ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2012

A supra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1379 din 24 septembrie 2010, a admis cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta G.M.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și pe cale de consecință: pârâta a fost obligată să emită decizie motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, către reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită, pentru imobilul situat în București, sector 2 compus din teren în suprafață de 534 mp și construcții. Prin notificările nr. 12601 din 13 iulie 2001 și 14626 din 24 iulie 2001, reclamanta G.M.A.

a solicitat de la Primăria Municipiului București restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 500 mp și un corp de casă constituit din mai multe construcții. În urma notificărilor formulate, s-a constituit dosarul administrativ nr. 5645, în baza Legii 10/2001. Tribunalul reține că reclamanta are calitatea de moștenitor a defunctului G.I., care a dobândit imobilul solicitat spre restituire, în baza actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 2 octombrie 1935. In actul de vânzare - cumpărare se menționează că imobilul are o suprafață totală de cca 595 mp, pentru ca ulterior, în procesul verbal nr. 12139/1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, să se menționeze că imobilul, este compus din teren în suprafață de 500 mp și 7 corpuri de clădire având trei magazii, două încăperi pentru depozit.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii 119/1948, în procesul verbal de predare - preluare întocmit la 30 iunie 1948 - Anexa nr. 10, fiind descris ca având o suprafață totală de 509,60 mp, din care suprafața clădită a fost de 267,90 mp. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 631/1973, G.I. a decedat la data de 22 noiembrie 1968, rămânând în calitate de moștenitori G.R.C. și G.M.A. La rândul ei G.R.C. a decedat la data de 26 iunie 1983, rămânând în calitate de moștenitori G.E. și G.M.A., iar G.E. a decedat la 6 iunie 1986, rămânând în calitate de moștenitor G.M.A., conform certificatelor de moștenitor nr. 1386/1983 și 445/1987.

Reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită conform art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, de prevederile legii beneficiind și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Totodată, potrivit art. 4 alin. (4) din lege, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Cum reclamanta este singura dintre moștenitori care a formulat în termen cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, așa cum s-a arătat mai sus și cum rezultă din dosarul administrativ aflat la filele 26 -152 din prezenta cauză, tribunalul reține că beneficiază de aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea 10/2001, urmând a profita și de cota celorlalți moștenitori care nu au formulat cerere de restituire. În ceea ce privește situația juridică a imobilului în litigiu, tribunalul reține că prin Dispoziția nr. 9680 din 27 februarie 2008, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a notificării privind imobilul din sector 2, către A.V.A.S., întrucât acesta nu se evidențiază în administrarea Primăriei Municipiului București.

Situația de fapt prezentată prin dispoziția menționată a fost confirmată în cauză cu raportul de expertiză efectuat de expertul V.M., din concluziile căruia rezultă că în prezent imobilul este ocupat de SC S.I.E.D. SRL, precum și de actele înaintate prin adresa nr. 39341 din 29 iulie 2010 de OCPI sector 2, din care rezultă că s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea SC S.I.E.D. SRL, compus din teren în suprafață de 514 mp și diferite construcții, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din 15 martie 2001 de la SC D.M.P. SA, care la rândul ei, 1-a dobândit în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 0497 din 4 martie 1996, eliberat de către Ministerul Agriculturii și Alimentației, emis în baza Ordinului Ministrului nr. 97 din 12 decembrie 1995, în temeiul H.G.

480/1994. Potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor. Potrivit art. 29 din lege, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, dispozițiile fiind aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.

In situația acestor imobile, măsurile reparatorii în echivalent, se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. În raport de aceste dispoziții legale și din situația de fapt prezentată mai sus, tribunalul reține că imobilul în litigiu a fost evidențiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, față de care pârâta A.V.A.S. a efectuat privatizarea, că ulterior a fost înstrăinat către o societate constituită din inițiativă privată, și prin urmare, pârâta este obligată să propună prin decizie motivată acordarea de despăgubiri. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin sentința civilă nr. 427A din 20 aprilie 2011 a respins apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva sentinței civile nr. 1379 din 24 septembrie 2010, în contradictoriu cu intimata reclamantă G.M.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele. Curtea a constatat că situația de fapt a fost în mod corect stabilită de către tribunal, în sensul că prin notificarea nr. 2023 din 19 iulie 2001 reclamanta G.M.A. a investit Primăria Municipiului București cu solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 500 mp și un corp de casă, compus din 3 magazii, 2 încăperi pentru depozit, construite din cărămidă și acoperite cu tablă (fila 46 din dosarul de fond), proprietatea autorului său G.I., fiind format dosarul administrativ nr. 5645. Prin Dispoziția nr. 9680 din 27 februarie 2008 Primăria Municipiului București a declinat competența de soluționare a acestei notificări (precum și a notificărilor nr. 1412/2001, 2022/2001 care privesc alte imobile) în favoarea apelantei-pârâte A.V.A.S., cu motivarea că imobilul notificat se află în administrarea acestei instituții.

In mod corect a reținut prima instanță de fond faptul că reclamanta este moștenitoare legală a defunctului G.I., fostul proprietar al imobilului notificat conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 02 octombrie 1935 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și a procesului-verbal nr. 12139 din 11 octombrie 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, calitatea de moștenitor rezultând din certificatele de moștenitor nr. 631/1973 emis de Notariatul de stat sector 5 București, și din certificatele de moștenitor nr. 1385/1983 și nr. 445/1987 ambele emise de Notariatul de stat Local al Sectorului 3 București.

De asemenea, îndreptățirea reclamantei la obținerea măsurilor reparatorii pentru întregul imobil notificat reiese, după cum corect a motivat instanța de fond, din aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care reglementează dreptul de acrescământ în favoarea acelor moștenitori legali ai persoanei îndreptățite care au formulat notificarea, de unde reiese că intimata-reclamantă va profita și de cota celeilalte moștenitoare legale (numita G.M.A.), care nu a formulat notificare pentru acest imobil, în acord și cu dispozițiile art. 697 C. civ. și ale art. 4.7 din H.G. nr. 250/2007.

In primă instanță a fost administrată proba cu expertiză topografică, având ca obiectiv identificarea imobilului notificat, din București, sector 2, și stabilirea identității între acesta și imobilul din actul de proprietate al autorului reclamantei și din procesul-verbal nr. 12.139/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în București, fiind depus la dosar raportul de expertiză întocmit de expert M.V. (filele 184-189 din dosarul de fond), ale cărui concluzii au fost în sensul imobilul naționalizat în anul 1948 de la autorul reclamantei - înscris în anul 1986 în evidentele cadastrale cu 534 mp teren și 65 mp construcții proprietate de stat, în posesia I.M.P. București, pentru care SC D. SA a solicitat avizarea documentației întocmite în baza H.G.

nr. 834/1991, în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului - nu are nimic comun cu imobilul naționalizat, cu excepția locației, deoarece SC S.I.E.D. SRL a edificat în anul 2001 o construcție pe întreaga suprafață a terenului. Cu privire la temeiul preluării, în mod corect a reținut tribunalul, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, conform Anexei nr. 10 la procesul-verbal de predare-primire din 30 iunie 1948, de la I.I.G., fostul proprietar al F.P.P.F., reprezentând clădirea și curtea, (filele 127-131 din dosarul de fond), intrând în administrarea statului.

Cu privire la situația juridică a imobilului notificat, se mai reține că, prin adresa nr. 19478 din 20 decembrie 2007 Primăria Municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, a comunicat faptul că imobilul din sector 2 figura în anul 1986 ca proprietate de stat, categorie de folosință-curți și construcții, cu posesor de parcelă la acea dată I.M.F. București, imobil pentru care ulterior SC D. SA a solicitat avizarea documentației pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate (filele 42, 43 din dosarul de fond) Reținând că imobilul notificat se afla evidențiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, față de care pârâta A.V.A.S. a efectuat privatizarea, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Tot cu privire la situația juridică a imobilului notificat, Curtea a mai reținut faptul că prin încheierea nr. 25233 din 12 decembrie 2000 emisă de Biroul de Carte Funciară sector 2, asupra imobilului situat în București, sector 2 a fost intabulat dreptul de proprietate pe numele SC D.M.P. SA, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 0497 din 04 martie 1996. Din înscrisurile administrate în faza de apel instanța a mai reținut faptul că SC D.M.P. SA a fost privatizată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, regăsindu-se în Anexa la H.G. nr. 626/1995 pentru aprobarea listei societăților comerciale privatizate în baza acestui act normativ (adresa nr. 72824 din 07 martie 2011 emisă de ONRC - fila 14 din dosarul de apel); iar din Extrasul - Furnizare de informații despre istoricul SC D.M.P.

SA (filele 16-20 din dosarul de apel) cu privire la structura acționariatului reiese faptul că au fost evidențiate la Oficiul Registrului Comerțului modificările cu privire la organigrama societății, ca urmare a faptului că Fondul Proprietății de stat și-a vândut pachetul de acțiuni prin ofertă publică pe Bursa de Valori București, conform procesului-verbal al ședinței din data de 30 septembrie 1998 a Adunării Generale a Acționarilor la SC D.M.P. SA (filele 24-26). In prezent, pentru acest imobil a fost deschisă carte funciară conform încheierii nr. 3445 din 19 martie 2001 emisă de OCPI Sector 2, pe numele SC S.I.E.D., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 191/15 martie 2001 de BNP A.G.S., de unde Curtea reține faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) imobilul în litigiu se afla în patrimoniul vânzătoarei, adică a SC D.M.P.

SA. Din coroborarea tuturor acestor mijloace de probă, Curtea a reținut că SC D.M.P. SA a fost integral privatizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcând obiectul procedurii de privatizare reglementate prin Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, astfel că pentru bunul evidențiat în patrimoniul său, reclamanta, în calitate de moștenitor legal al fostului proprietar al imobilului preluat prin naționalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, este îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii în echivalent în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii se propun, conform dispozițiilor art. 29 alin. (3) din lege, de către instituția publică care a efectuat privatizarea.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate". Potrivit art. 29.2 din H.G.

nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această situație „entitatea învestită cu soluționarea notificării (entitatea care a tăcut privatizarea) va emite o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare)". Prin motivele de apel s-a susținut de către apelanta-pârâtă faptul că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă cu termene exprese, în cadrul căreia intimata-reclamanta trebuia să-și dovedească calitatea de persoană îndreptățită și să-și valorifice drepturile, astfel încât competența instanței de judecată poate interveni numai în măsura în care această procedură administrativă ar fi fost finalizată prin emiterea deciziei/dispoziției motivate de către A.V.A.S., despre care se afirmă că este singurul act ce ar putea face obiectul analizei instanței judecătorești.

Prin urmare, apelanta invocă aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin faptul că a analizat pe fond cererea de față. Critica este nefondată și vine în totală contradicție cu dispozițiile deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr. 37/2006 prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură" „într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței". In consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității notificate, ceea ce instanța de fond a și tăcut, stabilind existența uneia dintre ipotezele de excepție de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cea prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul notificat se afla evidențiat, la data intrării în vigoare a legii, în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral la aceeași dată, situație în care măsurile reparatorii în echivalent se propun de instituția care a efectuat privatizarea.

În interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat faptul că, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării înăuntrul termenului legal instituit prin dispozițiile art. 25 și art. 26 din lege - respectiv în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare - echivalează cu refuzul restituirii imobilului, situație în care se impune ca instanța de judecată să judece pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și însăși notificarea.

Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a fost publicată în M.Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, iar interpretarea dată de instanța supremă acestui text de lege este obligatorie erga omnes , de la această dată, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Prin dispozițiile art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 rep.

a instituit un termen legal de 60 de zile după expirarea căruia unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire formulată prin notificare, prin decizie sau dispoziție motivată, termen care începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, dup caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /.../ precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate /.../ pot fi depuse până la data soluționării notificării"). Cu privire la prima dată de referință, Curtea a constatat faptul că apelanta-pârâtă a fost investită cu soluționarea notificării la data de 27 februarie 2008, prin Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 9680 din 27 februarie 2008. Cu privire la cea de-a doua dată de referință, din interpretarea acestor texte legale Curtea a reținut că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorului la obținerea măsurilor reparatorii instituite prin lege, poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai ar fi comunicat notificatoarei intimate-reclamante, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării,

faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Din analiza probelor administrate în cauză a rezultat faptul că la data de 22 septembrie 2008 (adresa înregistrată sub nr. 38803 din 22 septembrie 2008 la A.V.A.S., fila 24 din dosarul de fond) intimata-reclamantă a solicitat apelantei-pârâtei să-i comunice stadiul soluționării notificării, iar la data de 25 septembrie 2008 apelanta-pârâtă i-a comunicat acesteia că pentru soluționarea notificării este necesară descrierea imobilelor în momentul preluării de către stat, precum și deținătorii acestuia la momentul intrării în vigoare a legii și în prezent.

Cu toate acestea, instanța constată faptul că la dosarul administrativ se afla adresa cu privire la situația juridică a imobilului notificat, emisă încă din anul 2007, pentru dosarul administrativ nr. 5646, precum și răspunsurile autorităților statului cu privire la adresele formulate de către intimata-reclamantă privind istoricul de rol fiscal (filele 49-, planuri topografice scara 1:500, Nota de reconstituire emisă de Primăria Municipiului București, planșe foto, situația perfectării vreunor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, acte de stare civilă, actele de proprietate, actul de preluare și anexele sale, certificatele de moștenitor, etc. (filele 42-152 din dosarul de fond) Din analiza acestor mijloace de probă, Curtea a reținut că este nefondată acea susținere a apelantei conform căreia intimata-reclamantă ar fi stat în pasivitate, neadministrând probe la dosarul administrativ, ci - dimpotrivă - instanța constată faptul că apelanta-pârâtă este culpabilă de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar această pasivitate a deschis intimatei-reclamante, ca persoană vătămată în dreptul său de a-și vedea soluționată notificarea înăuntrul termenului legal, accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.

In plus, Curtea a mai reținut că, chiar și în situația în care reclamanta nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârâtă, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării.

Curtea a mai arătat (în acord cu practica constantă a instanței supreme - respectiv deciziile de speță pronunțate de Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1282 din 26 februarie 2010, nr. 1072 din 19 februarie 2010, nr. 267 din 18 ianuarie 2008 și nr. 177 din 14 ianuarie 2005), că termenul de 60 de zile trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamantul are dreptul la soluționarea cererii sale (prin care urmărește valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluționare prevăzută de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor administrative.

Conform jurisprudenței Curții europene a Drepturilor Omului (Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994), în materie civilă, termenul pentru soluționarea unei cauze, în cazul în care sesizarea instanței este condiționată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speță procedura administrativă declanșată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 - va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile. Or, în speță, cererea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în sector 2, nu a primit nicio soluționare timp de 9 ani de la data înregistrării sale, din care 2 ani de la data investirii pârâtei cu soluționarea ei, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului.

In ceea ce privește susținerea apelantei întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluționarea notificării, instanța a apreciat că nu reprezintă o critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună aceste dovezi și în instanță. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o ca fiind nelegală - invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - deoarece: - Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 completată prin Legea nr. 247/2005, s-a instituit o procedură necontencioasă la finalizarea căreia să se definească statutul juridic al unor astfel de imobile.

- Din analiza dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, se poate constata că „actele doveditoare… pot fi depuse până la data soluționării notificării". - In raport de aceste dispoziții intimata G.M.A. nu a comunicat în susținerea notificării toate actele necesare în vederea completării dosarului întocmit conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată. - Notificarea nr. 14626 din 24 iunie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către intimată prin care acesta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București nu a putut fi soluționată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, întrucât la dosarul administrativ nu au fost depuse toate documentele solicitate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este nefondat pentru următoarele considerente. Reclamanta G.M.A.

a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să-i restituie în natură imobilul situat în București, sector 2. In motivarea cererii, s-a arătat că imobilul în litigiu a fost dovedit de autorul reclamantei, G.I., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 2 octombrie 1935. Naționalizarea imobilului în cauză s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948, intrând în administrarea statului conform anexei nr.10 la procesul verbal de predare primire din 30 iunie 1948. Prin notificarea nr. 2023 din 19 iulie 2001, reclamanta a investit Primăria Municipiului București cu solicitarea de restituire în natură a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață de 500 m și un corp de casă, compus din 3 magazii, 2 încăperi pentru depozit, construite din cărămidă, și acoperite cu tablă, proprietatea autorului G.I.

Prin dispoziția nr. 9680 din 27 februarie 2008 Primăria Municipiului București a declinat competența de soluționare a acestei notificări, în favoarea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cu motivarea că imobilul notificat se află în administrarea acestei instituții. Cu privire la situația juridică a imobilului notificat, se mai reține că, prin adresa nr. 19478 din 20 decembrie 2007, Primăria Municipiului București, a comunicat că imobilul în litigiu a figurat în anul 1986 ca proprietate de stat, categorie de folosință - curți și construcții, cu posesor de parcelă la acea dată, I.M.P. București, imobil pentru care ulterior SC D. SA, a solicitat avizarea documentației pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate - f.42,43 dosar fond.

Cum imobilul în litigiu s-a aflat evidențiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, față de care pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a efectuat privatizarea, în cauză corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001. In prezent, pentru imobilul în litigiu a fost deschisă cartea funciară, conform încheierii nr. 3445 din 19 martie 2001 emisă de OCPI Sector 2, pe numele SC S.I.E.D., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 191 din 15 martie 2001 de BNP A.G.S., de unde Curtea reține faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) imobilul în litigiu se afla în patrimoniul vânzătoarei, adică a SC D.M.P. SA.

Prin urmare, având în vedere mijloacele de probă mai sus enunțate, se reține că, SC D.M.P. SA a fost integral privatizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcând obiectul procedurii de privatizare reglementate prin Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, astfel că pentru bunul evidențiat în patrimoniul său, reclamanta în calitate de moștenitor legal al fostului proprietar al imobilului preluat prin naționalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, este îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii în echivalent în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii se acordă conform dispozițiilor art. 29 alin. (3) din lege, de către instituția publică care a efectuat privatizarea.

De asemenea, este nefondată susținerea recurentei conform căreia intimata-pârâtă, ar fi stat în pasivitate, neadministrând probe, la dosarul administrativ, ci dimpotrivă din probe se reține că, recurenta - pârâtă este culpabilă de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar această posibilitate a deschis intimatei dreptul său de a-i vedea soluționată notificarea înăuntrul termenului legal, accesul la justiția civilă, pentru a fi finalizată. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994) în materie civilă, termenul pentru soluționarea unei cauze, în situația în care sesizarea instanței este condiționată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speță procedura administrativă declanșată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 - va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile.

Or, în cauză cererea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul în litigiu situat în București, sector 2, nu a primit nicio soluționare timp de 9 ani de la data înregistrării sale, din care 2 ani de la data învestirii pârâtei cu soluționarea ei, termen ce nu poate fi considerat rezonabil. Cu privire la susținerea recurentei, întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluționarea notificării, se apreciază că nu reprezintă o critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună aceste dovezi și în instanță. Este real că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Dar, din interpretarea acestui text rezultă că termenele de depunere a actelor doveditoare până la data soluționării notificării, este unul de recomandare iar nu de decădere astfel că aceste acte doveditoare pot fi depuse și în fața instanței investite cu soluționarea contestației în condițiile Legii nr. 10/2001. Or, stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiție recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența concludentă și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeiat soluția pe probele administrate. Așadar, față de cele reținute, se va respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva deciziei civile nr. 427 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

In conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de 2480 lei, față de reclamanta intimată G.M.A.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 427 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească intimatei reclamante G.M.A., moștenitoarea intimatei reclamante G.M.A., 2480 lei, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2012.