ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1717/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați din 03 august 2011, reclamanții K.A.B. și K.D.K. au chemat în judecată pe pârâții C.L. Târgu Bujor și P. Târgu Bujor, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 755 ha teren de pe raza orașului Tg. Bujor. În susținerea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defuncților K.N. și K.L. (bunici paterni). Prin testamentul autentificat sub nr. 6342 din 09 mai 1921 întreaga averea a boierului din Tg. Bujor – V.A.I., a fost testată bunicilor reclamanților. O parte din această avere a fost reconstituită prin legile fondului funciar, în limitele legale, conform Titlului de proprietate 0994-64 din 14 februarie 2002 pentru suprafața de 50 ha.

Întrucât legile fondului funciar au avut plafoane pentru reconstituirea dreptului de proprietate, au rămas suprafețe de teren nereconstituite, motiv pentru care reclamanții au solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului de 755 ha arabil, în temeiul art. 480, art. 483 C. civ. Între reclamanți și numitul D.B.T. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare drepturi litigioase autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C. La data de 26 octombrie 2011, reclamantul-cesionar D.B.T. a modificat acțiunea introductivă, chemând în judecată și pe pârâții O. Tg. Bujor, prin P., A.D.S. și C.J.F.F. Galați, solicitând obligarea pârâtului O. Tg. Bujor, să-i lase în proprietate și folosință suprafața de 755 ha teren arabil sau, în situația în care terenul nu se mai află în proprietatea acestuia, s-a solicitat obligarea pârâților A.D.S.

și C.J.F.F. Galați să îl despăgubească, în compensare, cu suprafața de 755 ha arabil, pe teritoriul unității administrative a județului Galați. Astfel, s-a arătat că terenul revendicat a făcut parte dintr-o suprafață mai mare de 805 ha, ce a alcătuit, în trecut, moșia Golășei, aflată în comuna Tg. Bujor, jud. Covurlui, astăzi orașul Tg. Bujor, jud. Galați, că dreptul de proprietate asupra acestei moșii a fost dobândit de către defunctul V.A. de la tatăl său G.V. și că Statul comunist a naționalizat întreaga moșie, în suprafață de 805 ha, de la defunctul A.V., fără a plăti vreo despăgubire. S-a mai arătat că din această suprafață s-a reconstituit doar suprafața de 50 ha.

S-a mai învederat că titlul statului nu este valabil, în condițiile în care titlul său de proprietate vizează moștenirea antecesorului său cu atât mai mult cu cât art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenție, impunea ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului de proprietate, să fie legală doar pentru utilitate publică. Pârâta A.D.S. prin întâmpinarea depusă a invocat excepțiile: lipsei calității procesuale active a reclamantului D.B.T.

ce are doar calitatea de cesionar de drepturi litigioase; excepția prematurității acțiunii, întrucât este necesară parcurgerea unor etape obligatorii pentru admiterea cererii de obligare la predarea terenului în compensare; excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S., întrucât competența de analizare și soluționare a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate revine comisiilor locale și județene de fond funciar, iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece ca instituție implicată în procesul de retrocedare a terenurilor cu destinație agricolă către foștii proprietari, A.D.S. procedează numai la îndeplinirea formalităților în vederea transmiterii către comisiile locale, pe bază de protocol, a terenurilor cu destinație agricolă, din domeniul privat al statului.

C.J. Galați pentru aplicarea legilor fondului funciar, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu are calitatea de posesor al imobilului revendicat, nici de persoană care îl deține fără drept. Pe fond, s-a arătat că la data trecerii bunurilor în proprietatea statului erau îndeplinite condițiile exproprierii menționate de Legea nr. 187/1945, astfel statul le deține în baza unui titlu emis cu respectarea dispozițiilor în vigoare la data preluării. S-a mai arătat că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun a suprafețelor de teren agricol preluate de stat prin acte normative de expropriere în perioada de referință 1945 – 1989, nu este admisibilă cu atât mai mult cu cât moștenitorii autorului deposedat, au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate.

Prin întâmpinarea depusă, P.O. Tg. Bujor a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, întrucât reclamantul trebuia să formuleze cerere în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în termenele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 247/2005. Prin încheierea din 07 iunie 2013 instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție formulată de SC A. SA, având în vedere interesul acesteia de a-și proteja valorile patrimoniale reprezentate de drepturile de concesiune ce privesc și terenul revendicat. Analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepțiile invocate, instanța de fond a apreciat că sunt neîntemeiate,pentru următoarele considerente: Drepturile și obligațiile ce intră în raportul juridic dedus judecății pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz și o transmisiune a calității procesuale active sau pasive.

Transmisiunea poate fi legală sau convențională, când intervine în baza înțelegerii dintre una din părți și un terț. Astfel în cauză, reclamantul D.B.T. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C., drepturile litigioase ale moștenitorilor defuncților K.N. și K.L., procesul continuând între acest reclamant și pârâți. Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă. În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A.D.S. și C.J. Galați pentru aplicarea legilor fondului funciar, instanța de fond le-a respins având în vedere cele două petite ale acțiunii reclamantului raportat la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, conform cărora A.D.S.

exercită în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă și, împrejurarea că, reclamantul solicită în compensare 755 ha teren pe teritoriul jud. Galați, în condițiile în care Comisia Județeană are ca atribuții emiterea titlurilor de proprietate. Astfel, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile de exercitare ale acțiunii civile, respectiv afirmarea unui drept, existența interesului, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, apreciindu-se că acțiunea nu este inadmisibilă. Excepția prematurității acțiunii, a fost respinsă în condițiile în care acțiunea în revendicare, nu este supusă unei proceduri prealabile. Având în vedere că între prezenta cauză și cea care a făcut obiectul dosarului nr. 675/121/2013 a Tribunalului Galați, nu există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată.

Ca atare, prin sentința civilă nr. 125 din 23 ianuarie 2014, Tribunalul Galați a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, prematurității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive a A.D.S. și a C.J. Galați pentru aplicarea legilor fondului funciar, inadmisibilității acțiunii și a autorității de lucru judecat. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul D.B.T. și, a fost admisă cererea de intervenție formulată de SC A. SA Galați. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Prin legislația reparatorie Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, S.R. a optat pentru restituirea parțială a terenurilor agricole și forestiere prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafețe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinație de pășuni și fânețe.

Pe cale succesorală, K.A.B. și K.D.K., reclamanții inițiali ai acțiunii în revendicare, au dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile legale speciale, drept pe care l-au valorificat obținând reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața totală de 50 ha teren. Astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul D.B.T. cesionarul de drepturi litigioase, nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la C.E.D.O., decât în limita suprafeței de teren reconstituită prin efectul legilor speciale de reparație. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D.B.T. criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive: S-a susținut că deși, aparent instanța soluționează fondul acțiunii, în realitate acesta rămâne nesoluționat, în condițiile în care nu s-a motivat fondul revendicării ci, numai aparența de drept.

Având un drept de proprietate recunoscut, litigiul vizează doar modalitatea de admitere a revendicării care în concordanță cu principiul restitutio in integrum face ca disputa judiciară să se restrângă la posibilitatea ca pârâții să repare integral prejudiciul pricinuit prin restituirea aceluiași teren, în natură sau a altui teren în compensare; S-a mai arătat că, faptic, din suprafața totală expropriată de 805 ha, în temeiul Legii nr. 18/1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren prin Titlul de proprietate nr. 0994-64 din 14 februarie 2002, astfel, că se justifică revendicarea suprafeței de 755 ha teren arabil.

Prin decizia civilă nr. 23 din 11 februarie 2015, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente: Reclamantul nu are posibilitatea de a opta între calea prevăzută de actele normative cu caracter special reparatoriu și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, după ce a utilizat procedura legii speciale întrucât prin Legea nr. 18/1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha defunctului A. V. antecesorul reclamantului, prin Titlul de proprietate emis pe numele moștenitorilor K.N. și L. la 14 februarie 2002. Or, potrivit legii speciale reparatorii, suprafața maximă ce se putea restituirii în natură este de 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile.

Opțiunea legiuitorului român în ceea ce privește întinderea dreptului la restituire nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a statului român și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional C.E.D.O. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamantul nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 decât în limita suprafeței de teren reconstituită prin efectul legilor speciale de reparație. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că, acțiunea în revendicare imobiliară trebuie îndreptată împotriva unui posesor sau detentor precar, care deține imobilul. Or, în speță, nici C.J. Galați pentru aplicarea fondului funciar și nici A.D.S., nu au această calitate, cât timp însuși reclamantul recunoaște că nu a avut în proprietate o suprafață de teren din cea deținută de A.D.S.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamantul D.B.T., solicitând în principal casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii în revendicare. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: Se susține că decizia instanței de apel este nemotivată, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanțele au respins acțiunea, ca inadmisibilă, deși se utilizează noțiunea de neîntemeiată/nefondată.

În acest sens se arată că instanțele anterioare au tratat acțiunea ca un veritabil fine de neprimire, că instanța de apel în loc să respecte caracterul devolutiv, a respins apelul menținând inadmisibilitatea acțiunii, pe alte temeiuri de fapt ori de drept, ce converg soluției de inadmisibilitate a acțiunii. Reclamantul mai învederează că obiectul litigiului se circumscrie noțiunii convenționale de bun actual, că instanța de apel a omis a soluționa întregul motiv II parag. 2, 3, 4 invocat în apel. Din această perspectivă reclamantul arată că, prin raportare la motivul I și II din memoriul de apel, hotărârea instanței de apel este nulă pentru nemotivare, iar complinirea acesteia în recurs nu mai este posibilă fără a fi lipsit de un grad de jurisdicție, motiv pentru care se solicită casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel, vizează faptul că aceasta este lipsită de temei legal fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se mai învederează că instanța de apel a aplicat greșit principiile fundamentale ale dreptului, care nu consacră drepturi inexistente, ci numai drepturi a căror ființă (după caz materială sau imaterială) este de necontestat, susținând că întreg raționamentul instanței de apel este vicios. Pentru a pronunța această hotărâre, arată reclamantul, s-a reținut că autorii săi nu ar fi avut în patrimoniul lor un drept de proprietate, ci doar o vocație, în baza unei legi speciale, respectiv de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 755 ha, vocație de reconstituire ce ar fi limitată de S.R.

la 50 ha, Or, susține reclamantul această limitare aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. În aceeași idee, reclamantul a arătat că, în mod greșit s-a reținut că nu există o obligație a Statului la „ restitutio in integrum.”. S-a mai învederat că lipsa dreptului de proprietate, din patrimoniul reclamantului, care revendică un teren, pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, ar atrage, în mod logic, admiterea excepției lipsei calității procesuale active și nu respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru lipsa caracterului de bun actual al dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât nu se face o analiză în această ipoteză a caracterului de speranță legitimă, a dreptului de proprietate.

Reclamantul mai susține că, deși, aparent, se soluționează fondul acțiunii, în realitate, tocmai acesta rămâne nesoluționat, nefiind tranșat fondul revendicării, ci numai aparența de drept, cu privire la existența unui drept de proprietate. Se mai arată că instanța a reținut existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, drept de proprietate ce a fost recunoscut de autoritățile statului, prin emiterea Titlului de proprietate nr. 0944-64 din 14 februarie 2002 de către C.J. Galați pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, situație în care se susține că a făcut dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi și, implicit transmisiunea acestuia, în ce privește suprafața revendicată de 755 ha.

Cu privire la noțiunea de bun actual, reclamantul susține că instanța de apel nu a motivat în niciun fel negarea caracterului de bun actual, că simpla mențiune a cauzei P. c. României, ori a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, nu poate fi apreciată ca o motivare a hotărârii. Din perspectiva celor expuse, reclamantul invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care litigiul vizează doar modalitatea de admitere a revendicării, care, în concordanță cu principiul „restitutio in integrum”, face ca disputa judiciară să se restrângă la posibilitatea ca pârâții să repare integral prejudiciul cauzat prin restituirea terenului în natură, ori a altui teren, în compensare, cu atât mai mult cu cât pin înscrisurile autentice depuse la dosar a făcut dovada dreptului său de proprietate.

Referitor la noțiunea de speranță legitimă, în accepțiune convențională, reclamantul a arătat că instanța de apel, preluând implicit soluția celei de la fond, a calificat dreptul său de proprietate ca fiind, în realitate, o speranță legitimă, fără însă a da o soluție justă din perspectiva acestei calificări. În aceeași idee, reclamantul a învederat că, se impunea admiterea acțiunii pentru că are un bun actual, iar constatarea acestuia în dreptul intern este realizată de această printr-un act de proprietate, căruia statul nu îi poate opune un alt titlu valabil. Reclamantul susține că, în cauză, nu era necesar să i se recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeței de 755 ha teren arabil, întrucât autorului său, A.I.V., i-a fost preluat, în fapt, terenul în litigiu, fără ca dreptul său de proprietate asupra terenului să fie transmis, în mod valabil în patrimoniul statului comunist.

Reclamantul mai învederează că suprafața de 755 ha teren agricol, pe care o revendică, a făcut parte dintr-o suprafață mai mare de 805 ha, ce a alcătuit, în trecut, moșia „Golășei”, aflată în corn. Târgul Bujor, jud. Covurlui, astăzi orașul Târgu Bujor, jud. Galați. Dreptul de proprietate asupra acestei moșii a fost dobândit de către defunctul A.I.V. de la tatăl său G.I.V., după cum rezultă din înscrisul „Extras din Cartea de Hotărnicie pentru moșia Golășei”, din anul 1909, însoțit de planul de situație al moșiei, cât și procesul verbal nr. 48 din 19 iulie 1919. Prin Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și, ulterior, prin Decretul nr. 115 din 28 martie 1959, statul comunist a naționalizat (expropriat) întreaga moșie, în suprafața de 805 ha, de la defunctul A.I.

V., fapt ce rezultă din tabelul privind „bunurile agricole expropriate”, fără a plăti vreo despăgubire. Se mai arată că S.R. nu a avut și nu are niciun titlu valabil asupra imobilului, fiind încălcate atât dispozițiile Constituției României din 1938 cât și ale art. 481 C. civ. Prin urmare, susține reclamantul, Legea nr. 187 din 23 martie 1945 și Decretul nr. 115 din 28 martie 1959 nu puteau constitui un titlu legal de dobândire a proprietății de către stat, în ce privește imobilul proprietatea autorului său, deoarece era neconstituțional. Mai mult, arată reclamantul, acest decret contravenea și D.U.D.O., adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948, la care România era parte semnatară, și care, în art. 17, prevedea că „orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Reclamantul mai învederează că susținerile sale sunt întregite și de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care prevăd ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului, cu respectarea legilor și a constituției, în vigoare la data preluării, în caz contrar, bunurile putând fi revendicate, conform al. 2 art. 6, motiv pentru care solicită a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în litigiu. O altă critică vizează faptul că instanțele nu au procedat la o comparare a titlului de proprietate invocat de reclamant cu cel al pârâtului, în condițiile în care sunt supuse comparării două titluri care exhibă de la autori diferiți. Astfel, titlul de proprietate al autorilor reclamantului, emană de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâtului este reprezentat de legea și decretul de naționalizare, act ce emană de la un neproprietar, de la statul român.

Se mai arată că privarea de proprietate nu se poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut loc în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. Ca atare, reclamantul arată că exproprierea moșiei s-a realizat cu încălcarea Constituției și a legilor proprietății de la momentul naționalizării, fapt ce conduce la concluzia să preluarea terenului agricol s-a realizat fără titlu. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea în revendicare este o acțiune în justiție prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat, cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpânește efectiv bunul revendicat, să îi recunoască dreptul de proprietate și să îi restituie bunul.

Acțiunea în revendicare imobiliară cu care a fost învestită instanța la 3 august 2011 de către reclamanții inițiali ai acțiunii, K.A.B. și K.D.K., vizează un imobil teren arabil de 755 ha pe raza orașului Tg. Bujor, ce a făcut parte din suprafața de 805 ha, aparținând antecesorului reclamanților, defunctului A. V., suprafață preluată de stat în temeiul Legii nr. 187 din 28 martie 1945 și a Decretului nr. 115 din 28 martie 1959. Moștenitorii defunctului A. V., respectiv K.N. și L. (antecesorii reclamanților inițiali ai prezentei acțiuni în revendicare K.A.B.

și K.D.K.) la 14 februarie 2002 au uzat de dispozițiile Legii speciale nr. 18/1991, fiind emis Titlul de proprietate nr. 00994-64 din 14 feb 2002 de către Comisia Județeană Galați pentru stabilirea dreptului de proprietate prin care li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha după defunctul A. V. Reclamanții și-au motivat acțiunea în revendicarea terenului de 755 ha în considerarea faptului că Legea fondului funciar a avut plafoane pentru reconstituirea dreptului de proprietate, fiindu-le restituită doar suprafața de 50 ha, deși dreptul lor de proprietate vizează și terenul agricol de 755 ha, pe care îl revendică în temeiul art. 480 C. civ. Între reclamanții inițiali ai acțiunii în revendicare și D.B.T.

a intervenit contractul de vânzare-cumpărare drepturi litigioase (autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C.), astfel că acesta din urmă a dobândit atât drepturile litigioase ale moștenitorilor defuncților K.N. și K.L. cât și calitatea procesuală activă. Astfel, recurentul susține că preluarea de către stat a suprafețelor de teren revendicate a fost abuzivă, titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate al autorului său nu s-a stins niciodată, fiindu-i transmis pe cale succesorală. Această susținere nu poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condițiile și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept comun C. civ.

Prin legislația reparatorie menționată, S.R. a optat pentru restituirea parțială a terenurilor agricole și forestiere, prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafețe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinație de pășuni și fânețe (art. 3 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 247/2005 și nr. 193/2007). Pe cale succesorală, reclamanții inițial ai acțiunii în revendicare K.A.B. și K.D.K., au dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile legale speciale, drept pe care l-au valorificat, obținând reconstituirea dreptului de proprietate după antecesorul lor, pentru suprafața de 50 ha teren în condițiile Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările anterioare.

Opțiunea legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice Convenția (J. împotriva Slovaciei). Numai atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (K. împotriva Slovaciei).

Reclamantul nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât în limita suprafeței de teren pe care a putut să o redobândească prin efectul legilor speciale de reparație după antecesorul său respectiv după defunctul A. V. C.E.D.O. a reținut în cauza A. împotriva României că, existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și, dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării de către stat, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, însă nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept de a i se restitui terenurile în suprafață de 755 ha, revendicate în prezenta cauză. Este real că art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocat de reclamant în susținerea motivelor de recurs, prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condițiile dreptului comun, dar numai dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând astfel, pentru această categorie de bunuri consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”. Or, conținutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituții în care operează norma specială.

În ce privește cererea reclamantului de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, cerere formulată direct în recurs, sunt de reținut următoarele aspecte: Art. 316 C. proc. civ., prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs (în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitol I din Titlul V). Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Or, cererea reclamantului de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, fiind formulată direct în recurs, nu poate fi primită în condițiile în care nu a făcut obiectul nici a cererii de chemare în judecată și, nici obiectul de analiză al instanțelor anterioare, având astfel caracterul unei cereri noi, inadmisibilă în această fază procesuală.

În consecință, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că reclamantul nu dovedește existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu privire la suprafața de teren de 755 ha pe care o revendică, așa încât instanța de apel, a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor din dreptul intern și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate. Nefondată este și critica ce vizează neanalizarea în mod concret a dreptului de proprietate invocat prin acțiune, în condițiile în care instanța de apel a analizat pretinsul drept de proprietate invocat de reclamant cu privire la diferența de suprafață de teren solicitată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, stabilind că acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.

Art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție conține trei norme distincte: prima are caracter general și enunță principiul respectării proprietății, a doua se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții, iar a treia recunoaște statelor competența de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă reclamantul deține un „bun” care să poată fi supus protecției, dacă există o privare de proprietate și dacă această ingerință este sau nu în acord cu condițiile impuse de cea de-a doua normă (între aceste condiții fiind și necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, respectiv neafectarea a însăși substanței dreptului de proprietate, condiții pe care recurentul susține că instanța de apel nu le-a examinat).

În speță se constată însă inexistența unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, în sensul primei norme conținute de art. 1 din Protocolul 1, situație în care devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare de proprietate și respectarea condițiilor în care ingerința asupra dreptul de proprietate este permisă de norma europeană. În ceea ce privește criticile raportate la considerentele deciziei recurate, în sensul că instanța de apel ar fi reținut argumente de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, Înalta Curte constată că în realitate instanța de apel a analizat pe fond toate criticile din apel reținând că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar, acestea reprezentând argumente de fond și nu de inadmisibilitate.

În absența unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, recurentul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanța de apel a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și, nu ca inadmisibilă, cum greșit susține recurentul. Cum, reclamantul nu are un „bun” în sensul Convenției, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinței statului în dreptul lui de proprietate și, nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporționalității între interesul general al comunității și imperativul protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Nefondate sunt și susținerile recurentului, prin care invocă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare de drept comun respectiv compararea titlului său de proprietate cu cel al pârâților, întrucât, cum s-a arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispozițiile legii speciale, incidente în cauză, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”. Simpla „ speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. l din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține revendicarea bunului pe calea dreptului comun. Față de cele expuse, r ezultă că, instanța de apel a făcut o aplicare corectă la speță și a jurisprudenței actuale a Curții Europene, reținând în mod legal că reclamantul nu este titularul unui „bun actual”, cât timp nu este în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului în litigiu. În absența unui „bun actual ” , în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, recurentul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanța de apel a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și, nu ca inadmisibilă.

Nefondate sunt și criticile legate incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ce privește nemotivarea hotărârii, precum și cele legate de neanalizarea unor motive de apel, în condițiile în care instanța de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum, hotărârea recurată cuprinzând atât motivele de fapt cât și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate. În ceea ce privește motivarea unei hotărâri este de reținut că aceasta înseamnă stabilirea în concret a stării de fapt, urmând o ordine cronologică și, implicit încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Or, din această perspectivă este de observat că hotărârea recurată respectă exigențele art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., fiind arătate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate. Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.B.T. împotriva deciziei nr. 23/ A din 11 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2015.