ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1717/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1717/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Galați din 03 august 2011, reclamanții K.A.B.

și K.D.K. au chemat în judecată pe pârâții C.L. Târgu Bujor și P. Târgu Bujor,

solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie

suprafața de 755 ha teren de pe raza orașului Tg. Bujor.

În susținerea

acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defuncților K.N. și K.L.

(bunici paterni). Prin testamentul autentificat

sub

nr. 6342 din 09 mai 1921 întreaga averea a boierului din Tg. Bujor –

V.A.I., a fost testată bunicilor reclamanților.

O parte din această avere a fost

reconstituită prin

legile fondului funciar, în limitele legale,

conform Titlului de

proprietate 0994-64 din 14 februarie 2002 pentru suprafața

de 50 ha.

Întrucât legile fondului funciar

au avut plafoane pentru reconstituirea dreptului de proprietate, au rămas suprafețe

de teren nereconstituite, motiv pentru care reclamanții au solicitat lăsarea în

deplină proprietate și posesie a terenului de 755 ha arabil, în temeiul art. 480, art. 483 C. civ.

Între reclamanți și

numitul D.B.T. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare drepturi litigioase

autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C.

La data de 26

octombrie 2011, reclamantul-cesionar D.B.T. a modificat acțiunea introductivă,

chemând în judecată și pe pârâții O. Tg. Bujor, prin P., A.D.S. și C.J.F.F. Galați,

solicitând obligarea pârâtului O. Tg. Bujor, să-i lase în proprietate și

folosință suprafața de 755 ha teren arabil sau, în situația în care terenul nu

se mai află în proprietatea acestuia, s-a solicitat obligarea pârâților A.D.S. și

C.J.F.F. Galați să îl despăgubească, în compensare, cu suprafața de 755 ha arabil, pe teritoriul unității administrative a județului Galați.

Astfel, s-a arătat că

terenul revendicat a făcut parte dintr-o suprafață mai mare de 805 ha, ce a alcătuit, în trecut, moșia Golășei, aflată în comuna Tg. Bujor, jud. Covurlui, astăzi

orașul Tg. Bujor, jud. Galați, că dreptul de proprietate asupra acestei moșii a

fost dobândit de către defunctul V.A. de la tatăl său G.V. și că Statul comunist

a naționalizat întreaga moșie, în suprafață de 805 ha, de la defunctul A.V., fără a plăti vreo despăgubire. S-a mai arătat că din această suprafață

s-a reconstituit doar suprafața de 50 ha. S-a mai învederat că titlul statului nu este valabil, în condițiile în care titlul său de proprietate vizează

moștenirea antecesorului său cu atât mai mult cu cât art. 1 al Primului

Protocol Adițional la Convenție, impunea ca ingerința autorității publice în

exercitarea dreptului de proprietate, să fie legală doar pentru utilitate

publică.

Pârâta A.D.S. prin întâmpinarea

depusă a invocat excepțiile: lipsei calității procesuale active a reclamantului

D.B.T. ce are doar calitatea de cesionar de drepturi litigioase; excepția

prematurității acțiunii, întrucât este necesară parcurgerea unor etape

obligatorii pentru admiterea cererii de obligare la predarea terenului în

compensare; excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S., întrucât

competența de analizare și soluționare a cererilor de reconstituire a dreptului

de proprietate revine comisiilor locale și județene de fond funciar, iar pe

fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece ca instituție

implicată în procesul de retrocedare a terenurilor cu destinație agricolă către

foștii proprietari, A.D.S. procedează numai la îndeplinirea formalităților în

vederea transmiterii către comisiile locale, pe bază de protocol, a terenurilor

cu destinație agricolă, din domeniul privat al statului.

C.J. Galați pentru

aplicarea legilor fondului

funciar, prin

întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive,

întrucât nu are calitatea de posesor al imobilului revendicat, nici de persoană

care îl deține fără drept. Pe fond, s-a arătat că la data trecerii

bunurilor în proprietatea statului erau

îndeplinite condițiile

exproprierii menționate de Legea nr. 187/1945, astfel

statul le deține în baza unui titlu emis cu respectarea dispozițiilor în

vigoare la data preluării. S-a mai arătat că acțiunea în revendicare pe calea

dreptului comun a suprafețelor de teren agricol preluate de stat prin acte

normative de expropriere în perioada de referință 1945 – 1989, nu este

admisibilă cu atât mai mult cu cât moștenitorii autorului deposedat, au

beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate.

Prin întâmpinarea

depusă, P.O. Tg. Bujor a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă,

întrucât reclamantul trebuia să formuleze cerere în vederea reconstituirii

dreptului de proprietate în termenele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Prin încheierea din

07 iunie 2013 instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție

formulată de SC A. SA,

având în vedere

interesul acesteia de a-și proteja valorile

patrimoniale

reprezentate de drepturile de concesiune ce

privesc și terenul

revendicat.

Analizând cu

prioritate, conform art. 137

C. proc. civ.,

excepțiile invocate, instanța de fond a apreciat că sunt

neîntemeiate,pentru

următoarele considerente:

Drepturile și

obligațiile ce intră în raportul juridic dedus judecății pot fi transmise în

cursul procesului, având loc în acest caz

și

o transmisiune a calității procesuale active sau pasive.

Transmisiunea

poate fi legală sau convențională, când intervine în baza înțelegerii dintre

una din părți și un terț. Astfel în cauză, reclamantul D.B.T. a dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub

nr. 789 din 26 august 2011 de către B.N.P. R.E.C.,

drepturile

litigioase ale moștenitorilor defuncților K.N. și

K.L., procesul continuând între acest reclamant și pârâți. Prin urmare,

excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă.

În ceea ce privește

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A.D.S. și C.J. Galați

pentru aplicarea legilor fondului funciar, instanța de fond le-a respins având

în vedere cele două petite ale acțiunii reclamantului raportat la prevederile art.

4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, conform cărora A.D.S. exercită în numele

statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu

destinație agricolă și, împrejurarea că, reclamantul solicită în compensare 755 ha teren pe teritoriul jud.

Galați, în condițiile în care

Comisia Județeană are ca atribuții

emiterea titlurilor de proprietate.

Astfel, instanța de

fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile de exercitare ale acțiunii

civile, respectiv afirmarea unui drept, existența interesului, capacitatea

procesuală și calitatea procesuală, apreciindu-se că acțiunea nu este

inadmisibilă.

Excepția

prematurității acțiunii, a fost respinsă în condițiile în

care acțiunea în revendicare, nu este supusă unei

proceduri

prealabile.

Având

în vedere că între prezenta cauză și cea care a făcut obiectul dosarului nr.

675/121/2013 a

Tribunalului Galați,

nu există tripla identitate prevăzută

de art. 1201 C. civ., excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Ca atare, prin

sentința civilă nr. 125 din 23 ianuarie 2014, Tribunalul

Galați a respins, ca neîntemeiate, excepțiile

lipsei calității procesuale active,

prematurității acțiunii, lipsei

calității procesuale pasive a A.D.S. și a C.J. Galați pentru aplicarea legilor

fondului funciar, inadmisibilității acțiunii și a autorității de lucru judecat.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul D.B.T. și, a

fost admisă cererea de intervenție formulată de SC A. SA Galați.

Pentru a pronunța

această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

Prin legislația

reparatorie Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, S.R. a optat pentru

restituirea parțială a terenurilor agricole și forestiere prevăzând

posibilitatea restituirii unei suprafețe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinație de pășuni și fânețe.

Pe cale succesorală,

K.A.B. și K.D.K., reclamanții inițiali ai acțiunii în revendicare, au

dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor

reparatorii

prevăzute de

dispozițiile

legale speciale, drept pe care l-au valorificat obținând

reconstituirea

dreptului de proprietate

pentru suprafața totală de 50 ha teren.

Astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul D.B.T. cesionarul de drepturi litigioase, nu

deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la C.E.D.O., decât

în limita suprafeței de teren reconstituită prin efectul legilor speciale de

reparație.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul D.B.T. criticând-o pentru nelegalitate

pentru următoarele motive:

S-a

susținut că deși, aparent instanța soluționează fondul

acțiunii, în

realitate acesta rămâne nesoluționat, în condițiile în care nu s-a motivat

fondul revendicării ci, numai aparența de drept. Având un drept de proprietate

recunoscut, litigiul vizează doar modalitatea de admitere a revendicării care

în concordanță cu principiul restitutio in integrum face ca disputa judiciară

să se restrângă la posibilitatea ca pârâții să repare integral prejudiciul

pricinuit prin restituirea aceluiași teren, în natură sau a altui teren în

compensare;

S-a

mai arătat că, faptic, din suprafața totală expropriată de

805 ha, în temeiul Legii nr. 18/1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren prin Titlul de proprietate nr. 0994-64 din 14 februarie 2002, astfel, că se justifică

revendicarea suprafeței de 755 ha teren arabil.

Prin decizia civilă nr.

23 din 11 februarie 2015, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins

apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul nu are

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de actele normative cu caracter

special reparatoriu și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, după

ce a utilizat procedura legii speciale întrucât prin Legea nr. 18/1991 s-a

reconstituit dreptul de

proprietate pentru

suprafața de 50 ha defunctului A.

V. antecesorul reclamantului, prin Titlul

de proprietate emis pe numele moștenitorilor K.N. și L. la 14 februarie 2002.

Or, potrivit legii

speciale reparatorii, suprafața maximă ce se putea restituirii în natură este

de 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile.

Opțiunea

legiuitorului român în ceea ce privește întinderea

dreptului la restituire nu vine în contradicție nici cu legea

fundamentală a statului român și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1

Adițional C.E.D.O. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamantul nu

deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 decât în limita suprafeței de

teren reconstituită prin efectul legilor speciale de reparație.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut că, acțiunea în revendicare imobiliară trebuie

îndreptată împotriva unui posesor sau detentor precar, care deține imobilul.

Or, în speță, nici C.J. Galați pentru aplicarea fondului funciar și nici A.D.S.,

nu au această calitate, cât timp însuși reclamantul recunoaște că nu a avut în

proprietate o suprafață de teren din cea deținută de A.D.S.

Împotriva

hotărârii instanței de apel a declarat recurs

reclamantul D.B.T., solicitând în

principal casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

iar în subsidiar modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de

consecință admiterea acțiunii în revendicare.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

Se susține că decizia

instanței de apel este nemotivată, fiind

incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în

condițiile în

care instanțele au respins acțiunea, ca inadmisibilă,

deși se utilizează

noțiunea de

neîntemeiată/nefondată.

În acest sens se

arată că instanțele anterioare au tratat acțiunea ca un veritabil fine de neprimire,

că instanța de apel în loc să

respecte

caracterul devolutiv, a respins apelul menținând

inadmisibilitatea acțiunii,

pe alte temeiuri de fapt ori de drept, ce converg soluției de inadmisibilitate

a acțiunii.

Reclamantul

mai învederează că obiectul litigiului se

circumscrie noțiunii convenționale de bun

actual, că instanța de apel a omis a soluționa întregul motiv II parag. 2, 3, 4

invocat în apel.

Din această

perspectivă reclamantul arată că, prin raportare la motivul I și II din

memoriul de apel, hotărârea instanței de apel este nulă pentru nemotivare, iar complinirea

acesteia în recurs nu mai este posibilă fără a fi

lipsit de un grad de jurisdicție, motiv pentru care se solicită casarea

hotărârii recurate cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

O altă critică adusă

hotărârii instanței de apel, vizează faptul că aceasta este lipsită de temei

legal fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept

substanțial, motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Se

mai învederează că instanța de apel a aplicat greșit principiile

fundamentale

ale dreptului, care nu consacră drepturi

inexistente, ci numai

drepturi a căror ființă (după caz materială sau

imaterială) este de necontestat, susținând că întreg raționamentul instanței de

apel este vicios. Pentru a pronunța această hotărâre, arată reclamantul, s-a

reținut că autorii săi nu ar fi avut în patrimoniul lor un drept de

proprietate, ci doar o vocație, în baza unei legi speciale, respectiv de a

solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 755 ha, vocație de reconstituire ce ar fi limitată de S.R. la 50 ha, Or, susține reclamantul această limitare aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În aceeași idee,

reclamantul a arătat că, în mod greșit s-a reținut că nu există o obligație a

Statului la „

restitutio in integrum.”.

S-a

mai învederat că

lipsa dreptului de proprietate, din patrimoniul reclamantului, care revendică

un teren, pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, prin comparare de

titluri, ar atrage, în mod logic, admiterea excepției lipsei calității

procesuale active și nu respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru lipsa

caracterului de bun actual al dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât

nu se face o analiză în această ipoteză a caracterului de speranță legitimă, a

dreptului de proprietate.

Reclamantul mai

susține că, deși, aparent, se soluționează fondul acțiunii, în realitate,

tocmai acesta rămâne nesoluționat, nefiind tranșat fondul revendicării, ci

numai aparența de drept, cu privire la existența unui drept de proprietate.

Se mai arată că

instanța a reținut existența dreptului de proprietate în

patrimoniul autorilor săi, drept de proprietate

ce a fost recunoscut de autoritățile statului, prin emiterea Titlului de

proprietate nr. 0944-64 din 14 februarie 2002 de

către C.J. Galați pentru reconstituirea dreptului de

proprietate

asupra terenurilor, situație în care se susține că a făcut dovada existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor

săi și, implicit

transmisiunea acestuia, în ce privește suprafața

revendicată de 755 ha.

Cu privire la

noțiunea de bun actual, reclamantul susține că instanța de apel nu a motivat în

niciun fel negarea caracterului de bun actual, că simpla mențiune a cauzei P. c.

României, ori a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, nu poate fi apreciată ca o

motivare a hotărârii.

Din

perspectiva celor expuse, reclamantul invocă incidența

dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care

litigiul vizează doar modalitatea de admitere a

revendicării, care, în concordanță cu principiul „restitutio in

integrum”,

face ca disputa judiciară să se restrângă la posibilitatea ca pârâții să repare

integral prejudiciul cauzat prin restituirea terenului în natură, ori a altui

teren, în compensare, cu atât mai mult cu cât pin înscrisurile autentice depuse

la dosar a făcut dovada dreptului său de proprietate.

Referitor

la noțiunea de speranță legitimă, în accepțiune

convențională, reclamantul a arătat că

instanța de apel, preluând implicit soluția celei de la fond, a calificat

dreptul său de proprietate ca fiind, în realitate, o speranță legitimă, fără

însă a da o soluție justă din perspectiva acestei calificări.

În aceeași idee, reclamantul

a învederat că, se impunea admiterea acțiunii pentru că are un bun actual, iar constatarea

acestuia în dreptul intern este realizată de această printr-un act de

proprietate, căruia statul nu îi poate opune un alt titlu valabil.

Reclamantul susține

că, în cauză, nu era necesar să i se recunoască dreptul de proprietate asupra

suprafeței de 755 ha teren arabil, întrucât autorului său, A.I.V., i-a fost

preluat, în fapt, terenul în litigiu, fără ca dreptul său de proprietate asupra

terenului să fie transmis, în mod valabil în patrimoniul statului comunist.

Reclamantul mai învederează

că suprafața de 755 ha teren agricol, pe care o revendică, a făcut parte

dintr-o suprafață mai mare de 805 ha, ce a alcătuit, în trecut, moșia „Golășei”,

aflată în corn. Târgul Bujor, jud. Covurlui, astăzi orașul Târgu Bujor, jud.

Galați. Dreptul de proprietate asupra acestei moșii a fost dobândit de către

defunctul A.I.V. de la tatăl său G.I.V., după cum rezultă din înscrisul „Extras

din Cartea de Hotărnicie pentru moșia Golășei”, din anul 1909, însoțit de

planul de situație al

moșiei, cât și

procesul verbal nr. 48 din 19 iulie 1919. Prin Legea

nr. 187 din 23

martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și, ulterior, prin Decretul nr. 115

din 28 martie 1959, statul comunist a naționalizat (expropriat) întreaga moșie,

în suprafața de 805 ha, de la defunctul A.I.

V.,

fapt ce rezultă din tabelul privind „bunurile agricole

expropriate”,

fără a plăti vreo despăgubire.

Se mai arată că S.R. nu

a avut și nu are niciun titlu valabil asupra imobilului, fiind încălcate atât dispozițiile

Constituției

României din 1938 cât și ale

art. 481 C. civ.

Prin

urmare, susține reclamantul, Legea nr. 187 din 23 martie 1945 și

Decretul

nr. 115 din 28 martie 1959 nu puteau constitui un titlu legal de dobândire a

proprietății de către stat, în ce privește imobilul proprietatea

autorului său, deoarece era neconstituțional. Mai

mult, arată

reclamantul, acest decret contravenea și D.U.D.O., adoptată

de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948, la care România era parte semnatară,

și care, în art. 17, prevedea că „orice persoană are dreptul la proprietate

atât singur cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod

arbitrar de proprietatea sa”.

Reclamantul mai

învederează că susținerile sale sunt întregite și de dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998 care prevăd ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care

au intrat în proprietatea statului, cu respectarea legilor și a constituției,

în vigoare la data preluării, în caz contrar, bunurile putând fi revendicate,

conform al. 2 art. 6,

motiv pentru care solicită

a se constata

nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în litigiu.

O altă critică

vizează faptul că instanțele nu au procedat la o comparare a titlului de

proprietate invocat de reclamant cu cel al pârâtului, în condițiile în care sunt

supuse comparării două titluri care exhibă de la autori diferiți. Astfel,

titlul de proprietate al autorilor reclamantului, emană de la adevăratul

proprietar, iar titlul pârâtului este reprezentat de legea și decretul de

naționalizare, act ce emană de la un neproprietar, de la statul român.

Se mai arată că privarea

de proprietate nu se poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut

loc în condițiile prevăzute de lege, pentru

cauză

de utilitate publică și cu respectarea principiului

proporționalității.

Ca

atare, reclamantul arată

că exproprierea moșiei s-a realizat cu

încălcarea

Constituției și a legilor proprietății de la momentul

naționalizării,

fapt ce conduce la concluzia să preluarea

terenului agricol s-a

realizat fără titlu.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea în revendicare este o acțiune

în

justiție prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun

individual determinat, cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea

pârâtului, care stăpânește efectiv bunul revendicat, să îi recunoască dreptul

de proprietate și să îi restituie bunul.

Acțiunea în revendicare

imobiliară cu care a fost învestită instanța la 3 august 2011 de către

reclamanții inițiali ai acțiunii, K.A.B. și K.D.K., vizează un imobil teren

arabil de 755 ha pe raza orașului Tg. Bujor, ce a făcut parte din suprafața de 805 ha, aparținând antecesorului reclamanților, defunctului

A.

V.,

suprafață preluată de stat în temeiul Legii nr. 187 din 28 martie 1945 și a

Decretului nr. 115 din 28 martie 1959.

Moștenitorii

defunctului

A.

V., respectiv K.N. și L.

(antecesorii reclamanților inițiali ai prezentei acțiuni în revendicare K.A.B. și

K.D.K.) la 14 februarie 2002 au uzat de dispozițiile Legii speciale nr. 18/1991,

fiind emis Titlul de proprietate nr. 00994-64 din 14 feb 2002 de către Comisia Județeană

Galați pentru stabilirea dreptului de proprietate prin care li s-a reconstituit

dreptul de

proprietate pentru suprafața de 50 ha după defunctul A.

V.

Reclamanții și-au

motivat acțiunea în revendicarea terenului de 755 ha în considerarea faptului că Legea fondului funciar a avut plafoane pentru reconstituirea

dreptului de proprietate, fiindu-le restituită doar suprafața de 50 ha, deși dreptul lor de proprietate

vizează și terenul agricol de

755 ha, pe care îl revendică în

temeiul art. 480 C. civ.

Între reclamanții

inițiali ai acțiunii în revendicare și D.B.T. a intervenit contractul de

vânzare-cumpărare drepturi litigioase (autentificat sub nr. 789 din 26 august 2011

de către B.N.P. R.E.C.), astfel că acesta din urmă a dobândit atât drepturile

litigioase ale moștenitorilor defuncților K.N. și

K.L. cât și calitatea procesuală activă.

Astfel, recurentul

susține că preluarea de către stat a suprafețelor de teren revendicate a fost

abuzivă, titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate

al autorului său nu s-a stins niciodată, fiindu-i transmis pe cale succesorală.

Această susținere nu

poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condițiile și limitele

de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate

prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, acte normative cu caracter

special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept comun C.

civ.

Prin legislația

reparatorie menționată, S.R. a optat pentru restituirea parțială a terenurilor

agricole și forestiere, prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafețe de

până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinație de pășuni și fânețe (art. 3 din Legea nr.

1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 247/2005 și nr. 193/2007).

Pe cale succesorală,

reclamanții inițial ai acțiunii în revendicare K.A.B. și K.D.K., au dobândit

dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile

legale speciale, drept pe care l-au valorificat, obținând reconstituirea

dreptului de proprietate după antecesorul lor, pentru suprafața de 50 ha teren în condițiile Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările anterioare.

Opțiunea legiuitorului

român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine

în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În jurisprudența sa,

C.E.D.O. a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în

sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui

bunurile preluate înainte să ratifice Convenția (J. împotriva Slovaciei). Numai

atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că

acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în

beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire

(K. împotriva Slovaciei).

Reclamantul nu deține

un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

1,

decât în limita suprafeței de teren pe care a putut să o

redobândească

prin efectul legilor speciale de reparație după antecesorul său respectiv după

defunctul

A.

V.

C.E.D.O. a reținut în

cauza A. împotriva României că, existența unui „bun actual” în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și,

dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Transformarea într-o „valoare

patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării de către stat,

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale

în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, însă nicio instanță sau autoritate

administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept de a i se

restitui terenurile în suprafață de 755 ha, revendicate în prezenta cauză.

Este real că art. 6

din Legea nr. 213/1998, invocat de reclamant în susținerea motivelor de recurs,

prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condițiile dreptului comun, dar numai dacă

nu există o lege specială de reparație, reprezentând astfel, pentru această

categorie de bunuri consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Or, conținutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei

generale pentru acele instituții în care operează norma specială.

În ce privește cererea

reclamantului de a se

constata

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, cerere

formulată direct în recurs, sunt de reținut următoarele aspecte:

Art. 316 C. proc.

civ., prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică

și în instanța de recurs (în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse

în capitol I din Titlul V).

Potrivit art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Or, cererea

reclamantului de a se

constata

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu,

fiind formulată

direct în recurs, nu poate fi primită în condițiile în care nu a făcut obiectul

nici a

cererii de chemare în judecată și,

nici obiectul de analiză al

instanțelor anterioare, având astfel caracterul

unei cereri noi, inadmisibilă în această fază procesuală.

În

consecință, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că reclamantul

nu dovedește existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu

privire la suprafața de teren de 755 ha pe care o revendică, așa încât instanța

de apel, a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor din dreptul intern

și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Nefondată este și

critica ce vizează neanalizarea în mod concret a dreptului de proprietate

invocat prin acțiune, în condițiile în care instanța de apel a analizat

pretinsul drept de proprietate invocat de reclamant cu privire la diferența de

suprafață de teren solicitată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun,

stabilind că acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.

Art. 1 din Protocolul

1 Adițional la Convenție conține trei norme distincte: prima are caracter

general și enunță principiul respectării proprietății, a doua se referă la

privarea de proprietate și o supune anumitor condiții, iar a treia recunoaște

statelor competența de a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general. Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două

norme, în vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă

reclamantul deține un „bun” care să poată fi supus protecției, dacă există o

privare de proprietate și dacă această ingerință este sau nu în acord cu

condițiile impuse de cea de-a doua normă (între aceste condiții fiind și

necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între mijloacele

utilizate și scopul urmărit, respectiv neafectarea a însăși substanței

dreptului de proprietate, condiții pe care recurentul susține că instanța de

apel nu le-a examinat).

În speță se constată

însă inexistența unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, în sensul

primei norme conținute de art. 1 din Protocolul 1, situație în care devine

lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare de

proprietate și respectarea condițiilor în care ingerința asupra dreptul de

proprietate este permisă de norma europeană.

În ceea ce privește

criticile raportate la considerentele deciziei recurate, în sensul că instanța

de apel ar fi reținut argumente de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, Înalta

Curte constată că în realitate instanța de apel a analizat pe fond toate criticile

din apel reținând că reclamantul nu are un

drept

de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la

reconstituire

fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar, acestea

reprezentând argumente de fond și nu de inadmisibilitate.

În

absența unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noțiuni

de

jurisprudența actuală a Curții Europene, recurentul nu are un drept

la

restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv

pentru care în mod

legal instanța de apel a respins acțiunea în

revendicare

ca neîntemeiată și, nu ca inadmisibilă, cum greșit susține recurentul.

Cum, reclamantul nu

are un „bun” în sensul Convenției, nu se mai poate pune problema caracterului

justificat sau nu al ingerinței

statului în

dreptul lui de proprietate și, nici a verificării dacă privarea

de

proprietate respectă principiul proporționalității între interesul

general al comunității și imperativul protecției

drepturilor

fundamentale ale omului.

Nefondate

sunt și susținerile recurentului, prin care invocă

aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare de drept comun respectiv

compararea titlului său de proprietate cu cel al pârâților, întrucât, cum s-a

arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispozițiile legii speciale,

incidente în cauză, potrivit

principiului „specialia generalibus derogant”.

Simpla

„

speranță de restituire” (terminologie uzitată în

jurisprudența

Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor

legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”,

privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul

art. l din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă

prin care să se fi dispus expres

restituirea

bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține revendicarea bunului pe calea

dreptului comun.

Față de cele expuse, r

ezultă

că, instanța de apel a făcut o aplicare corectă la speță și a

jurisprudenței

actuale a Curții Europene,

reținând în mod

legal că reclamantul nu este titularul unui „bun actual”, cât timp nu este în

posesia unei hotărâri

definitive prin care să se fi dispus expres

restituirea imobilului în litigiu.

În

absența unui „bun actual

”

, în sensul recunoscut acestei noțiuni

de jurisprudența actuală a Curții Europene,

recurentul nu are un drept

la

restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv

pentru

care în mod legal instanța de apel a respins acțiunea în

revendicare ca neîntemeiată și, nu ca

inadmisibilă.

Nefondate sunt și

criticile legate incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ce privește nemotivarea

hotărârii, precum și cele legate de neanalizarea unor motive de apel, în

condițiile în care instanța de apel a analizat cauza prin prisma principiului

tantum devolutum quantum apellatum, hotărârea recurată cuprinzând atât motivele

de fapt cât și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea

soluției pronunțate.

În ceea ce privește motivarea

unei hotărâri este de reținut că aceasta înseamnă stabilirea în concret a

stării de fapt, urmând o ordine cronologică și, implicit încadrarea unei

situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte

ale unei legi.

Or, din această

perspectivă este de observat că hotărârea recurată

respectă exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind

arătate

motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea

soluției pronunțate.

Din perspectiva celor

expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în

temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.B.T. împotriva deciziei nr. 23/

A din 11 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 iunie 2015.