ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2979/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2979/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. 156/104/2007

pe rolul Tribunalului Olt, reclamanții P.R.V., N.M.E. au chemat în judecată pe

pârâți SC B. SA, Slatina, Primăria municipiului Slatina, formulând contestație

împotriva Dispoziției din 15 decembrie

2006, emisă de pârâta SC B. SA Slatina,

comunicată la data de 22 decembrie 2006, solicitând admiterea contestației,

anularea Dispoziției din 15 decembrie 2006, admiterea cererii privind

restituirea în natură a terenului în suprafață de 4.200 mp situat în Slatina,

restituirea prin echivalent a construcțiilor aflate pe teren în anul 1950 când

s-a efectuat naționalizarea prin Decretul nr. 92/1950.

În motivarea cererii,

se arată că imobilul a fost proprietatea autorului reclamantelor Z.I. - tatăl

reclamantei P.R.V. și bunicul reclamantei N.M.E., conform actului autentificat

din 1937.

Imobilul a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior construcția a fost

demolată fără a se acorda vreo despăgubire.

Pârâta SC B. SA

susține că aceste imobile nu se află în posesia sau proprietatea sa.

Notificarea formulată

de reclamante a fost emisă la 04 iulie 2001, iar Primăria Slatina a

înregistrat-o sub nr. 14916/2004, fără a răspunde aceste notificări.

Prin sentința civilă nr.

635/2005 Tribunalul Olt a obligat pârâtele Primăria municipiului Slatina și SC

B. SRL SA să răspundă notificării formulate de reclamante. Sentința a rămas

definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 7702/2006 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție București.

La 19 februarie 2007

reclamantele au formulat o cerere de complinire prin care au contestat și

dispoziția din 24 ianuarie 2007 emisă de Primăria Slatina, prin care se

respinge cererea de restituire a terenului, motivat de faptul că este

proprietatea SC B. SRL.

În dovedirea cererii

s-a solicitat efectuarea unei expertize tehnice prin care să se identifice

terenul în litigiu, vecinătățile, dacă este liber și poate fi restituit în

natură în funcție de actele prezentate de părți.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză de expert M.E., rezultă că a fost identificată

suprafața de teren deținută de autorul Z.I. conform contractului de

vânzare-cumpărare din 1937 naționalizată prin Decretul nr. 92/1950, ca fiind de

1.706 mp și nu de 4.200 mp cum este menționată în contestația formulată de

reclamante, teren ce este deținut la data efectuării expertizei de SC T.I. SA.

Instanța a dispus și

efectuarea unei adrese către Primăria municipiului Slatina, pentru a comunica

persoana care deține terenul solicitat de reclamante, iar prin adresa din 23

martie 2007 s-a menționat că terenul a fost cumpărat de SC B. SRL, în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 13 iulie 2004.

Din suplimentul la

raportul de expertiză rezultă că suprafața de 1.706 mp solicitată de reclamante

se suprapune cu suprafața de 19.466,10 mp teren curți construcții ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 13 iulie 2004.

Reclamantele au

invocat la 08 octombrie 2007 și excepția de nelegalitate a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate emis pentru SC B. SA

Prin încheierea din

08 octombrie 2007 instanța a admis excepția necompetenței materiale a Secției

civile a Tribunalului Olt cu privire la constatarea nulității absolute a

atestării certificatului dreptului de proprietate, a disjuns această cerere și

a înaintat-o spre competentă soluționare secției de contencios administrativ a

Tribunalului Olt, dispunând suspendarea cauzei având ca obiect contestații

împotriva dispozițiilor emise de SC B. SRL SA și de Primăria municipiului

Slatina, până la soluționarea cererii privind constatarea nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Cauza a fost repusă

pe rol la 07 iulie 2009, motivat de faptul că a fost soluționată cererea

privind excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate prin respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Pârâta SC T.I. SRL a

depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității cererii

completatoare formulată de reclamante, excepția inadmisibilității cererii de

constatare a nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, iar pe fondul cauzei respingerea ca neîntemeiată a cererii privind

nulitatea absolută a actelor de înstrăinare efectuate cu privire la terenul

situat în Slatina.

Prin sentința civilă nr.

940 din 05 octombrie 2009, Tribunalul Olt, secția civilă. a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B. SA, ca neîntemeiată. A fost

admisă în parte contestația formulată de reclamantele P.R.V. și N.M.E. și a

dispus anularea Dispoziției din 15 decembrie 2006 emisă de SC B. SA, constatând

un drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru reclamante cu privire la

suprafața de 1.706 mp teren. A fost respinsă contestația formulată împotriva Dispoziției

din 24 ianuarie 2007 emisă de Primăria municipiului Slatina. Au fost respinse

capetele de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare din 2004 ca neîntemeiate și cererea privind restituirea prin

echivalent a construcțiilor de pe teren ca lipsită de obiect în contradictoriu

cu C.I. și C.; SC T.I. SRL și Primarul municipiului Slatina, județul Olt. A

fost respinsă cererea privind constatarea nulității absolute parțiale a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 2004 emis de

Consiliul Județean Olt, ca inadmisibilă,în contradictoriu cu Consiliul Județean

Olt.

Prin Decizia civilă nr.

53 din 24 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, au fost admise

apelurile declarate de pârâta SC B. SA și de reclamantele P.R.V. și N.M.E.,

împotriva sentinței civile nr. 940/2009 pronunțată de Tribunalul Olt, în

contradictoriu cu intimații pârâți C.I., C.I., SC T.I. SRL, Primăria

municipiului Slatina și Consiliul Județean Olt. A fost desființată sentința

civilă nr. 940/5 octombrie 2009 și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul

Olt.

Prin Decizia civilă nr.

733 din 1 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție au

fost admise recursurile declarate de reclamantele P.R.V. și N.M.E. și de pârâta

SC T.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 53/2010 a Curții de Apel Craiova, a

fost casată decizia și trimisă cauza spre soluționare la aceeași instanță de

apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a avut în vedere că revine instanței civile obligația de a

asigura verificarea efectivă a mijlocului de apărare constând în invocarea

ilegalității actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 554/2004, în situația în care (cazul în speță) jurisdicția

administrativă nu a rezolvat chestiunea prejudicială, pe fond.

Astfel, în lipsa unei

soluționări pe fond a excepției de nelegalitate, nu se poate vorbi de

autoritatea hotărârii instanței de contencios administrativ în fața

jurisdicției civile, care poate analiza actul administrativ pe care una din

părți și-a întemeiat pretențiile căci, în atare situație, judecătorul acțiunii

este și judecătorul excepției potrivit principiului „qui potest majus potest et

minus”.

În mod greșit s-a

pronunțat instanța de apel în legătură cu soluționarea cererii vizând

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 2004,

interpretată ca o chestiune prejudicială ce trebuie să conducă la declinarea

competenței în favoarea judecătoriei, ca instanță de drept comun, în condițiile

în care această cerere a fost alăturată contestației formulată în baza Legii nr.

10/2001, ea are caracterul unei cereri accesorii, aflată într-un strâns raport

de dependență cu acțiunea principală, situație în care competența de primă

instanță a tribunalului se justifică, potrivit art. 17 C. proc. civ.

Cu ocazia

rejudecării, Dosarul a fost înregistrat sub nr. 156/104/2007*.

În rejudecare, prin Decizia

civilă nr. 279 din 27 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul

nr. 156/104/2007*, au fost respinse apelurile declarate de reclamantele P.R.V.,

N.M.E. și pârâta SC B. SA în contradictoriu cu pârâții SC T.I. SRL, C.I., C.I.,

Primăria municipiului Slatina, Consiliul Județean Olt.

Prin

Decizia civilă nr.

5577 din 21 septembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în Dosarul nr. 156/104/2007*, au fost admise recursurile

formulate de reclamantele P.R.V., N.M.E. și de pârâta SC B. SRL SA împotriva Deciziei

civile nr. 279 din 27 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul

nr. 156/104/2007*, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele considerente:

Cu

privire la

recursul declarat de

reclamante, c

onsiderând

că SC B. SA era integral privatizată și, deci, făcea parte din categoria

persoanelor juridice menționate în art. 29 din legea enunțată, trebuie stabilit

care sunt consecințele, pe plan juridic, ale Deciziei Curții Constituționale nr.

830/2008 în ceea ce privește acest text de lege, decizie de care instanța de

apel nu a ținut seama, deși era publicată în M. Of. la data pronunțării

hotărârii recurate (publicată la 24 iulie 2008) și obligatorie potrivit art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale.

Înalta

Curte a constatat că, în speță, se pune problema aplicabilității dispozițiilor art.

27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de ia data formulării

notificării, și nu a dispozițiilor art. 29 din același act normativ, astfel cum

a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, cum greșit a considerat curtea de

apel.

Pe

de altă parte, Înalta Curte a considerat că nu poate aplica dispozițiile legale

anterior menționate la o situație de fapt care nu a fost pe deplin stabilită.

Aplicarea,

în procesul de față, a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma

anterioară pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 a

determinat concluzia greșită a instanței că textul de lege implică menținerea

contractelor de vânzare-cumpărare perfectate de pârâți.

Din

această perspectivă, argumentele Curții cu privire la actele juridice

respective s-au rezumat la aspectul evocat mai sus, instanța neintrând în

cercetarea fondului criticilor invocate de reclamante în legătură cu

modalitatea de soluționare a acțiunii în nulitate, de către prima instanță.

Aceasta

a determinat, alături de alte motive (verificarea naturii titlului statului de

preluare a imobilului, dacă există suprafețe libere de construcții care să

poată fi restituite în natură), casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare.

S-a

dat îndrumarea ca, în rejudecare, Curtea să aibă în vedere și susținerile

reclamantelor din recurs în legătură cu pretinsa nevalabilitate a contractelor

de vânzare-cumpărare, inclusiv aspectul invocat în calea de atac referitor la

faptul că, la data notificărilor, pârâta SC B. SA nu era titulara dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Sub

acest din urmă aspect, Curtea de Apel a reținut în mod greșit că este

neîntemeiată critica referitoare la nulitatea absolută parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC B. SA

în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești rămasă irevocabilă, determinat

de puterea lucrului judecat de care se bucură o asemenea hotărâre (sentința

civilă nr. 6814 din 09 noiembrie 2001 a Judecătoriei Slatina, rămasă definitivă

prin Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt și irevocabilă prin

nerecurare).

Puterea

lucrului judecata unei hotărâri judecătorești are caracter absolut pentru toate

părțile din acel litigiu, conform art. 1201, cu referire la art. 1202 alin. (1)

C. civ. și caracter relativ pentru terți, potrivit art. 1202 alin. (2) din

același cod.

Cum

reclamantele din prezentul litigiu nu au fost părți în litigiul respectiv,

puterea de lucru judecat are, în ceea ce le privește, un caracter relativ, ele

putând face dovada contrară acelor hotărâri, inclusiv pot ataca, prin

intermediul acțiunii în nulitate, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, Curtea trebuind să procedeze la analiza pe fond a susținerilor reclamantelor,

iar nu să le înlăture doar prin raportare la hotărârile judecătorești

menționate.

Revenind

la aspectul legat de titlul statului, în speță, niciuna dintre instanțele

anterioare nu a stabilit natura preluării imobilului de către stat, cu sau fără

titlu valabil, în raport de care să procedeze, ulterior, la identificarea

persoanei care soluționează notificarea, și la stabilirea formei de reparație,

ținându-se seama și de aspectele arătate în precedent.

Cu

alte cuvinte, în ipoteza preluării bunului, de către stat, fără titlu valabil,

soluționarea notificării cade în competența unității deținătoare a imobilului

de la data notificării, iar în cazul preluării bunului cu titlu valabil,

rezolvarea cererii formulate de reclamante revine entității prevăzute de lege

să soluționeze notificarea, în speță, A.V.A.S.

Ca

atare, calitatea procesuală pasivă a pârâților depinde de stabilirea, în

prealabil, a modalității de preluare a bunului, ca, de altfel, și forma de

reparație cuvenită persoanei îndreptățite.

Aceasta

nu contravine celor stabilite prin sentința civilă nr. 635 din 30 noiembrie 2005

pronunțată de Tribunalul Olt, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7702 din 2

octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin care pârâtele SC B. SA și Primăria municipiului

Slatina au fost obligate să răspundă notificărilor formulate de reclamante,

deoarece, la data pronunțării hotărârilor menționate, nu fusese pronunțată Decizia

Curții Constituționale nr. 830/2008 și, ca atare, instanțele nu erau în măsură

să țină seama de cele constatate prin acea decizie.

De

asemenea, tot în legătură cu titlul statului, este real că instanța de apel a

menționat în cuprinsul deciziei, că imobilul a fost preluat abuziv în

condițiile Decretului nr. 92/1950, încadrându-se în dispozițiile art. 2 lit. a)

din Legea nr. 10/2001. Aceasta nu înseamnă, însă că a considerat preluarea

imobilului ca fiind nevalabilă deoarece, din perspectiva actului normativ

enunțat, atât preluările cu titlu valabil, cât și cele fără titlu valabil, sunt

considerate preluări cu caracter abuziv.

Ca

atare, cu ocazia rejudecării, instanța de apel va trebui să stabilească natura

titlului statului, raportat la legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950,

inclusiv din perspectiva Constituției în vigoare la data preluării și a

criticilor invocate în legătură cu acest aspect în cererea de recurs formulată

de reclamante.

În

concluzie, criticile recurentelor privind forma de reparație în natură cuvenită

pentru imobilul în litigiu sunt corecte pentru cazul în care preluarea bunului

în litigiu a operat fără titlu valabil și actele juridice perfectate ulterior

notificărilor sunt nevalabile, chestiuni care trebuie verificate de instanța de

apel, alături de persoana care trebuie să răspundă notificărilor și, în plus,

de stabilirea situației juridice actuale a terenului, în sensul dacă este sau

nu liber de construcții și amenajări de utilitate publică sau dacă există

porțiuni de teren liber, susceptibile de restituire în natură.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind fondat și recursul declarat de

pârâta SC B. SA sub două aspecte:

Criticile

referitoare la calitatea SC B. SA de a soluționa notificările sunt întemeiate,

raportat la greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea

nr. 10/2001

,

fără a se ține seama

de Decizia Curții Constituțional nr.

830/2008. În cauză, astfel cum s-a motivat anterior, sunt

incidente

dispozițiile art. 27 din Legea nr.

10/2001

în forma inițială,

astfel încât, în raport de natura titlului statului

privind imobilul

litigiu, se determină și persoana care trebuie să răspundă notificărilor,

respectiv unitatea deținătoare a imobilului, în cazul preluării fără titlu

valabil sau instituția publică implicată în privatizare, conform alin. (2) din

același articol, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.

Cât

privește unitatea deținătoare, prezintă relevanță persoana care ar această

calitate la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001,

conform

art. 2 din aceeași lege, astfel încât și din acest punct de vedere nu are

importanță sub aspectul persoanei care trebuie să soluționeze notificările,

cine era deținătorul imobilului la data comunicării cererilor către SC B. SA.

Recurenta

a mai susținut și faptul că imobilul nu poate fi restituit

în

natură, deoarece este

ocupat în întregime de supermarketul K. Raportat la acest aspect, Înalta Curte

de Casație și Justiție a invocat, ca motiv de ordine publică, și necesitatea

identificării dacă există sau nu porțiuni din terenul în litigiu libere de

construcții și care să poată fi restituite în natură, funcție și de modul în

care vor fi rezolvate celelalte aspecte invocate (stabilirea persoanei care

răspunde notificărilor, natura titlul constatarea nulității actelor perfectate

în legătură cu imobilul sau dimpotrivă, menținerea lor).

Curtea de Apel nu a stabilit dacă terenul

este ocupat de construcții și, în raport de acest aspect, dacă poate fi

restituit sau nu în natură, cel puțin în parte, limitându-se să menționeze că,

potrivit suplimentului la raportul de expertiză întocmit în dosarul instanței

de fond, rezultă că suprafața pretinsă de reclamante se suprapune cu suprafața

de 19.466,10 mp categoria „curți construcții", care a făcut obiectul de

vânzare-cumpărare din 13 iulie 2004 încheiat între pârâții C. și SC T.I. SRL.

Instanța

de apel, procedând la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001

în forma inițială, a considerat că restituirea în natură, ca formă de

reparație, este înlăturată față de împrejurarea că SC B. SRL era integral privatizată

la data intrării în vigoare a legii, astfel încât nu s-a mai preocupat să

stabilească dacă terenul este sau nu liber în sensul acestei legi, ceea ce a

reprezentat un alt motiv pentru care s-a dispus admiterea și casarea deciziei

atacate.

Pentru

considerentele deja arătate în soluționarea recursului declarat de reclamante,

s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr.

10/2001

în

forma inițială, astfel încât, în raport de natura titlului statului

privind imobilul

litigiu, se determină și persoana care trebuie să răspundă notificărilor,

respectiv unitatea deținătoare a imobilului, în cazul preluării fără titlu

valabil sau instituția publică implicată în privatizare, conform alin. (2) din

același articol, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.

Pentru

identificarea persoanei ce soluționează notificările în speță trebuie mai întâi

stabilită natura titlului statului, în condițiile arătate mai sus, iar în cazul

în care se va stabili că titlul statului este nevalabil, pârâta SC B. SA are

acest atribut, în calitate de deținător al imobilului la data intrării în

vigoare a Legii nr.

10/2001,

indiferent de forma

de reparație cuvenită reclamantelor iar, în cazul unui titlu valabil, instanța

de apel va avea în vedere posibilitatea obligării pârâtei să înainteze

notificările, spre soluționare, către A.V.A.S., având în vedere că aceasta nu

este parte în procesul de față, dar și faptul că reclamantele trebuie să

primească un răspuns pretențiilor lor.

Critica

referitoare la imposibilitatea obligării pârâtei de a face propunere de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobil în litigiu, în absența unei cereri cu

un asemenea obiect, formulată de reclamante, a fost considerată ca

neîntemeiată.

În

ipoteza în care se constată calitatea notificatorului de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, iar restituirea în natură

nu este posibilă, legea specială prevede obligația deținătorului imobilului sau

entității învestite cu soluționarea notificării de a acorda bunuri sau servicii

în compensare ori de a face propunere de despăgubiri (art. 1 alin. (2), art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală). Cum obligația este legală și

imperativă în sarcina persoanelor sus-menționate, dispozițiile care o impun

trebuie respectate și, în lipsa unei cereri acest sens din partea celui

interesat, neputându-se reține că instanța s-ar fi pronunțat

extra petita,

în afara limitelor de

sesizare, cum greșit pretinde recurenta.

Cu

ocazia rejudecării, s-a dispus ca instanța de apel să completeze probatoriul,

inclusiv cu efectuarea unei noi expertize sau, cel puțin a unui supliment la

raportul de expertiză deja întocmit, urmând să stabilească natura titlului

statului de preluare a imobilului în litigiu, raportat la aceasta, persoana

care trebuie să soluționeze notificarea, forma de reparație cuvenită

reclamantelor (în cazul în care cel ce este obligat să răspundă la notificare

este parte în prezentul litigiu) raportat la soluția ce se va da acțiunii în

nulitatea actelor emise sau încheiate după notificare (certificatul de atestare

a dreptului de proprietate emis în favoarea SC B. SA, cele două contracte de

vânzare-cumpărare încheiate ulterior), precum și la stabilirea situației

juridice a imobilului (dacă este sau nu liber de construcții, în cazul

existenței unor construcții, dacă există porțiuni libere, care să nu fie

necesare funcționării eventualelor construcții existente și care să poată fi

restituite în natură, pentru acest ultim aspect fiind necesară proba cu

expertiză), urmând a fi avute în vedere nu numai criticile formulate de

apelanți, dar și toate susținerile relevante invocate prin cererile de recurs.

În

rejudecare, în al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată sub nr. 156/104/2007**

.

Prin Decizia civilă nr.

281 din 4 februarie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, au fost

respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantele P.R.V., N.M.E. și

de pârâta SC B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 940 din 05 octombrie 2009,

pronunțată de Tribunalul Olt, secția civilă, în Dosarul nr. 156/104/2007, în

urma casării Deciziei civile nr. 279 din 27 iunie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel Craiova în Dosarul nr. 156/104/2007*, prin Decizia civilă nr. 5577 din 21

septembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 156/104/2007*, în contradictoriu cu intimații pârâți SC T.I. SRL, C.I., C.I.,

Primăria municipiului Slatina, Consiliul Județean Olt.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Imobilul notificat de

reclamante, situat în municipiul Slatina, a trecut în proprietatea statului în

baza Decretului nr. 92/1950

pentru

naționalizarea unor imobile, fiind preluat de la

autorul Z.I.,

nominalizat la poziția nr. 22 din anexa la acest decret (fila 52 dosar apel).

Titlul statului îl reprezintă, așadar, acest act de naționalizare.

În actul de vânzare

din 17 mai 1937, prin care autorul reclamantelor a dobândit în proprietate

imobilul situat în str. O., ocupația acestuia este menționată ca fiind aceea de

„comerciant și proprietar”, iar în carnetul de muncă este înscrisă profesia de

„cofetar” în perioadele 1939-1946 și, respectiv, 1953-1961 (filele 280-281

dosar apel).

Din înscrisurile

depuse la dosar nu reiese, așadar, că autorul reclamantelor ar fi făcut parte,

la data naționalizării, din vreuna din categoriile socio-profesionale vizate de

art. 1 pct. 1 sau 2 din Decretul nr. 92/1950, întrucât ocupația de „comerciant”

menționată în actul de proprietate nu echivalează cu aceea de „mare

comerciant”, avută în vedere de art. 1 pct. 1 din decret.

De asemenea,

calitatea de „proprietar” a autorului menționată în actul de vânzare-cumpărare

nu-l poziționează pe acesta în categoria „exploatatorilor de locuințe”, la care

se referă art. 1 pct. 2, chiar dacă de la acesta au fost naționalizate 11

apartamente situate în mai multe imobile, atâta timp cât din niciuna din

probele administrate nu rezultă că autorul ar fi obținut venituri din

închirierea si, deci, din exploatarea acestora.

În aceste condiții,

Curtea a apreciat că imobilul situat în Slatina, a fost naționalizat cu

nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar, din perspectiva art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a

realizat fără titlu valabil.

Pornind de la această

premisă, Curtea a determinat natura măsurilor reparatorii cuvenite

reclamantelor pentru imobilul preluat de la autorul acestora, în raport de

dispozițiile aplicabile cuprinse în art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma

inițială (actual art. 29), impunându-se analizarea incidenței acestui text de

lege în redactarea în vigoare la data formulării notificării, în raport de Decizia

nr. 830/2008 a Curții Constituționale, sens în care sunt și îndrumările date de

către Înalta Curte prin decizia de casare.

Mai întâi a cercetat

dacă există sau nu impedimente pentru restituirea în natură a terenului, ca

formă de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Posibilitatea

restituirii în natură a imobilului teren notificat depinde de valabilitatea

actelor succesive de înstrăinare încheiate cu privire la acesta și a celor pe

care aceste înstrăinări s-au întemeiat.

Drept urmare, în

examinarea apelului, au fost avute în vedere cu prioritate criticile

apelantelor referitoare la nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

din 2004 și, în continuare, cele referitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate din 11 iunie 2004 și, respectiv, din 13 iulie 2004.

În ceea ce privește nulitatea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, prin Decizia de casare nr.

733 din 01 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

primul ciclu procesual, s-a reținut că, „în lipsa unei soluționări pe fond a

excepției de nelegalitate nu se poate vorbi de autoritatea hotărârii instanței

de contencios administrativ în fața jurisdicției civile, care poate analiza

actul administrativ pe care una din părți și-a întemeiat pretențiile (…).”

În raport de

îndrumările acestei decizii de casare și, având în vedere infirmarea primei

soluții de desființare cu trimitere pronunțată de instanța de apel, rezultă că

îi revine Curții îndatorirea de a se pronunța, în această etapă procesuală, pe

fondul cererii având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate.

Curtea constată că

motivele de nulitate a certificatului invocate la prima instanță, cu

soluționarea cărora a fost învestită în termenul legal sunt următoarele:

- certificatul a fost

emis, fără temei legal, pentru o suprafață mai mare decât cea pentru care a

fost admisă acțiunea în constatarea dreptului de proprietate al pârâtei SC B.

SA Slatina și pentru un imobil situat la o altă adresă;

- certificatul a fost

emis cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a

terenurilor, a art. 45 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor art. 20 pct. 1

din H.G. nr. 498/2000 care, în dezvoltarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

impun condiția indisponibilizării imobilului notificat de către unitatea

deținătoare (motive invocate prin cererea completatoarea depusă la fila 120-121

la prima instanță, prin sesizarea cu excepția de nelegalitate și prin

concluziile scrise de la filele 257-259).

Referitor la motivul

conform căruia certificatul a fost emis pentru o suprafață mai mare decât cea

pentru care a fost constatat dreptul de proprietate al pârâtei prin sentința nr.

6814 din 09 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Slatina, astfel cum a

fost schimbată prin Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt,

Curtea a constatat că, într-adevăr, în aceste hotărâri judecătorești suprafața

menționată este de 26.951, 50 mp, în timp ce certificatul de atestare a dreptului

de proprietate din 05 aprilie 2004 a fost eliberat pentru 30.725,19 mp.

Se observă însă, din

chiar dispozitivul Deciziei nr. 33 din 20 ianuarie 2004, că dreptul de

proprietate al pârâtei SC B. SA Slatina a fost recunoscut pentru suprafața de

26.951, 50 mp aferentă Pieței Agroalimentare (fila 158 dosar fond) și că

aceasta corespunde cu cea stabilită prin documentația care a stat la baza emiterii

certificatului ca fiind incinta Pieței Agroalimentare (filele 133-135 dosar

fond).

Prin urmare, în ceea

ce privește Piața Agroalimentară, suprafața pentru care s-a eliberat

certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu este mai mare, ci se încadrează

în limitele suprafeței pentru care s-a constatat dreptul de proprietate al

pârâtei SC B. SA prin Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt,

iar diferența de teren de până 30.725,19 mp înscrisă în certificat privește

alte locații, fără legătură cu amplasamentul terenului în litigiu și în

privința cărora reclamantele nu justifică interesul în a invoca o nulitate

parțială a certificatului.

Referitor la

susținerea apelantelor reclamante în sensul că certificatul a fost eliberat

pentru un imobil situat la o altă adresă, respectiv pentru un teren situat în

str. P., Curtea a constatat că această adresă indicată în certificat este cea a

sediului pârâtei, în timp ce amplasamentul terenurilor pentru care certificatul

a fost eliberat este menționat în documentația tehnică și în memoriul tehnic,

suprafața corespunzătoare Pieței Agroalimentare fiind situată pe str. N.T.-Oituz.

Cât privește

afirmația potrivit căreia certificatul de atestare a dreptului de proprietate a

fost eliberat pârâtei SC B. SA, fără un temei legal, s-a reținut că în

certificatul contestat sunt indicate, drept temei juridic al emiterii acestuia,

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale și H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și

evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu

capital de stat.

Cum reclamantele,

solicitând nulitatea acestui certificat, nu au invocat în concret ce dispoziții

din actele normative menționate au fost încălcate la eliberarea certificatului,

iar aplicarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 a fost verificată cu ocazia

soluționării acțiunii în constatare formulată de SC B. SA, Curtea a apreciat că

acest motiv de nulitate este neîntemeiat.

Legat de susținerea

apelantelor reclamante că certificatul a fost eliberat cu încălcarea art. 15

din Legea nr. 54/1998, Curtea a reținut că acest articol are în vedere

nulitatea actelor de înstrăinare

a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii

la instanțele judecătorești o

r, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 05 aprilie 2004 nu este un act de înstrăinare în

sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 54/1998, ci este un act emis de către

autoritatea

administrativă publică județeană pentru determinarea terenurilor aflate în

patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării

acestora, terenuri necesare desfășurării activității conform obiectului lor de

activitate,

așa cum rezultă și din art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Prin urmare, din punct

de vedere al regimului juridic, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate nu constituie nici chiar un act de proprietate pentru pârâtă, ci

este un act administrativ care doar atestă (confirmă, recunoaște) dreptul de

proprietate dobândit anterior de societatea comercială cu capital de stat la

data înființării sale, în speță, drept dobândit în temeiul art. 20 din Legea nr.

15/1990 și H.G. nr. 834/1991 și a cărui existență în patrimoniul pârâtei a fost

constatat anterior și printr-o hotărâre judecătorească.

Pentru același

considerent, Curtea a apreciat că nu se poate reține încălcarea în cauză nici a

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, certificatul nereprezentând un act

de înstrăinare, un act în virtutea căruia să se realizeze o transmitere a

proprietății unui bun dintr-un patrimoniu în altul.

În același timp, art.

20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, avea în vedere

indisponibilizarea imobilului de către unitatea deținătoare notificată, în timp

ce emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu are

această calitate și nici nu a cunoscut, în speță, despre existența unei

interdicții în acest sens în ceea ce îl privește beneficiarul certificatului,

atâta timp cât el a fost emis la data de 05 aprilie 2004, anterior comunicării

notificării către pârâta SC B. SA prin adresa din 22 decembrie 2004 ( fila 24

dosar fond).

Drept urmare, Curtea

a considerat ca nefondată cererea reclamantei de constatare a nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 aprilie 2004 și a

respins-o în consecință.

În ceea ce privește

critica apelantelor referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere

privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004 și,

respectiv, din 13 iulie 2004, Curtea, în raport de art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., a avut în vedere motivele de nulitate invocate prin cererea depusă la

filele 120-121 dosar Tribunal și prin concluziile scrise, acestea fiind

următoarele:

- motivul de nulitate

prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46 alin. (1) din Lege, în

forma inițială);

- încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 54/1998

și ale art. 20 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială) referitoare la

indisponibilizarea imobilului care face obiectul notificării.

În motivarea în fapt,

reclamantele au făcut referire și la neseriozitatea prețului la care terenul a

fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004, fără a

invoca expres acest motivul de nulitate întemeiat pe art. 1303 C. civ.

De asemenea, motivele

de fapt referitoare la neseriozitatea prețului, coroborate cu cele privind

reaua credință a părților contractante și cu invocarea încălcării unor

dispoziții legale imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001 par să sugereze și

invocarea unei fraude la lege, chiar dacă expres cererea de constatare a

nulității nu a fost întemeiată și pe aceasta.

Analizând criticile

apelantelor reclamante sub acest aspect, Curtea apreciază că, în mod corect, a

reținut prima instanță că art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în

cauză întrucât nulitatea prevăzută de art. 45 are în vedere numai situația

actelor de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pe când contractele de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2006 și din 13 iulie 2004

au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care contractele nu sunt vizate de textul de lege invocat.

Referitor la

interdicția prevăzută de art. 15 din Legea nr. 54/1998, Curtea a constatat că,

la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, pe rolul instanțelor

nu era înregistrat niciun litigiu privind imobilul notificat.

Acțiunea prin care

reclamantele au chemat în judecată pârâtele Primăria municipiului Slatina și vânzătoarea

din primul contract, SC B. SA Slatina, a fost promovată în anul 2005, așadar

ulterior înstrăinării terenului notificat, iar din actele depuse la dosar nu

rezultă că, anterior comunicării notificării prin adresa din 22 decembrie 2004,

pârâta SC B. SA ar fi fost înștiințată de Primăria municipiului Slatina sau ar

fi luat la cunoștință în alt mod despre faptul că a fost formulată o notificare

pentru o parte din terenul pe care intenționa să-l înstrăineze.

Apelantele-reclamante

au susținut și faptul că la încheierea celor două contracte de

vânzare-cumpărare ar fi fost încălcate dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în forma sa inițială, care se referă la indisponibilizarea

imobilului solicitat în baza Legii nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare

notificată. Însă, în cauză, notificarea a fost comunicată de către Primăria

municipiului Slatina pârâtei SC B. SA abia la data de 22 decembrie 2004,

ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004 și din 13

iulie 2004, astfel încât anterior acestui moment pârâta SC B. SA Slatina nu a

avut cunoștință că are calitatea de unitate deținătoare pentru o parte a

terenului evidențiat în patrimoniul său. Prin urmare, nu se poate reține nici

incidența acestui caz de nulitate.

Cât privește

neseriozitatea prețului stabilit în contractul de vânzare-cumpărare din 11

iunie 2004, reclamantele au invocat aceasta doar prin raportare la prețul la

care același teren a fost vândut ulterior de către cumpărătorii din primul

contract către pârâta SC T.I. SRL.

Împrejurarea că, după

aproximativ o lună, terenul cumpărat de pârâții C.I. și C.R. a fost revândut la

un preț de aproximativ 15 ori mai mare nu poate crea decât cel mult prezumția

unei disproporții vădite de preț față de valoarea terenului din contractul din 2004,

dar nu poate constitui o cauză de nulitate întemeiată pe art. 1303 C. civ.,

atâta timp cât reclamantele (cărora potrivit art. 1169 C. civ. le revenea

sarcina probei) nu au demonstrat, prin probele propuse, că prețul convenit de

părți în cel dintâi contract de vânzare-cumpărare este infim, derizoriu

raportat la valoarea reală a terenului, astfel cum putea fi stabilită la

nivelul anului 2004, în funcție de amplasamentul terenului, destinația acestuia

și alte criterii de evaluare.

Numai în cazul în

care prețul ar fi fost atât de disproporționat încât să nu existe preț, încât

acesta să nu poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și o cauză

suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de

proprietate, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat, s-ar putea vorbi de o nulitate

absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru preț neserios. În caz

contrar, simpla disproporție, chiar vădită, de preț nu poate constitui o cauză

de nulitate absolută, fiind vorba eventual de o leziune, cauză de nulitate

relativă ce poate fi invocată numai în anumite condiții, care în speță nu sunt

îndeplinite.

Totodată, față de

împrejurarea că nu s-a constatat încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute

de Legea nr. 10/2001 invocate de reclamante, Curtea a apreciat că

reaua-credință a părților din primul contract de vânzare-cumpărare ce s-ar

putea deduce eventual din stabilirea unui preț inferior valorii terenului nu

este suficientă pentru a se constata frauda la lege, întrucât se opune buna

credință a terțului subdobânditor, SC T.I. SRL, consacrată în doctrina juridică

și ca o excepție de la principiul „resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis”, aplicabil în materia efectelor nulității față de terți.

În speță, pârâta SC

T.I. SRL, în patrimoniul căreia se află în prezent terenul a cărui restituire

în natură se solicită, a dobândit acest teren, fără ca în privința lui să

existe notări în cartea funciară privind un eventual litigiu, întemeindu-se cu

bună-credință pe cuprinsul cărții funciare din care rezulta cronologia dobândirii

dreptului de proprietate.

Reclamantele nu numai

că nu au reușit să răstoarne prezumția bunei-credințe a terțului subdobânditor,

dar nu au combătut niciunul din aspectele menționate anterior, pe care SC T.I.

SRL și-a întemeiat buna sa credință, neprezentând niciun fel de dovadă din care

să rezulte că această societate ar fi avut cunoștință, la momentul cumpărării,

de existența notificării sau de alte vicii care ar fi putut eventual afecta

valabilitatea titlului vânzătorilor.

Având în vedere

aceste motive, Curtea a apreciat că, în mod corect, a fost respins Tribunalul

și capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 11

iunie 2004 și din 13 iulie 2004, criticile apelantelor sub acest aspect fiind,

de asemenea, neîntemeiate.

În ceea ce privește

critica apelantelor referitoare la soluția adoptată de Tribunal pe petitul

având ca obiect contestația împotriva Dispoziției din 24 ianuarie 2007 emise de

Primăria municipiului Slatina, Curtea a apreciat ca nefondată și această

critică.

Dispoziția din 24

ianuarie 2007a fost contestată de reclamante numai sub aspectul soluției de la art.

1 de respingere a notificării din 04 iulie 2001 pentru suprafața de 1.526 mp

teren situat în Slatina, cu motivarea că aceasta este proprietatea SC B. SA.

Din expertiza

efectuată în cauză si din celelalte probe administrate reiese că, la data

notificării, terenul menționat se afla în patrimoniul SC B. SA Slatina, iar la

data emiterii Dispoziției din 24 ianuarie 2007 ca, de altfel, și în prezent

acesta este proprietatea SC T.I. SRL în baza actelor succesive translative de

proprietate a căror nulitate s-a solicitat a se constata în litigiul de fată.

Așa cum s-a concluzionat de către expert, cu ocazia efectuării lucrării de specialitate

în actuala fază procesuală, terenul este în prezent ocupat parțial de magazinul

K. și parțial de lucrări subterane și supraterane destinate funcționării

supermarketului.

Prin urmare, Dispoziția

din 24 ianuarie 2007 emisă de Primăria municipiului Slatina este legală,

situația juridică a terenului reținută la art. 1 din această dispoziție fiind

confirmată de expertiza efectuată si celelalte probe administrate.

Reținând și

faptul că această dispoziție a fost emisă de Primăria municipiului Slatina în

ceea ce privește suprafața de teren în litigiu în executarea sentinței nr. 635

din 30 noiembrie 2005 a Tribunalului Olt, definitivă prin Decizia nr. 193 din 28

februarie 2006 a Curții de Apel Craiova și irevocabilă prin Decizia nr. 7702

din 02 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, Curtea a

considerat, în raport de aspectele prezentate, că nu există motive pentru

anularea parțială a acestei decizii în privința celor dispuse la art. 1, în mod

corect fiind soluționată de către prima instanța de fond contestația împotriva

acestei dispoziții.

Totodată,

împrejurarea că Dispoziția din 24 ianuarie 2007 a fost emisă de pârâta Primăria

municipiului Slatina cu depășirea termenului prevăzut de art. 28 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 nu este de natură a atrage nulitatea acestei dispoziții,

atâta timp cât notificarea a fost corect soluționată în privința terenului,

nerespectarea termenului de 60 zile îndreptățindu-le eventual pe reclamante să

solicite despăgubiri, în măsura în care au suferit un prejudiciu prin

întârzierea soluționării notificării.

Pentru considerentele

expuse, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.

Cât privește apelul

promovat de intimata SC B. SA Slatina,

Curtea a analizat, cu prioritate, excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, ce a constituit, de

altfel, principala critică din apel.

În legătură cu

această excepție, Curtea a reținut că, în speță, calitatea procesuală pasivă a SC

B. SA Slatina decurge în primul rând din faptul că aceasta este emitentul Dispoziției

din 15 decembrie 2006, contestate în cauza de fată, astfel încât această

societate poate fi obligată în cazul dispunerii de către instanță a oricărei

măsuri cu privire la dispoziția emisă. Examinarea legalității dispoziției emise

în temeiul Legii nr. 10/2001 nu s-ar putea realiza decât în contradictoriu cu

emitentul acesteia, întrucât aceasta este persoana juridică ale cărei drepturi

sau interese ar putea fi vătămate prin soluțiile adoptate de instanță.

Pe de altă parte,

Curtea apreciază că legitimare procesuală pasivă a SC B. SA Slatina este dată

de calitatea acesteia de unitatea deținătoare a imobilului teren notificat de

reclamante, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și la data

formulării notificării.

Noțiunea de unitate deținătoare

își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și în cap. II din H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, în care se arată că important este a se

determina entitatea cu personalitate juridică în al cărei patrimoniu era

înregistrat imobilul notificat, iar în speță această calitate o are pârâta SC

B. SA Slatina, chiar dacă notificarea a fost comunicată acesteia abia la data

de 22 ianuarie 2004, când terenul ieșise din patrimoniul său. Însă, la data la

care reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

terenul situat în Slatina, acest teren se afla în patrimoniul pârâtei SC B. SA

Slatina, societate integral privatizată la data respectivă, așa cum reiese din

certificatul din 22 mai 2013 eliberat de O.R.C. Olt (fila 56 dosar apel).

Nu prezintă relevantă

juridică faptul că Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt prin

care s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei asupra suprafeței de

26.951, 50 mp, incluzând si terenul în litigiu, a fost pronunțată ulterior

formulării notificării de către reclamante, întrucât această hotărâre

judecătorească are efect declarativ și, în consecință, constată retroactiv

existenta dreptului de proprietate în patrimoniul SC B. SA Slatina, drept

dobândit de aceasta în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991.

Drept urmare, pârâta

menționată anterior avea calitate de unitate deținătoare în ceea ce privește

terenul notificat, astfel încât este corectă soluția instanței de fond de

anulare în parte a Dispoziției nr. 243 din 15 decembrie 2006 în ceea ce

privește soluția prin care SC B. SA Slatina, răspunzând notificării

reclamantelor, (astfel cum a fost obligată prin sentința nr. 635 din 30

noiembrie 2005 a Tribunalului Olt) își neagă calitatea de unitate deținătoare.

Totodată, în raport

de faptul că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a constatat că

pârâta SC B. SA avea și calitatea de entitate învestită cu soluționarea

notificării, chiar dacă forma de reparație pentru teren nu este aceea a

restituirii în natură, această concluzie desprindu-se din interpretarea per a

contrario a dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (2) în forma în vigoare la data

formulării notificării.

De altfel, în acest

sens, sunt și dezlegările de drept date de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia de casare nr. 5577 din 21 septembrie 2012, în

considerentele căreia s-a reținut că: „

Pentru identificarea persoanei ce

soluționează notificările în speță trebuie mai întâi stabilită natura titlului

statului, în condițiile arătate mai sus, iar în cazul în care se va stabili că

titlul statului este nevalabil, pârâta SC B. SA are acest atribut, în calitate

de deținător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001

,

indiferent

de forma de reparație cuvenită reclamantelor, iar în cazul unui titlu valabil,

instanța de apel va avea în vedere posibilitatea obligării pârâtei să înainteze

notificările, spre soluționare, câtre A.V.A.S., având în vedere că aceasta nu

este parte în procesul de față, dar și faptul că reclamantele trebuie să

primească un răspuns pretențiilor lor”.

Prin

urmare, au fost considerate ca nefondate criticile apelantei-pârâte în sensul

este lipsită de calitate procesuală pasivă sau că prima instanță nu putea

stabili dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii în echivalent decât în

contradictoriu cu statul român sau cu A.V.A.S.

Pentru aceleași

motive, a fost considerat ca nefondat și motivul de apel potrivit căruia prima

instanță, constatând îndreptățirea reclamantelor la acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent, s-ar fi pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut.

Este adevărat că

reclamantele nu au înțeles să cheme în judecată pârâta SC B. SA și pentru ca

aceasta să fie obligată să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii prin

echivalent, solicitând în contradictoriu cu aceasta doar restituirea în natură

a terenului situat în Slatina, însă în condițiile în care s-a dispus anularea

dispoziției emise de pârâtă, reținându-se că terenul a fost preluat fără titlu

valabil, prima instanță nu putea lăsa nerezolvate pretențiile reclamantelor

legate de teren, în acest context constatând Tribunalul dreptul reclamantelor

la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 1.706 mp teren.

Având în vedere

considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că si apelul formulat de

pârâta SC B. SA Slatina este nefondat.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal apelantele-reclamante P.R.V.

și N.M.E. și apelanta-

pârâta

SC B. SA, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului formulat de apelantele-reclamante P.R.V. și N.M.E. s-a arătat că s-a

realizat o aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Instanța de apel a

făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001

(actual art. 29) în sensul că, deși a apreciat corect că imobilul a fost

preluat fără titlu valabil, iar recurentele îndeplinesc condiția de persoană

îndreptățită la reparații, în mod eronat a apreciat că ar exista impedimente

pentru acordarea formei de reparație prin restituirea în natură.

SC B. SA avea

calitatea de deținător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

și calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării. Aceasta

înseamnă că sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca recurentele -

reclamante să beneficieze de restituirea bunului în natură urmând a fi

analizată numai existența ori inexistența unor impedimente pentru această formă

de reparație, posibilitatea restituirii în natură a terenului notificat

depinzând de valabilitatea actelor succesive de înstrăinare ale acesteia.

Recurentele consideră

că în mod greșit instanța de apel a reținut că ar exista impedimente pentru

restituirea în natură.

Prevederile

Decretului nr. 92/1950 contraveneau dispozițiilor Constituției României din

anul 1948 (art. 8, art. 10 și art. 16) și art. 481 C. civ., cât și prevederilor

tratatelor internaționale la care România era parte, și anume D.U.D.O. În

aceste condiții, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi

făcută prin Decretul nr. 92/1950 decât cu încălcarea ordinii constituționale.

De altfel, art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că

imobilele naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt preluate abuziv.

În consecință, trebuie reținută incidența în cauză a prevederilor art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună -