960 RON), iar contribuția la sistemul de asigurări de sănătate este de 10% (600 RON). În afara acestor cheltuieli (2200 RON), un avocat mai are de suportat cheltuielile cu infrastructura cabinetului avocațial, astfel încât se impune acordarea "onorariului în cuantumul solicitat.

Totodată, s-a susținut că toate cele trei recurente sunt pensionare, realizează venituri modeste și că acestea au evaluat munca prestată de avocat la suma de 6.000 RON, considerând că aceasta reprezintă un onorariu normal.

Analizând criticile deduse judecății [încadrabile, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cum greșit indică recurentele, având în vedere că invocă încălcarea unei norme de procedură], Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea recurentelor potrivit căreia reducerea cheltuielilor de judecată în ce privește costul deplasărilor avocatului acestora la trei termene de judecată, impuse de desfășurarea procesului, este greșită întrucât instanța nu a procedat la diminuarea acestei componente a cheltuielilor efectuate de intimatele din cererea de revizuire respinsă.

Dimpotrivă, conform considerentelor deciziei atacate, rezultă că suma plătită cu titlu de cheltuieli transport a fost acordată, aceasta fiind în cuantum de 875 RON (conform documentelor justificative depuse la dosar).

- Atunci când a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de revizuire a avut în vedere, cum se arată în mod explicit în conținutul motivării, onorariul de avocat (pe care l-a redus de la 6.000 RON - la 2.000 RON).

Pe acest aspect, dând incidență dispoziției procedurale menționate anterior, instanța de revizuire a făcut referire la criteriile legale pe care le-a luat în calcul atunci când a apreciat că onorariul este disproporționat de mare față de complexitatea cauzei și munca prestată de avocatul intimatelor, respectiv redactarea întâmpinării, administrarea probei cu înscrisuri și reprezentarea juridică la 2 termene de judecată.

Or, această putere de apreciere aparține instanței în fața căreia are loc prestarea activității avocațiale, ea nefiind supusă unui control de legalitate în recurs decât în măsura în care s-ar invoca faptul că au fost aplicate alte criterii decât cele legale (ceea ce nu este cazul întrucât în speță s-a făcut aplicarea criteriilor conținute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nemulțumirea recurentelor vizând doar modalitatea de apreciere a instanței, iar nu soluționarea acestei cereri accesorii pe baza altor criterii decât cele legale).

- Totodată, susținerea recurentelor conform căreia au venituri modeste - și aceasta le îndreptățește la recuperarea în întregime a cheltuielilor - iar pe de altă parte, au considerat că munca efectuată de avocat justifică onorariul pretins de acesta de 6.000 RON, considerat ca fiind unul normal, nu se pot constitui în argumente valide pentru a demonstra nelegalitatea soluției.

Astfel, modalitatea în care părțile contractului de asistență juridică au evaluat și comensurat pecuniar prestația avocatului rămâne una valabilă, supusă efectelor relativității contractului între părți și forței obligatorii a acestuia.

Altfel spus, instanța de revizuire nu a adus atingere, prin soluția adoptată, raporturilor juridice dintre recurente și avocatul acestora, așa cum au rezultat ele din convenția părților.

Ceea ce a cenzurat instanța, în baza puterii ei de apreciere recunoscută prin dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost măsura în care cealaltă parte, căzută în pretenții, trebuie să suporte - integral sau în parte - cuantumul onorariului avocațial convenit de partea adversă cu cel ales să-i reprezinte interesele în justiție.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în această operațiune de apreciere pe de o parte prima instanță a făcut aplicarea unor criterii legale iar pe de altă parte, în ce privește facultatea acesteia de a comensura cuantumul onorariului, ea nu este una supusă controlului de legalitate.

Pentru toate aceste considerente, constatând caracterul nelegal al criticilor, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de I., A., C. împotriva Deciziei nr. 1419/A din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

GGC - GV