ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6014/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6014/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05

octombrie 2009 pe rolul Judecătoriri Slatina, astfel cum a fost precizată ulterior,

reclamanții G.H. și P.T. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Agenția Domeniilor Statului, Comisia Locală Priseaca pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și Comisia Județeană Olt

pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, și au

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate

preluarea abuzivă, fără nicio compensație sau despăgubire, a terenului în suprafață

de 311 ha aflat pe raza comunei Priseaca, jud. Olt, ce a aparținut lui P.T.A.,

autorul reclamanților, să oblige pârâții la restituirea în natură a proprietății

de 278 ha, (restul fiind obținut în urma legilor speciale din materia fondului funciar)

pe vechiul amplasament sau a unei suprafețe echivalente ori la plata unei despăgubiri

bănești, valoarea terenurilor solicitate fiind de 417.000-550.000 euro.

Prin sentința civilă

nr. 3524 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei Slatina, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1284 din 07 decembrie 2010 a Tribunalului, cauza a fost declinată

în favoarea Tribunalului

Olt.

Învestit cu soluționarea

litigiului, p

rin

sentința civilă nr. 1085 din 05 mai 2011, Tribunalul Olt, secția civilă, a respins

acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a se pronunța această

sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Așa cum rezultă din

probele administrate în cauză, autorul reclamanților, P.T., a deținut în proprietate

suprafața de 311 ha teren, teren de a fost expropriat în anul 1945. Prin cererea

de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții solicită restituirea

suprafeței de 278 ha teren arabil în natură pe vechiul amplasament sau pe un alt

amplasament din rezerva de teren a Comisiei Locale Priseaca sau acordarea de despăgubiri

bănești.

Reclamanții au arătat

că au formulat cerere pentru reconstituirea proprietății funciare, conform Legii

nr. 1/2000, de pe urma a doi autori, că s-au eliberat titluri de proprietate pentru

suprafața totală de 33 ha teren arabil, pe raza altei comune și că temeiul

juridic al acestei acțiuni este art. 480 C. civ., iar nu dispozițiile Legii nr.

18/1991.

Instanța a considerat

că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. nu poate fi

admisă, având în vedere că au existat legi speciale de reparație, respectiv Legea

nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 247/2005 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate pentru suprafețele de teren solicitate de reclamanți.

Dispozițiile C. civ. constituie

dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar legile fondului funciar reprezintă

norme speciale care se aplică cu prioritate și cu excluderea normei generale.

În aceste condiții, reclamanții

nu are alegerea între procedura prevăzută de legile fondului funciar și calea acțiunii

în revendicare de drept comun.

Închiderea căii acțiunii

în revendicare după intrarea în vigoare a legilor fondului funciar nu echivalează

cu închiderea accesului la justiție pentru reclamanți, deoarece le este asigurat

accesul la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești au declarat apel reclamanții P.T. și G.H., iar prin decizia nr.

331 din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Acțiunea promovată

de reclamanți, astfel cum a fost precizată, este o acțiune în realizarea

dreptului.

Potrivit art. 111 C. proc.

civ., acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept

nu poate fi promovată dacă partea are deschisă calea acțiunii în realizarea

dreptului și nu poate viza constatarea existenței sau inexistenței

unui fapt.

Or, din criticile formulate

de reclamanți prin motivele de apel, rezultă că aceștia înțelegeau

ca prin însuși dispozitivul hotărârii judecătorești să se constate exproprierea

și neplata unei despăgubiri.

Aceste împrejurări sunt

elemente ale stării de fapt pe care instanța le evaluează în considerentele

hotărârii, în baza probelor administrate, pentru ca apoi, în raport cu dreptul invocat,

interesul urmărit și dispozițiile legale aplicabile, să se pronunțe,

prin dispozitivul hotărârii asupra acțiunii în realizara dreptului.

Art. 1 Protocolul nr.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând

statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost

transmise înainte de ratificarea Convenției. Astfel, fiecare stat contractant, odată

cu schimbarea regimului politic, a avut o marjă de apreciere în adoptarea acelor

legi pe care le-a considerat necesare, dar și adecvate pentru repararea nedreptăților

comise de regimul anterior.

Existența unei legislații

speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict

cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat

în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Fiind reglementată prin

norme cu caracter special și care interesează ordinea publică, procedura de restituire

a bunurilor imobile preluate de stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru

beneficiarii legii și fac ineficientă promovarea unei acțiuni întemeiate pe dreptul

comun.

Reclamanții se află

în situația de a fi inițiat acțiunea pentru restituirea suprafeței de 278 ha

teren (sau pentru despăgubiri în echivalent), din suprafața totală de 311 ha

care a trecut în proprietatea statului în baza legilor privind reforma agrară începută

în anul 1945.

Prin acest act normativ

s-au expropriat și suprafețele de teren ce depășeau 50 ha și actul a avut

ca scop declarat, printre altele, mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor

țărănești existente, care aveau mai puțin de 5 ha. Acest act normativ a fost completat

ulterior prin Decretul nr. 83/1949.

Persoanele împroprietărite

cu această ocazie și care ulterior au pierdut dreptul asupra terenului (trecând

la stat sau la C.A.P.), au fost beneficiari ai legilor fondului funciar adoptate

după anul 1990.

Or, bunul litigios, respectiv

terenul revendicat sau a cărui valoare echivalentă se solicită, a făcut obiectul

unor legi speciale de reparație odată cu schimbarea regimului politic. Aceste

legi speciale nu pot fi nesocotite, chiar dacă reclamanții nu au înțeles

să își fundamenteze acțiunea pe dispozițiile cuprinse într-o lege specială.

Astfel, în materia fondului

funciar, statul a înțeles să adopte legi speciale de reparație, respectiv

Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005,

având ca obiect stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire sau constituire

asupra terenurilor agricole și forestiere.

Prin aceste legi s-au

stabilit procedurile de urmat, termenele, condițiile, sancțiunile și limitele

stabilirii dreptului de proprietate privată, autoritățile implicate și atribuțiile

acestora, precum și dispoziții de procedură speciale, accesul efectiv la justiție

fiind reglementat.

Prin urmare, analiza cererii

de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului

specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială

se rezolvă în favoarea celei din urmă.

În aceste condiții,

orice cercetare privind disponibilul de teren sau situația despăgubirilor prevăzute

sau nu în anexele hotărârilor comisiei județene de aplicare a legilor fondului

funciar, nu este necesară în cadrul procesual de față.

Procedurile reglementate

de actele normative speciale cu caracter reparatoriu impuneau reclamanților

să se conformeze conduitei prescrise de acestea, să formuleze cereri, să solicite

stabilirea dreptului în condițiile și limitele legale și să formuleze, în caz

de nemulțumire, acțiunile în justiție prevăzute de aceste acte normative,

pentru valorificarea drepturilor recunoscute de aceleași legi speciale.

În acest context, de vreme

ce reclamanții nu puteau obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent

decât în condițiile legilor fondului funciar, este lipsită de finalitate și

evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu

Constituția în vigoare la momentul preluării.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în mod constant s-a reținut că un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile

contestate de acesta se raportau la bunurile sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de bunuri poate

cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de

a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu

a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca bun în sensul

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

În speță, reclamanții

au introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare/despăgubire îndreptată

împotriva statului invocând nelegalitatea privării de proprietate înfăptuită de

către autorități în anul 1945, argumentând în principal prin faptul că măsura luată

în acel mod și fără despăgubiri, contravenea Constituției, Declarației Universale

a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării. De asemenea, au mai

arătat că, în prezent, reparația nu este integrală.

Or, caracterul limitat

al măsurilor reparatorii nu poate fi socotit o încălcare a Convenției sau a

altor tratate internaționale, întrucât statele au o marjă de apreciere în a

stabili cele mai adecvate măsuri pentru diminuarea sau înlăturarea unor nedreptăți

săvârșite de regimul anterior.

Deci, ca urmare a exproprierii

terenului, nici autorul și nici reclamanții înșiși, în calitatea lor de moștenitori,

nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecință,

nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din primul Protocol, că au conservat

un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca

o „speranță legitimă”, în sensul jurisprudenței Curții.

Așadar, instanța

de apel a constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ca

acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului

real al dreptului de proprietate pentru un teren în suprafață de 278 ha, a

fost în mod legal respinsă de prima instanță, întrucât reclamanții nu sunt

titularii unui „bun” și nici ai unei valori patrimoniale, inclusiv ai unei

creanțe, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă”

în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții G.H. și P.T.

Prin motivele de recurs

se formulează următoarele critici:

cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 16 din Constituția României

din 1938, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 11 și art. 20 din Constituția

României, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 480 C. civ.

Legile succesive ale fondului

funciar nu au fost legi de reparații pentru exproprierea abuzivă a foștilor proprietari

deoarece au admis reconstituire proprietăților funciare de teren agricol în limita

a 50 ha.

În fapt, legile succesive

ale fondului funciar sunt legi de reconstituire a proprietății funciare private,

fără nicio referință explicită la caracterul reparatoriu, atât în titulatura lor,

cât și în text.

De altfel, caracterul

nereparatoriu al legilor fondului funciar rezultă și din lipsa unor prevederi

referitoare la inventarul agricol preluat de la foștii proprietari de către regimul

comunist.

Ca atare, reclamanții

sunt în continuare îndreptățiți să invoce în drept prevederile Legii nr. 213/1998

și dispozițiile art. 480 C. civ.

Legea nr. 213/1998, prin

dispozițiile art. 6 alin. (2), admite existența acțiunii în revendicare a bunurilor

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute abuziv, prin vicierea

consimțământului, dacă nu există o lege specială de reparație.

Susținerea instanței de

apel în sensul că, în materia fondului funciar, statul a înțeles să adopte

legi speciale de reparație, este eronată, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991

menținând, în privința suprafețelor agricole, abuzul săvârșit prin dispozițiile

art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.

Cum legile succesive ale

fondului funciar nu au fost legi de reparații pentru exproprierea abuzivă a foștilor

proprietari, rezultă că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite să se constate

preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafețelor de teren în litigiu.

În lipsa unei legi speciale

de reparații, acțiunea urma să fie judecată sub regimul juridic al reglementarilor

ce derivă din conflictul dintre legislația internă și tratatele internaționale

la care România este parte, conflict care se rezolvă prin prisma dispozițiilor Constituției

României.

Temeiul de drept pentru

judecarea și admiterea celui de-al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamanților

este dat de dispozițiile cuprinse în reglementările internaționale, încorporate

în dreptul intern, care se aplică în judecarea prezentei cauze, respectiv art. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond nu a

administrat niciun fel de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren agricol

la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, a Comisiei locale Priseaca ori a Comisiei

județene Olt și nici nu s-a stabilit că este imposibilă restituirea în natură a

celor 278 ha teren astfel încât să se determine valoarea de piață a acestui teren

pentru a se acorda despăgubiri bănești. Se impune astfel admiterea recursului, modificarea

în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și rejudecarea procesului, cu

evocarea fondului.

examineze și prevederile art. unic din Legea nr. 67/2010.

Instanța de apel și

de fond nu au determinat dacă reclamanții au fost înscriși în Anexele nr. 39

și 23 din Regulamentul privind atribuțiile comisiilor de fond funciar și

modalitățile de punere în posesie, respectiv în anexele privind despăgubiri la regulamentele

de aplicare a legilor fondului funciar.

Deși recurenții-reclamanți

au stăruit în administrarea de probatorii prin relații de la cele două comisii de

fond funciar și de Ia Agenția Domeniilor Statului, instanțele au refuzat să

dea curs acestei cereri, pornind de Ia idea eronată că nu se pot acorda terenuri

peste limita celor 50 ha prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.

Instanța de apel nu a

examinat motivul trei de apel, pronunțând o hotărâre nelegală.

Speranța legitimă de a

obține folosința efectivă a unui drept de proprietate asupra celor 278 ha teren

preluate abuziv prin naționalizare rezultă tocmai din prevederile art. unic din

Legea nr. 67/2010.

Instanța de apel a considerat

eronat că reclamanții nu au cel puțin o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței

Curții Europene, dar nu a administrat nicio probă din cele solicitate de reclamanți

pentru a se stabili posibilitatea ori imposibilitatea restituirii unei suprafețe

de teren in condițiile art. unic din Legea nr. 67/2010, situație ce atrage nelegalitatea

hotărârilor pronunțate.

Se invocă în acest sens

Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României.

este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 480 C.

civ. cu referire la art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art.

4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 deoarece a lăsat nesoluționat primul capăt

de acțiune prin care s-a solicitat să se constate preluarea abuzivă de către Statul

Român a terenului în litigiu.

Instanța era învestită

legal să stabilească valabilitatea titlului statului prin capătul 1 de cerere. Or,

în mod eronat, instanța de apel consideră că acțiunea în constatare nu poate fi

promovată separat dacă pentru valorificarea dreptului poate fi promovată acțiunea

în realizare și că cele două acțiuni nu pot fi promovate împreună.

Susținerea este eronată

în raport cu considerentele din Hotărârea din 12 octombrie 2010 a Curții Europene

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. În plus,

prin cele două capete de cerere se urmăresc finalități diferite, și doar prin

admiterea primului capăt de cerere poate fi susținută cererea în realizarea dreptului

cuprinsă în capătul 2 de cerere, astfel cum a fost completat și precizat.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

în cadrul primului motiv de recurs, reclamanții susțin, prin argumente

uneori nestructurate din punct de vedere juridic, că legile succesive adoptate de

Statul Român în materia fondului funciar nu pot fi calificate ca fiind legi de reparație

pentru proprietarii deposedați abuziv, astfel încât reclamanții sunt în

continuare îndreptățiți să solicite, în temeiul art. 480 C. civ. și

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, precum și în baza art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, restituirea terenului

preluat în mod abuziv de stat.

Hotărârea pronunțată

de instanța de apel, prin care s-a considerat că reclamanții nu mai au

deschisă calea unei acțiuni în justiție în baza normelor juridice menționate,

este, în opinia recurenților, nelegală deoarece contravine prevederilor

art. 16 din Constituția României din 1938, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

art. 11 și art. 20 din Constituția României, art. 1 din Protocolul adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 C. civ.

Critica este neîntemeiată.

Din cuprinsul susținerilor

recurenților rezultă că aceștia nu contestă faptul că regimul juridic

al terenului în litigiu - a cărui restituire în natură pe vechiul amplasament sau

prin echivalent valoric ori prin atribuirea unui alt teren din cele deținute

de Statul Român - intră sub incidența legislației privind fondul funciar,

dar apreciază că au încă deschisă calea de a solicita în justiție restituirea

acestui bun, în baza dreptului comun și a normelor europene.

Prin decizia în interesul

legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

și anume C. civ.

S-a

concluzionat că

opinia

unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă

și că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au declanșat

în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea

în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus

derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru o anumită

categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Legile adoptate în materia

fondului funciar au, în privința imobilelor ce intră sub incidența lor, caracterul

unor legi speciale, care, după intrarea în vigoare, exclud posibilitatea promovării

unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera lor de reglementare.

Împrejurarea că legea

specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile

nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, pentru că hotărârile comisiilor constituite în baza acestor

acte normative pot fi atacată la instanța judecătorească, în condițiile reglementate

de actele normative speciale.

În ceea ce privește

susținerea reclamanților în sensul că legile adoptate în materia fondului

funciar nu reprezintă veritabile legi de reparație, Înalta Curte reține

că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Prin urmare, reglementarea

unor proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict

cu norma europeană și se înscrie în soluțiile adoptate de stat de restituire a bunurilor

confiscate.

Fiind reglementate prin

norme cu caracter special, respectarea acestor proceduri este obligatorie, excluzând

posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

În cadrul aceluiași

punct al motivelor de recurs, reclamanții susțin nelegalitatea deciziei

recurate pentru neadministrarea probatoriului necesar determinării rezervei de teren

agricol aflat la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, a Comisiei locale

Priseaca ori a Comisiei județene Olt, a eventualei imposibilități de restituire

în natură a celor 278 ha teren și a valorii de piață a acestui teren.

Nici această susținere

nu poate fi primită. Apreciind că reclamanții nu au deschisă calea unei acțiuni

în justiție de natura celei promovate, în mod legal instanța de apel nu

a intrat în cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății și

nu a administrat probatoriu relevant pentru soluționarea acestor pretenții.

formulate în cadrul acestui motiv de recurs, prin care reclamanții susțin

nelegalitatea deciziei recurate pentru neexaminarea de către instanța de apel

a prevederilor Legii nr. 67/2010, pentru neverificarea împrejurării vizând înscrierea

reclamanților în Anexele nr. 39 și 23 din regulamentul privind atribuțiile

comisiilor de fond funciar și modalitățile de punere în posesie, respectiv

în anexele privind despăgubiri la regulamentele de aplicare a legilor fondului funciar.

Toate aceste verificări

erau obligatorii numai în măsura în care instanța aprecia că reclamanții

au posibilitatea de a promova o acțiune în justiție de natura celei pe

care au formulat-o. Or, câtă vreme, Curtea de apel a concluzionat că a astfel de

acțiune nu poate fi promovată, în mod corect nu a mai analizat aspectele menționate

de recurenți și care vizează fondul litigiului dedus judecății.

Se mai susține că

instanța de apel a considerat eronat că reclamanții nu au cel puțin o speranță legitimă,

în sensul jurisprudenței Curții Europene, de a obține folosința efectivă a

unui drept de proprietate asupra celor 278 ha teren preluate abuziv de stat.

Nici această susținere

nu este fondată.

Hotărârea recurată este

legală din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență

care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun

normele convenționale.

Un prim principiu rezultat

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este acela potrivit cu care

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul unei persoane fizice

de a dobândi un bun.

Cel de-al doilea este

acela conform căruia protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile

actuale”, adică cu privire la bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde

că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.

Un al treilea principiu

vizează noțiunea de „bun” în sensul că cel ce formulează o pretenție legată de un

bun în sensul Convenției trebuie să fie titularul lui actual, calitate ce i-a fost

recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri

legislative de restituire adoptate de statul în cauză, sau acesta are cel puțin

o speranță legitimă de redobândire a bunului.

Curtea Europeană a stabilit,

în aplicarea acestor principii, că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

se aplică atât cu privire la bunurile actuale, cât și cu privire la valori patrimoniale,

inclusiv creanțe pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o

speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate și

că speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă

vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat un bun în sensul textului analizat.

În hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, invocată prin motivele de recurs, Curtea

Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă

la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora

un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept de proprietate. (…). Existența unui „bun actual” în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag.

134-140).

Prin aceleiași hotărâre

a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu și alții

contra României din 12 octombrie 2010, s-a constatat de către Curtea Europeană că

„transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității

naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor

exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și

de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. (parag. 141-142)”.

Or, în cauză, până la

data prezentului litigiu, nicio instanță nu a recunoscut definitiv calitatea de

proprietari a reclamanților, astfel încât procedura declanșată nu se raporta

la un bun actual, așa cum în mod corect a decis instanța de apel. Reclamanții

nu au dovedit nici existența unei speranțe legitime de a-și vedea restituit imobilul,

care ar fi existat în cazul în care, într-un litigiu anterior s-ar fi decis că,

prin evaluarea circumstanțelor cauzei, confiscarea imobilului de către stat nu ar

fi fost legală. Acțiunea în revendicare în sine nu dă naștere la niciun titlu care

să stabilească un drept (de proprietate), ci doar la eventualitatea de a obține

un astfel de titlu, astfel încât reclamanții nu au demonstrat că au o speranță

legitimă de a-și vedea imobilul restituit.

de recurenți, instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor

formulate în cadrul primului punct al acțiunii introductive, arătând considerentele

pentru care soluția instanței dată în judecarea acestor pretenții

nu ar fi trebuit să se regăsească în dispozitivul hotărârii.

Hotărârea pronunțată

nu contravine, așa cum se susține prin motivele de recurs, considerentelor

avute în vedere de instanța europeană în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, câtă vreme, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii pilot,

Curtea Europeană a apreciat existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane

este probată nu printr-o hotărâre pronunțată în constatarea unor drepturi anterioare,

ci dintr-o hotărâre definitivă și executorie prin care să de fi recunoscut calitatea

de proprietar și să se fi dispus, în mod expres, restituirea bunului.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.H. și P.T. împotriva deciziei nr. 331 din 13

octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 octombrie 2012.