ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

A

supra

cauzei de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1379 din 24 septembrie 2010, a admis cererea

astfel cum a fost precizată de reclamanta G.M.A., în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și pe cale de consecință:

pârâta a fost obligată să emită decizie motivată cu propunerea de acordare a

despăgubirilor ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

către reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită, pentru imobilul situat

în București, sector 2 compus din teren în suprafață de 534 mp și construcții.

Prin notificările nr. 12601 din 13

iulie 2001 și 14626 din 24 iulie 2001,

reclamanta

G.M.A. a solicitat de la Primăria Municipiului

București restituirea în

natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață

de 500 mp și un corp de casă constituit din mai multe construcții.

În urma

notificărilor formulate, s-a constituit dosarul administrativ

nr. 5645, în baza Legii 10/2001.

Tribunalul reține că reclamanta are

calitatea de moștenitor a defunctului G.I., care a dobândit imobilul solicitat

spre restituire, în baza actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.

31658 din 2 octombrie 1935.

In actul de vânzare - cumpărare se

menționează că imobilul are o suprafață totală de cca 595 mp, pentru ca

ulterior, în procesul verbal nr. 12139/1940 întocmit de Comisiunea pentru

înființarea cărților funciare, să se menționeze că imobilul, este compus din

teren în suprafață de 500 mp și 7 corpuri de clădire având trei magazii, două

încăperi pentru depozit.

Imobilul a trecut

în proprietatea statului în baza Legii 119/1948, în

procesul verbal de predare - preluare

întocmit la 30 iunie 1948 - Anexa nr. 10, fiind descris ca având o suprafață

totală de 509,60 mp, din care suprafața clădită a fost de 267,90 mp.

Așa cum rezultă din certificatul de

moștenitor nr. 631/1973, G.I. a decedat la data de 22 noiembrie 1968, rămânând

în calitate de moștenitori G.R.C. și G.M.A. La rândul ei G.R.C. a decedat la

data de 26 iunie 1983, rămânând în calitate de moștenitori G.E. și G.M.A., iar G.E.

a decedat la 6 iunie 1986, rămânând în calitate de moștenitor G.M.A., conform

certificatelor de moștenitor nr. 1386/1983 și 445/1987.

Reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită conform art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din

Legea 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând

în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, de

prevederile legii beneficiind și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (4)

din lege, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat

procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Cum reclamanta este singura dintre

moștenitori care a formulat în termen cererea de restituire în natură a

imobilului în litigiu, așa cum s-a arătat mai sus și cum rezultă din dosarul administrativ

aflat la filele 26 -152 din prezenta cauză, tribunalul reține că beneficiază de

aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea 10/2001, urmând a profita și

de cota celorlalți moștenitori care nu au formulat cerere de restituire.

În ceea ce privește situația juridică

a imobilului în litigiu, tribunalul reține că prin Dispoziția nr. 9680 din 27

februarie 2008, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a notificării

privind imobilul din sector 2, către A.V.A.S., întrucât acesta nu se evidențiază

în administrarea Primăriei Municipiului București.

Situația de fapt prezentată prin

dispoziția menționată a fost confirmată în cauză cu raportul de expertiză

efectuat de expertul V.M., din concluziile căruia rezultă că în prezent

imobilul este ocupat de SC S.I.E.D. SRL, precum și de actele înaintate prin

adresa nr. 39341 din 29 iulie 2010 de OCPI sector 2, din care rezultă că s-a

intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea SC S.I.E.D. SRL,

compus din teren în suprafață de 514 mp și diferite construcții, dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din 15 martie 2001 de la SC D.M.P. SA,

care la rândul ei, 1-a dobândit în baza certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 0497 din 4 martie 1996,

eliberat de către Ministerul Agriculturii și Alimentației, emis în baza

Ordinului Ministrului nr. 97 din 12 decembrie 1995, în temeiul H.G. 480/1994.

Potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele

metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă

privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după

înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor.

Potrivit art. 29

din lege, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul

unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate, dispozițiile fiind aplicabile și în

cazul în care imobilele au fost înstrăinate. In situația acestor imobile,

măsurile reparatorii în echivalent, se propun de către instituția publică care

efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin.

(1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

În raport de aceste dispoziții legale

și din situația de fapt prezentată mai sus, tribunalul reține că imobilul în

litigiu a fost evidențiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, față de care pârâta A.V.A.S.

a efectuat privatizarea, că ulterior a fost înstrăinat către o societate

constituită din inițiativă privată, și prin urmare, pârâta este obligată să

propună prin decizie motivată acordarea de despăgubiri.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 427A din 20 aprilie 2011 a respins apelul

declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva

sentinței civile nr. 1379 din 24 septembrie 2010, în contradictoriu cu intimata

reclamantă G.M.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele.

Curtea a constatat că situația de fapt

a fost în mod corect stabilită de către tribunal, în sensul că prin notificarea

nr. 2023 din 19 iulie 2001 reclamanta G.M.A. a investit Primăria Municipiului

București cu solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în

București, sector 2, compus din teren în suprafață de 500 mp și un corp de

casă, compus din 3 magazii, 2 încăperi pentru depozit, construite din cărămidă

și acoperite cu tablă (fila 46 din dosarul de fond), proprietatea autorului său

G.I., fiind format dosarul administrativ nr. 5645.

Prin Dispoziția nr. 9680 din 27

februarie 2008 Primăria Municipiului București a declinat competența de

soluționare a acestei notificări (precum și a notificărilor nr. 1412/2001,

2022/2001 care privesc alte imobile) în favoarea apelantei-pârâte A.V.A.S., cu

motivarea că imobilul notificat se află în administrarea acestei instituții.

In mod corect a

reținut prima instanță de fond faptul că reclamanta

este moștenitoare legală a defunctului

G.I., fostul proprietar al imobilului notificat conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 02 octombrie 1935 de

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și a procesului-verbal nr. 12139 din 11

octombrie 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în

București, calitatea de moștenitor rezultând din certificatele de moștenitor

nr. 631/1973 emis de Notariatul de stat sector 5 București, și din

certificatele de moștenitor nr. 1385/1983 și nr. 445/1987 ambele emise de

Notariatul de stat Local al Sectorului 3 București.

De asemenea, îndreptățirea reclamantei

la obținerea măsurilor reparatorii pentru întregul imobil notificat reiese,

după cum corect a motivat instanța de fond, din aplicarea dispozițiilor art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 care reglementează dreptul de acrescământ în favoarea

acelor moștenitori legali ai persoanei îndreptățite care au formulat

notificarea, de unde reiese că intimata-reclamantă va profita și de cota celeilalte

moștenitoare legale (numita G.M.A.), care nu a formulat notificare pentru acest

imobil, în acord și cu dispozițiile art. 697 C. civ. și ale art. 4.7 din H.G.

nr. 250/2007.

In primă instanță a fost administrată

proba cu expertiză topografică, având ca obiectiv identificarea imobilului

notificat, din București, sector 2, și stabilirea identității între acesta și

imobilul din actul de proprietate al autorului reclamantei și din

procesul-verbal nr. 12.139/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților

Funciare în București, fiind depus la dosar raportul de expertiză întocmit de

expert M.V. (filele 184-189 din dosarul de fond), ale cărui concluzii au fost

în sensul imobilul naționalizat în anul 1948 de la autorul reclamantei -

înscris în anul 1986 în evidentele cadastrale cu 534 mp teren și 65 mp

construcții proprietate de stat, în posesia I.M.P. București, pentru care SC D.

SA a solicitat avizarea documentației întocmite în baza H.G. nr. 834/1991, în

vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului - nu are nimic comun cu imobilul naționalizat, cu excepția locației,

deoarece SC S.I.E.D. SRL a edificat în anul 2001 o construcție pe întreaga

suprafață a terenului.

Cu privire la temeiul preluării, în

mod corect a reținut tribunalul, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. a)

din Legea nr. 10/2001, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin

naționalizare în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, conform Anexei

nr. 10 la procesul-verbal de predare-primire din 30 iunie 1948, de la I.I.G.,

fostul proprietar al F.P.P.F., reprezentând clădirea și curtea, (filele 127-131

din dosarul de fond), intrând în administrarea statului.

Cu privire la situația juridică a

imobilului notificat, se mai reține că, prin adresa nr. 19478 din 20 decembrie 2007

Primăria Municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și

Planificare Urbană, a comunicat faptul că imobilul din sector 2 figura în anul

1986 ca proprietate de stat, categorie de folosință-curți și construcții, cu

posesor de parcelă la acea dată I.M.F. București, imobil pentru care ulterior

SC D. SA a solicitat avizarea documentației pentru eliberarea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate (filele 42, 43 din dosarul de fond)

Reținând că

imobilul notificat se afla evidențiat în patrimoniul SC

D.M.P. SA, față de care pârâta A.V.A.S.

a efectuat privatizarea, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001.

Tot cu privire la situația juridică a

imobilului notificat, Curtea a mai reținut faptul că prin încheierea nr. 25233

din 12 decembrie 2000 emisă de Biroul de Carte Funciară sector 2, asupra

imobilului situat în București, sector 2 a fost intabulat dreptul de

proprietate pe numele SC D.M.P. SA, în baza certificatului de atestare a

dreptului de proprietate seria M 07 nr. 0497 din 04 martie 1996.

Din înscrisurile administrate în faza

de apel instanța a mai reținut faptul că SC D.M.P. SA a fost privatizată în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de

privatizare, regăsindu-se în Anexa la H.G. nr. 626/1995 pentru aprobarea listei

societăților comerciale privatizate în baza acestui

act normativ (adresa nr. 72824 din 07 martie 2011 emisă de ONRC - fila

14 din

dosarul de apel); iar din Extrasul - Furnizare de informații

despre istoricul SC D.M.P. SA (filele 16-20 din dosarul de apel) cu privire la

structura acționariatului reiese faptul că au fost evidențiate la Oficiul

Registrului Comerțului modificările cu privire la

organigrama societății, ca urmare a faptului că Fondul Proprietății de

stat

și-a vândut pachetul de acțiuni prin ofertă publică pe Bursa de

Valori București, conform procesului-verbal al ședinței din data de 30

septembrie 1998

a Adunării Generale a

Acționarilor la SC D.M.P.

SA (filele 24-26).

In prezent, pentru acest imobil a fost

deschisă carte funciară conform încheierii nr. 3445 din 19 martie 2001 emisă de

OCPI Sector 2, pe numele SC S.I.E.D., în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 191/15 martie 2001 de BNP A.G.S., de unde Curtea reține

faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001)

imobilul în litigiu se afla în patrimoniul vânzătoarei, adică a SC D.M.P. SA.

Din coroborarea

tuturor acestor mijloace de probă, Curtea a reținut

că SC D.M.P. SA a fost integral

privatizată

anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, făcând obiectul procedurii

de privatizare reglementate

prin Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, astfel că

pentru bunul evidențiat în patrimoniul său, reclamanta, în calitate de

moștenitor legal al fostului proprietar al imobilului preluat prin

naționalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, este îndreptățită la obținerea

măsurilor reparatorii în echivalent în conformitate cu dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii se propun, conform dispozițiilor

art. 29 alin. (3) din lege, de către instituția publică care a efectuat

privatizarea.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 „Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul

în care imobilele au fost înstrăinate".

Potrivit art. 29.2 din H.G. nr.

250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

această situație „entitatea învestită cu soluționarea notificării (entitatea

care a tăcut privatizarea) va emite o decizie prin care va propune acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare)".

Prin motivele de apel s-a susținut de

către apelanta-pârâtă faptul că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură

administrativă cu termene exprese, în cadrul căreia intimata-reclamanta trebuia

să-și dovedească calitatea de persoană îndreptățită și să-și valorifice

drepturile, astfel încât

competența

instanței de judecată poate interveni numai în măsura în care

această

procedură administrativă ar fi fost finalizată prin emiterea

deciziei/dispoziției motivate de către A.V.A.S., despre care se afirmă că este

singurul act ce ar putea face obiectul analizei instanței judecătorești. Prin

urmare, apelanta invocă aplicarea greșită de către instanța de fond a

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin faptul că a

analizat pe fond cererea de față.

Critica este nefondată și vine în

totală contradicție cu dispozițiile deciziei în interesul legii nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr. 37/2006 prin care s-a statuat

că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea

notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de

la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce

fondul în condițiile

prevăzute în art. 297

alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului

probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură"

„într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al

entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat,

pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră

nedreptățit de a se adresa instanței".

In consecință, instanța de judecată

are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei

răspunsului entității notificate, ceea ce instanța de fond a și tăcut,

stabilind existența uneia dintre ipotezele de excepție de la regula restituirii

în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cea

prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul notificat se afla

evidențiat, la data intrării în vigoare a legii, în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate integral la aceeași dată, situație în care măsurile

reparatorii în echivalent se propun de instituția care a efectuat privatizarea.

În interpretarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție au statuat faptul că, lipsa răspunsului entității investite

cu soluționarea notificării înăuntrul termenului legal instituit prin dispozițiile

art. 25 și art. 26 din lege - respectiv în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare - echivalează cu refuzul restituirii imobilului, situație în care

se impune ca instanța de judecată să judece pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și însăși

notificarea.

Decizia în

interesul legii nr. XX/2007 a fost publicată în M.Of.

nr. 764 din 12 noiembrie 2007, iar

interpretarea dată de instanța supremă acestui text de lege este obligatorie

erga

omnes

, de la această dată, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

Prin

dispozițiile art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 rep. a instituit un

termen legal de 60 de zile după

expirarea căruia unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea

notificării este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire formulată

prin notificare, prin decizie sau dispoziție motivată, termen care începe să

curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării

notificării sau, dup caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit

art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /.../

precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate /.../ pot

fi depuse până la data soluționării notificării").

Cu privire la prima dată de referință,

Curtea a constatat faptul că apelanta-pârâtă a fost investită cu soluționarea

notificării la data de 27 februarie 2008, prin Dispoziția Primăriei

Municipiului București nr. 9680 din 27 februarie 2008.

Cu privire la cea de-a doua dată de

referință, din interpretarea acestor texte legale Curtea a reținut că termenul

în care entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a se

pronunța asupra îndreptățirii notificatorului la obținerea măsurilor

reparatorii instituite prin lege, poate fi prorogat, cu acordul expres sau

tacit al persoanei îndreptățite, dar numai ar fi comunicat notificatoarei

intimate-reclamante, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea

notificării, faptul că documentația este

insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire.

Din analiza probelor administrate în

cauză a rezultat faptul că la data de 22 septembrie 2008 (adresa înregistrată

sub nr. 38803 din 22 septembrie 2008 la A.V.A.S., fila 24 din dosarul de fond)

intimata-reclamantă a solicitat apelantei-pârâtei să-i comunice stadiul

soluționării notificării, iar la data de 25 septembrie 2008 apelanta-pârâtă i-a

comunicat acesteia că pentru soluționarea notificării este necesară descrierea

imobilelor în momentul preluării de către stat, precum și deținătorii acestuia

la momentul intrării în vigoare a legii și în prezent. Cu toate acestea,

instanța constată faptul că la dosarul administrativ se afla adresa cu privire

la situația juridică a imobilului notificat, emisă încă din anul 2007, pentru

dosarul administrativ nr. 5646, precum și răspunsurile autorităților statului

cu privire la adresele formulate de către intimata-reclamantă privind istoricul

de rol fiscal (filele 49-, planuri topografice scara 1:500, Nota de

reconstituire emisă de Primăria Municipiului București, planșe foto, situația

perfectării vreunor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.

112/1995, acte de stare civilă, actele de proprietate, actul de preluare și

anexele sale, certificatele de moștenitor, etc. (filele 42-152 din dosarul de

fond)

Din analiza acestor mijloace de probă,

Curtea a reținut că este nefondată acea susținere a apelantei conform căreia

intimata-reclamantă ar fi stat în pasivitate, neadministrând probe la dosarul

administrativ, ci - dimpotrivă - instanța constată faptul că apelanta-pârâtă

este culpabilă de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar

această pasivitate a deschis intimatei-reclamante, ca persoană vătămată în

dreptul său de a-și vedea soluționată notificarea înăuntrul termenului legal,

accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.

In plus, Curtea a mai reținut că,

chiar și în situația în care reclamanta nu ar fi depus toate actele considerate

necesare de către pârâtă, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței

apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate

ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau

suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării.

Curtea a mai arătat (în acord cu

practica constantă a instanței supreme - respectiv deciziile de speță

pronunțate de Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 1282 din 26 februarie 2010, nr. 1072 din 19 februarie 2010,

nr. 267 din 18 ianuarie 2008 și nr. 177 din 14 ianuarie 2005), că termenul de

60 de zile trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamantul are

dreptul la soluționarea cererii sale (prin care urmărește valorificarea unui

drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluționare prevăzută

de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces

echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata

procedurilor administrative.

Conform jurisprudenței Curții europene

a Drepturilor Omului (Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994), în materie

civilă, termenul pentru soluționarea unei cauze, în cazul în care sesizarea

instanței este condiționată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speță

procedura administrativă declanșată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 -

va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile.

Or, în speță, cererea reclamantei

formulată în baza Legii nr.

10/2001,

privind imobilul situat în sector 2, nu a

primit nicio soluționare timp

de 9 ani de la data înregistrării sale, din care 2 ani de la data investirii pârâtei

cu soluționarea ei, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate

cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului.

In ceea ce privește susținerea

apelantei întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, conform

căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la

soluționarea notificării, instanța a apreciat că nu reprezintă o critică

întemeiată, deoarece nimic

nu împiedică

persoana îndreptățită să depună aceste dovezi și în instanță.

Împotriva deciziei civile mai sus

menționată a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, criticând-o ca fiind nelegală - invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. - deoarece:

- Conform dispozițiilor Legii nr.

10/2001 completată prin Legea

nr. 247/2005,

s-a instituit o procedură necontencioasă la finalizarea căreia

să se

definească statutul juridic al unor astfel de imobile.

- Din analiza

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată,

se poate constata că „actele

doveditoare.... pot fi depuse până la data soluționării notificării".

-

In

raport de aceste dispoziții intimata G.M.A. nu a

comunicat în susținerea

notificării toate actele necesare în vederea completării dosarului întocmit

conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată.

- Notificarea nr. 14626 din 24 iunie 2001

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către intimată prin care acesta a

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București nu a putut fi

soluționată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

întrucât la dosarul administrativ nu au fost depuse toate documentele

solicitate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Recursul declarat de pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este nefondat pentru

următoarele considerente.

Reclamanta G.M.A. a chemat în judecată

pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să-i restituie în

natură imobilul situat în București, sector 2.

In motivarea cererii, s-a arătat că

imobilul în litigiu a fost dovedit de autorul reclamantei, G.I., conform

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 2 octombrie 1935.

Naționalizarea imobilului în cauză s-a

făcut în baza Legii nr. 119/1948, intrând în administrarea statului conform

anexei nr.10 la procesul verbal de predare primire din 30 iunie 1948.

Prin notificarea

nr. 2023 din 19 iulie 2001, reclamanta a investit Primăria

Municipiului București cu solicitarea

de restituire în natură a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață

de 500 m și un corp de casă, compus din 3 magazii, 2 încăperi pentru depozit,

construite din cărămidă, și acoperite cu tablă, proprietatea autorului G.I.

Prin dispoziția nr. 9680 din 27

februarie 2008 Primăria Municipiului București a declinat competența de

soluționare a acestei notificări, în favoarea pârâtei Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, cu motivarea că imobilul notificat se află în

administrarea acestei instituții.

Cu privire la situația juridică a

imobilului notificat, se mai reține că, prin adresa nr. 19478 din 20 decembrie 2007,

Primăria Municipiului București, a comunicat că imobilul în litigiu a figurat

în anul 1986 ca proprietate de stat, categorie de folosință - curți și

construcții, cu posesor de parcelă la acea dată, I.M.P. București, imobil

pentru care ulterior SC D. SA, a solicitat avizarea documentației pentru

eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate - f.42,43

dosar fond.

Cum imobilul în litigiu s-a aflat

evidențiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, față de care pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului a efectuat privatizarea, în cauză corect

s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001.

In prezent,

pentru imobilul în litigiu a fost deschisă cartea funciară,

conform încheierii nr. 3445 din 19

martie 2001 emisă de OCPI Sector 2, pe numele SC S.I.E.D., în baza contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 191 din 15 martie 2001 de BNP A.G.S.,

de unde Curtea reține faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001 (14 februarie 2001) imobilul în litigiu se afla în patrimoniul

vânzătoarei, adică a SC D.M.P. SA.

Prin urmare,

având în vedere mijloacele de probă mai sus enunțate,

se reține că, SC D.M.P. SA a fost

integral

privatizată anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, făcând obiectul

procedurii de privatizare

reglementate prin Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de

privatizare, astfel că pentru bunul evidențiat în patrimoniul său, reclamanta

în calitate de moștenitor legal al fostului proprietar al imobilului preluat

prin naționalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, este îndreptățită la

obținerea măsurilor reparatorii în echivalent în conformitate cu dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii se acordă conform

dispozițiilor art. 29 alin. (3) din lege, de către instituția publică care a

efectuat privatizarea.

De asemenea, este nefondată susținerea

recurentei conform căreia intimata-pârâtă, ar fi stat în pasivitate,

neadministrând probe, la dosarul administrativ, ci dimpotrivă din probe se

reține că, recurenta - pârâtă este culpabilă de depășirea termenului de 60 de

zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar această posibilitate a deschis

intimatei dreptul său de a-i vedea soluționată notificarea înăuntrul termenului

legal, accesul la justiția civilă, pentru a fi finalizată.

Conform jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului (Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994) în materie civilă,

termenul pentru soluționarea unei cauze, în situația în care sesizarea

instanței este condiționată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speță

procedura administrativă declanșată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 -

va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile.

Or, în cauză cererea reclamantei

formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul în litigiu situat în

București, sector 2, nu a primit nicio soluționare timp de 9 ani de la data

înregistrării sale, din care 2 ani de la data învestirii pârâtei cu

soluționarea ei, termen ce nu poate fi considerat rezonabil.

Cu privire la

susținerea recurentei, întemeiată pe dispozițiile art. 23

din Legea nr.

10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de

proprietate pot fi depuse până la

soluționarea notificării, se apreciază că

nu

reprezintă o critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana

îndreptățită

să depună aceste dovezi și în instanță.

Este real că, potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, ori după caz ale calității de asociat sau acționar al persoanei

juridice, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate,

pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Dar, din interpretarea acestui text

rezultă că termenele de depunere a actelor doveditoare până la data

soluționării notificării, este unul de recomandare iar nu de decădere astfel că

aceste acte doveditoare pot fi depuse și în fața instanței investite cu

soluționarea contestației în condițiile Legii nr. 10/2001.

Or, stabilirea obligației pentru

instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, doar pe

baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect

îngrădirea accesului liber la justiție recunoscut prin art. 21 din Constituție

și a dreptului la un proces echitabil consacrat prin același articol din

Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil presupune un

tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție

nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin

dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină

pretențiile, precum și

prin dreptul

instanței de a cenzura pertinența concludentă și utilitatea lor,

de a

încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației

de fapt și de a-și întemeiat soluția pe probele administrate.

Așadar, față de cele reținute, se va

respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, împotriva deciziei civile nr. 427 A din 20 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

In conformitate cu dispozițiile art. 274

C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de 2480 lei, față de

reclamanta intimată G.M.A.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva deciziei nr. 427 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească intimatei reclamante G.M.A.,

moștenitoarea intimatei reclamante G.M.A., 2480 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

14 mai 2012.