ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2839/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2839/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Olt, secția civilă, la data de 27 iunie 2006, sub nr. 2239/C/2006, reclamanții Ș.I.

și N.P. au chemat în judecată pe pârâta Primăria mun. Slatina, solicitând anularea

dispoziției nr. 1903 din 29 mai 2006, emisă de Primarul mun. Slatina, obligarea

pârâtei să le restituie, în natură, terenul în suprafață de 500 m.p., situat în

Slatina, str. C., județul Olt, iar pentru diferența de teren de 1.293,80 m.p., preluată

de către stat, să li se acorde despăgubiri valorice sau teren echivalent, pe raza

mun. Slatina.

Pe parcursul procesului a fost introdus

în cauză, în calitate de pârât, Ș.G., în raport de concluziile expertizei efectuate

în dosar, privind deținătorul terenului.

Prin sentința civilă nr. 1235 din 20

noiembrie 2006 a aceleiași instanțe, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanți,

s-a dispus anularea, în parte, a dispoziției nr. 1903/2006 și restituirea suprafeței

de teren de 260 m.p., cu vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii; a fost

obligată Primăria Slatina la 400 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Prima instanță a reținut, în pronunțarea

acestei hotărâri, că reclamanții au solicitat imobilul în litigiu, compus din teren

și construcție, situat în Slatina, str. C., județul Olt, în baza Legii nr. 10/2001.

Notificatorii au calitatea de persoane

îndreptățite, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

Prin dispoziția nr. 1903/20006, emisă de

Primarul mun. Slatina, s-a respins cererea de restituire în natură a bunului deoarece

pe terenul solicitat sunt edificate blocuri de locuit și alei, iar construcția este

demolată, pârâta procedând la o ofertă de acordare de despăgubiri.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză

rezultă că suprafața de 260 m.p. de teren este liberă și poate fi restituită în

natură, în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Susținerile pârâtei privind edificarea

unor blocuri de locuit și alei pe terenul în litigiu au fost înlăturate de instanță,

față de obiecțiunile formulate de aceasta la raportul de expertiză și de solicitarea

de introducere în cauză a numitului Ș.G., în calitate de deținător actual al imobilului,

deși, inițial, a susținut că terenul este afectat de detalii de sistematizare, fiind

construite blocuri și alei pe acesta.

A mai reținut instanța, din înscrisurile

administrate, că părții sus-menționate i-a fost restituită o suprafață de teren,

în baza hotărârii nr. 273/1996, situată în str. C. nr. 52 și nu la nr. 54, unde

se află proprietatea autorului reclamanților.

În concluzie, s-a constatat că numai o

parte din terenul expropriat este liberă, cealaltă parte fiind afectată de blocuri

de locuit, iar construcția a fost demolată. Pentru această parte din imobil, în

mod corect, s-a dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat

apel pârâții Primăria mun. Slatina și Ș.G.

Prin decizia civilă nr. 598 din 8 mai 2007

a Curții de Apel Craiova, secția civilă, s-au admis apelurile declarate de către

cei doi pârâți, a fost schimbată sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii

formulate de reclamanți, fiind menținută dispoziția nr. 1903/2006 a Primăriei Slatina,

cu obligarea acestora la 1.670 RON cheltuieli de judecată către apelantul Ș.G.

Curtea a considerat că prima instanță a

reținut, în mod greșit, că terenul de 260 m.p. este liber, acesta fiind proprietatea

tabulară a pârâtului Ș.G., care a beneficiat de dispozițiile legilor de restituire.

Atât reclamanții, cât și pârâtul, au fost expropriați, terenurile din întreaga zonă

fiind trecute, cu acordarea de despăgubiri, în proprietatea statului, pentru edificarea

unui cartier de blocuri. Cartierul a fost parțial construit, clădirile și căile

de acces fiind edificate pe o parte din aceste terenuri. Casa reclamanților a fost

demolată, iar o parte din terenul existent a fost afectată de noile construcții.

Pârâtul Ș.G. a rămas în locuință și în

imobilul teren de 1.850 m.p., astfel încât a putut beneficia de dispozițiile Legii

nr. 112/1995, ocazie cu care a redevenit proprietarul casei și al unei porțiuni

de teren de 610 m.p., posibil de restituit din totalul fostei gospodării.

În

concluzie, pârâtul este proprietar legal și opozabil asupra

casei și terenului fostei sale gospodării, iar reclamanții nu pot solicita ignorarea

dreptului de proprietate al acestuia, pentru a beneficia, la rândul lor, de o eventuală

reconstituire în natură.

Primăria Slatina nu mai poate fi considerată

deținătoare a terenului atribuit pârâtului sus-menționat, încă din anul 1995, și,

ca atare, nu poate dispune restituirea în natură a unui bun care nu se mai află

sub autoritatea sa juridică.

Decizia Primăriei, de acordare a despăgubirilor

prin echivalent pentru întregul teren de 1.793,80 m.p., expropriat de la reclamanți,

rămâne singura opțiune legală. Restul terenului a fost destinat edificării de blocuri

și căi de acces, iar cealaltă suprafață pretinsă de reclamanți este puțin probabil

să se fi aflat în proprietatea autorului lor, astfel cum a fost localizat, ca o

fâșie îngustă, de 250 m.p., înghesuită între două proprietăți.

Împotriva acestei decizii civile au declarat

recurs reclamanții, criticând-pentru nelegalitate.

Pe parcursul procesului a decedat recurenta-reclamantă

Ș.I., fiind introduse în cauză, în calitate de moștenitoare, Ș.M.I. și Ș.A.M.

Prin decizia civilă nr. 3703 din 6

iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamanți, s-a casat decizia recurată

și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Instanța de recurs a reținut, în esență,

motivarea sumară a soluției Curții, de respingere a acțiunii formulate de reclamanți,

și stabilirea insuficientă a situației de fapt în ceea ce privește suprapunerea

terenului solicitat de reclamanți peste cel deținut de pârâtul Ș.G., în temeiul

Legii nr. 18/1991.

De asemenea, Înalta Curte a menționat că

este necesară suplimentarea probatoriului cu efectuarea unei contraexpertize care

să stabilească, în mod cert, dacă terenurile sus-menționate se suprapun, față de

concluziile diferite ale expertizelor efectuate în cauză, în fond și apel, în legătură

cu acest aspect, și de înscrisurile administrate, care vizează adrese diferite ale

terenurilor.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat

la Curtea de Apel Craiova, sub nr. 1971/54/2008.

Față de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., Curtea a dispus efectuarea unei expertize tehnice specialitatea topometrie,

de către o comisie compusă din trei experți, potrivit art. 201 și 212 C. proc.

civ., cu obiectivele stabilite de instanța de recurs și expuse în încheierea de

ședință din 10 februarie 2009.

Lucrarea a fost întocmită de experții I.M.G.,

M.P. și N.C., s-a depus la dosar la data de 25 mai 2009, iar împotriva sa s-au formulat

obiecțiuni, la data de 18 iunie 2009, obiecțiuni care au fost respinse de instanță,

întrucât cuprindeau critici de fond, care intră în competența de verificare a acesteia.

Prin decizia civilă nr. 265 din 20

octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, s-au admis apelurile declarate de pârâții Primăria mun. Slatina și Ș.G.

împotriva hotărârii primei instanțe, care a fost schimbată, în sensul că s-a respins

contestația formulată de reclamanți împotriva dispoziției nr. 1903/2006 emisă de

Primarul mun. Slatina.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea

a reținut că raportul de expertiză tehnică întocmit de comisia de experți, în prezentul

dosar, a evidențiat că, din suprafața de 500 m.p., 320 m.p. sunt liberi, iar din

aceștia, 257 m.p. se suprapun cu terenul intravilan din Slatina, str. C. nr. 52,

reconstituit pârâtului Ș.G., iar diferența de 63 m.p. este ocupată de o platformă

betonată.

Existența unei parțiale identități între

terenul preluat abuziv reclamanților, din str. C. nr. 54 și cel reconstituit pârâtului

Ș.G., în procedura legii fondului funciar, amplasat în str. C. nr. 52, se deduce

și din demersul judiciar inițiat de reclamanți, având ca obiect anularea titlului

de proprietate al pârâtului Ș.G., interesul promovării acestei acțiuni rezidând,

tocmai, în suprapunerea existentă între terenuri.

Cât privește inadvertența existentă între

numerele factoriale la care se susține că este amplasat terenul solicitat spre restituire,

de reclamanți, din conținutul raportului de expertiză tehnică întocmit în Dosarul

nr. 289/54/2007, de expert tehnic P.M., a rezultat că imobilele din str. C. au fost

renumerotate în urma recensământului din anul 2002, iar imobilul care a figurat

la nr. 54 a fost înglobat la nr. 52, aspect relevat prin adresa nr. 2744 din 16

martie 2007 emisă de Primăria Slatina.

Prin urmare, s-a constatat că imobilul

solicitat, spre restituire în natură, de reclamanți se suprapune, parțial, cu cel

reconstituit pârâtului Ș.G., prin titlul de proprietate nr. 24799/82 din 12

iulie 1994, iar o suprafață foarte mică, de 63 m.p., este ocupată de o amenajare

de utilitate publică, respectiv platformă betonată aferentă blocurilor de locuințe,

împrejurări care îl exclud de la restituirea în natură, potrivit art. 10 din

Legea nr. 10/2001.

Față de considerentele expuse, s-a considerat

că forma măsurilor reparatorii dispusă de unitatea deținătoare, aceea de propunere

de acordare de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este

cea corectă, iar dispoziția emisă este legală, ceea ce a determinat respingerea

contestației formulate împotriva sa.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive:

fiind cea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece au fost încălcate

dispozițiile art. 24 din Constituție și ale art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei

de avocat, în sensul că, prin respingerea cererii de amânare a cauzei, a fost vătămat

dreptul la apărare al recurenților, invocându-se posibilitatea substituirii avocatului

titular.

Avocat R.I. a solicitat amânarea cauzei,

învederând faptul că, la data de 8 august 2009, a fost victima unui grav accident

rutier, consecutiv căruia se afla imobilizat la pat și în concediu medical până

la 30 octombrie 2009.

Instanța a respins cererea de amânare cu

motivarea că avocatul „avea posibilitatea să asigure substituirea” și a acordat

cuvântul pe fond.

Soluția este, însă, greșită, deoarece,

potrivit art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, substituirea este

posibilă numai dacă avocatul titular „în prealabil obține acordul clientului, în

acest scop”.

Cum, în cauză, nu s-a făcut dovada acordului

expres al clienților, este evident că respingerea cererii de amânare s-a făcut „cu

încălcarea legii”.

Împrejurarea

că instanța a acordat posibilitatea de

a se depune note scrise, prin amânarea pronunțării timp de o săptămână, este lipsită

de relevanță, câtă vreme recurenții au fost privați, ca efect al absenței apărătorului,

de a examina probele cauzei în contradictoriu cu intimații, în ședință publică.

încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 (motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că s-a eludat respectiva prevedere,

referitoare la necesitatea

restituirii imobilului, expropriat abuziv, indiferent de persoana detentorului.

Instanța a reținut, în mod eronat, că terenul

expropriat avea 1.660 m.p. pentru că, în realitate, acesta măsura 1.798,80 m.p.

Cei trei experți, desemnați de instanță,

după casarea hotărârii, au concluzionat în sensul că „terenul în suprafața de 320

m.p. nu este afectat de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică,

(iar) din această suprafața de teren de 320 m.p., suprafața de 316 m.p. este susceptibilă

de a fi restituită în natură”.

Instanța nu își însușește concluzia de

mai sus, ci constatarea experților, de la pct. 2 al capitolului „Desfășurarea expertizei”,

în sensul că „terenul în suprafața de 257 m.p. se suprapune cu terenul reconstituit

pârâtului Ș.G.”

Cu alte cuvinte, instanța eludează constatarea

experților, în sensul că „terenul ce a făcut obiectul notificării (...) este parțial

liber de construcții”, pe teren existând două anexe, edificate de Ș.G., fără autorizație.

Așadar, pentru a justifica soluția pronunțată,

instanța nu ține seama de concluzia experților, referitoare la faptul că „suprafața

de 316 m.p. este susceptibilă de a fi restituită în natură”, ci de constatarea acestora,

în sensul că altă suprafață de teren decât cea revendicată de recurenți se suprapune

cu terenul reconstituit intimatului.

Recurenții au solicitat admiterea recursului

și modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii recurenților cu privire la

restituirea suprafeței de 316 m.p. teren, cu dimensiunile și vecinătățile indicate

în lucrarea celor trei experți.

În dosar au depus întâmpinare intimații-pârâți,

care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă atacată în raport

de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru cea

privind încălcarea dreptului la apărare și art. 304 pct. 9 pentru cea privind încălcarea

art. 9 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate se poate obține în cazul în care, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) din același cod.

Potrivit textului de lege sus-menționat,

actele îndeplinite, printre altele, cu neobservarea formelor legale, se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a produs părții o vătămare ce nu se poate înlătura

decât prin anularea actului.

În

speță, pretinsa vătămare cauzată reclamanților prin respingerea

cererii de amânare a cauzei formulată la ultimul termen de judecată, determinată

de imposibilitatea medicală a avocatului acestora, R.I., de a se prezenta la termen,

nu este rezultatul încălcării, de către instanță, a regulilor de procedură invocate

de părți [art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie

2004].

În

primul rând, problema în discuție nu le vizează și pe recurentele

Ș.A.M. și Ș.M.I. deoarece avocatul respectiv asigura reprezentarea, în apel, doar

a reclamantului N.P., după cum rezultă din împuternicirea avocațială depusă la dosar,

celelalte două intimate-reclamante fiind citate pe tot parcursul procesului desfășurat

în apel și neprezentându-se la niciun termen de judecată. Ca atare, absența apărătorului

ales de reclamantul N.P. de la termenul invocat nu afectează dreptul la apărare

al acestor părți, care nu au înțeles să solicite, ele însele, acordarea unui termen

în scopul angajării unui apărător și nici nu au exercitat vreun act procedural în

susținerea pretențiilor formulate de autoarea lor, reclamanta Ș.I., decedată pe

parcursul procesului.

Astfel, cum s-a arătat, nu s-au prezentat

la niciun termen de judecată, nu au solicitat probe în apărare, față de susținerile

apelanților, și nu au depus concluzii scrise în dosar, deși instanța a amânat pronunțarea

soluției în acest scop.

În

concluzie, față de aceste părți nu se poate reține încălcarea

dreptului la apărare, de către Curtea de Apel.

În

ceea ce-l pe privește pe recurentul-reclamant N.P., acesta

a beneficiat de acordarea a două termene de judecată pentru a-și asigura apărarea,

deși dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., incident în speță, prevede posibilitatea

obținerii, de către parte, a unui singur termen de judecată pentru lipsă de apărare

și acesta doar dacă cererea este temeinic motivată.

La termenul de judecată din 25 noiembrie

2008, Curtea a dispus amânarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de lipsă de

apărare formulată de intimatul-reclamant N.P., deși litigiul se afla în al doilea

ciclu procesual și părțile erau avizate asupra motivelor pentru care s-a procedat

la reluarea judecății conform deciziei de casare a instanței de recurs.

Al doilea termen de judecată pentru același

motiv, lipsa de apărare, a fost obținut de intimatul-reclamant, la cererea depusă

de apărătorul său, ca urmare a „lipsei acestuia din profesie”, susținere confirmată

de Baroul Prahova, prin adeverința nr. 995 din 25 iunie 2009, fără să se precizeze,

însă, motivul absentării, pentru a se aprecia cu privire la justețea cererii de

amânare. Prin încheierea de ședință din 30 iunie 2009, s-a acordat un nou termen

de judecată la 15 septembrie 2009, printre alte argumente, și ca urmare a admiterii

cererii de lipsă de apărare formulate de intimatul-reclamant.

O nouă solicitare în același sens a fost

făcută de avocatul părții sus-menționate, prin cererea depusă la 15 septembrie 2009,

însoțită de documentul medical depus pentru dovedirea imposibilității de prezentare,

cerere respinsă de Curte, la termenul din 13 octombrie 2009, ultimul termen acordat,

față de faptul că aceasta era cea de-a treia cerere formulată pentru lipsă de apărare,

de dispozițiile art. 156 C. proc. civ. și de posibilitatea avocatului de a-și substitui

un alt avocat pentru asigurarea dreptului la apărare al clientului său.

Prin respingerea cererii de lipsă de apărare

formulată de avocatul reclamantului, la 12 octombrie 2009, instanța de apel nu a

încălcat nicio dispoziție legală, contrar susținerilor recurenților.

Potrivit art. 221 alin. (1) din Statutul

profesiei de avocat, apărătorul are obligația de a depune toate diligențele necesare

pentru îndeplinirea serviciului profesional încredințat, iar, în caz de imposibilitate

de îndeplinire a serviciului profesional, trebuie să-și asigure substituirea cu

un alt avocat, este adevărat, dacă obține acordul părții pe care o reprezintă [alin.

(2) din același text de lege].

Obținerea, prealabilă substituirii, a consimțământului

clientului său reprezintă o condiție firească în desfășurarea relațiilor dintre

avocat și partea pe care o reprezintă, aceasta din urmă fiind necesar să-și mențină,

prin acordul exprimat, încrederea că persoana care îl înlocuiește pe avocatul ales

inițial îi poate asigura apărarea în aceleași condiții de corespundere profesională

ca și avocatul substituit.

Necesitatea obținerii acordului face parte,

însă, din acele demersuri obligatorii ale avocatului inițial pentru asigurarea serviciului

profesional, interesează, strict, relația dintre avocat și clientul său și nu trebuie

să afecteze drepturile procedurale ale celorlalte părți sau desfășurarea procesului,

în sine.

În

acest sens, unul dintre principiile fundamentale care guvernează

procesul civil, enunțat ca atare și în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, este cel privind soluționarea litigiului

într-un termen rezonabil.

Or, intimatul-reclamant obținuse deja,

la momentul formulării cererii de lipsă de apărare din 12 octombrie 2009, alte două

termene de judecată în același scop, cu depășirea limitelor prevăzute de art. 156

alin. (1) C. proc. civ., astfel încât Curtea de Apel a procedat la o corectă apreciere

asupra celei din urmă cereri din perspectiva termenelor acordate. Un al treilea

termen de judecată dispus pentru acest motiv, pe lângă faptul că ar fi constituit

încălcarea dispoziției legale enunțate mai sus, era de natură să conducă la prelungirea,

nejustificată, a procesului, aspect defavorabil, în cele din urmă, pentru toate

părțile din dosar.

Pe de altă parte, avocatul intimatului-reclamant

avea nu numai obligația, dar și posibilitatea efectivă de a-și desemna un substituent,

față de data de început a concediului medical acordat și care a fundamentat cererea

de amânare, 1 octombrie 2009 (conform certificatului medical de la dosar apel),

și data termenului de judecată, 13 octombrie 2009, având timpul necesar pentru realizarea

acestui scop.

Nu a procedat, însă, în acest sens, limitându-se

să depună cererea de lipsă de apărare cu o zi înainte de termenul de judecată, iar

dovedirea imposibilității substituirii cu un alt avocat, față de inexistența acordului

părții pe care o reprezintă, revine, contrar celor susținute de recurent, celui

care solicită amânarea cauzei pentru acest motiv, iar nu părților adverse, care

nici nu au cum să cunoască sau să intervină în relația dintre avocat și cealaltă

parte. Astfel, cel ce face o afirmație în justiție trebuie să o și probeze, indiferent

de obiectul ei, conform art. 1169 C. civ. („Actori incumbit probatio”; „Probatio

incumbit ei qui dicit, non qui negat”).

În

plus, s-a susținut, în recurs, că vătămarea produsă intimatului-reclamant,

ca urmare a respingerii cererii de amânare, ar fi determinată de privarea părții

de a discuta, în condiții de contradictorialitate, probele administrate în cauză.

Și această susținere este neîntemeiată

deoarece intimatul a avut, în mod concret, posibilitatea de a dezbate probatoriul

administrat în rejudecare, și anume expertiza efectuată în dosarul respectiv, de

cei trei experți desemnați de instanță.

Astfel, la termenul de judecată ulterior

depunerii raportului de expertiză, care reprezenta, cum a reținut și Curtea, termenul

la care trebuia să fie depuse eventuale obiecțiuni la raport, față de înregistrarea

probei în dosar, cu cel puțin 5 zile înainte de termen, în condițiile art. 209

C. proc. civ., intimatul-reclamant a fost reprezentat de avocat O.A. (împuternicirea

avocațială de la dosar apel), care l-a substituit pe avocatul titular, R.I.

Acesta nu a formulat, însă, la termenul

respectiv, obiecțiuni la raport și nici la termenul următor, acordat de instanță,

față de cererea comună a apelanților-pârâți, deși a luat cunoștință de lucrare,

în urma cererii depuse, în acest scop, la 2 iunie 2009. Nici avocatul inițial

nu a criticat raportul de expertiză, deși

avea această posibilitate, față de data depunerii raportului, 25 mai 2009, și perioada

în care acesta „a lipsit din profesie” (29 iunie 2009-1 septembrie 2009) și pentru

care a obținut amânarea cauzei.

În ceea ce privește discutarea obiecțiunilor

formulate de Primăria mun. Slatina la expertiză, absența apărătorului intimatului-reclamant

de la acest moment procesual nu prezintă relevanță deoarece acestea au fost respinse

și, ca urmare, nu s-a produs nicio vătămare părții respective.

Pe de altă parte, deși raportează încălcarea

dreptului la apărare la imposibilitatea discutării probelor (singurele momente procesuale

importante, în materie de probatoriu, fiind cele legate de posibilitatea formulării

propriilor obiecțiuni sau de dezbatere a celor formulate de părțile adverse, analizate

în precedent), în recurs nu se critică proba în sine, ci interpretarea probei, de

către instanță, cu consecința juridică a unei stabiliri greșite a situației de fapt,

în opinia părților, față de probele administrate.

Or, recurentul, ca de altfel și ceilalți

doi recurenți, aveau posibilitatea să invoce, în recurs, acele chestiuni legate

de probatoriul administrat, compatibile cu structura căii de atac de față (aspecte

de legalitate privind încuviințarea și administrarea probelor, caracterul incert

al situației de fapt stabilite), și prin care să fi putut obține casarea deciziei,

în măsura temeiniciei acestor susțineri. După cum s-a arătat, părțile nu procedat

în acest sens, necontestând probele, ci concluziile instanței rezultate în urma

interpretării lor.

În cele din urmă, substituirea avocatului

inițial putea să aibă loc cu apărătorul care participase, deja, la un termen de

judecată, O.A., și cu privire la care se presupune că exista acordul intimatului-reclamant

la substituire, deoarece, în caz contrar, operațiunea de substituire nu ar fi putut

avea loc.

Față de toate aceste considerente, Înalta

Curte constată că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurenți, privind

nerespectarea dreptului lor la apărare, nefiind încălcate, de către instanța de

apel nici dispozițiile art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat și nici

dispozițiile art. 24 din Constituția României, care garantează dreptul în discuție.

Ca atare, nu poate fi reținută încălcarea

formelor procedurale, prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., pretinsă de recurenți, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct.

5 din același cod.

Nici critica referitoare la nerespectarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în condițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., nu este întemeiată.

Astfel, în cadrul acestui motiv de recurs,

recurenții tind la schimbarea situației de fapt reținută de Curte, față de probele

administrate, în special față de concluziile raportului de expertiză efectuată cu

ocazia rejudecării, o asemenea reevaluare nemaifiind posibilă având în vedere abrogarea

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv ce permitea această analiză.

În

consecință, Înalta Curte nu mai poate examina corectitudinea

deciziei în ceea ce privește dimensiunea totală a suprafeței de teren deținută de

autorul reclamanților, ca fiind de 1.798,80 m.p. sau de 1.660 m.p. De altfel, instanța

nici nu a menționat, în considerente, că suprafața de teren pentru care s-a formulat

notificare ar avea 1.660 m.p., dimpotrivă, a arătat că aceasta este de 1.793,80

m.p.

În

plus, nici nu au relevanță dimensiunile suprafeței totale

de teren, în discuție fiind suprafața de teren pentru care s-a solicitat restituirea

în natură, aceasta fiind, inițial, atât potrivit acțiunii formulate de reclamanți,

cât și celor reținute de instanță, de 500 m.p. Ulterior, în raport de concluziile

expertizei, instanța a constatat că raportul de expertiză se referă la teren liber

în suprafață de 320 m.p., reclamanții solicitând, în recurs, restituirea în natură

a 316 m.p., față de mențiunile de la capitolul

II,

pct. 3 din lucrarea întocmită.

Referitor la suprafața de teren pretinsă

în natură, recurenții au criticat hotărârea întrucât instanța ar fi pronunțat-o

însușindu-și mențiunile de la pct. 2 din expertiză, conform cărora suprafața de

257 m.p. (din totalul de 320 m.p.) se suprapune cu terenul reconstituit pârâtului,

în baza Legii fondului funciar, și, în mod greșit, a înlăturat mențiunile de la

pct. 3 din același raport, privind posibilitatea restituirii în natură a unei suprafețe

de 316 m.p. (din totalul de 320 m.p., experții scăzând o suprafață de 4 m.p., ocupată

de parte din construcția C2, aparținând pârâtului, și cu privire la care aceștia

nu au reținut că nu ar exista autorizație de construire).

În

ceea ce privește afirmațiile recurenților în sensul că suprafața

de teren care se suprapune cu cea a pârâtului este alta decât cea pretinsă în prezentul

litigiu, această chestiune nu poate fi reținută de instanța de recurs deoarece tinde

la schimbarea situației de fapt stabilită de Curte, în raport de constatările experților,

aspect care nu mai este permis pentru argumentele deja arătate.

Pe de altă parte, nu se poate constata

că instanța de apel ar fi procedat, în mod greșit, la respingerea cererii de restituire

în natură, preluând acea parte din expertiză în care se arată că suprafața de teren

de 257 m.p. se suprapune cu cea reconstituită pârâtului Ș.G., în baza Legii nr.

18/1991, în detrimentul părții din raport în care se arătă că o suprafață de 316

m.p. este liberă de construcții și, în consecință, ar putea forma obiect al reparației

în forma solicitată de recurenți.

În

primul rând, nu expertul este abilitat să aprecieze, din punct

de vedere juridic, în ce măsură terenul pretins este liber de construcții, în sensul

Legii nr. 10/2001. Evaluarea posibilității ca persoana îndreptățită să beneficieze

de restituirea în natură „pentru terenul liber” reprezintă o operațiune de aplicare

a legii în raport de situația afectării imobilului de anumite tipuri de construcții

și reprezintă atributul exclusiv al instanței.

Din această perspectivă, Curtea, raportându-se

la cele stabilite de experți în legătură cu suprafața de teren de 320 m.p. (316

m.p. în urma deducerii porțiunii de 4 m.p. din construcția C2 care ocupă această

suprafață) a respins cererea de restituire în natură motivat de faptul că 257 m.p.

reprezintă teren reconstituit pârâtului, prin titlul de proprietate nr. 24799/82

din 12 iulie 1994, iar suprafața de 63 m.p. este ocupată de o platformă betonată,

aferentă blocurilor de locuințe, constituind, ca atare, o amenajare de utilitate

publică.

Instanța de apel a aplicat, în mod corect,

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, față de situația de fapt reținută, stabilind

forma de reparație în echivalent în favoarea recurenților.

Astfel, art. 9 din actul normativ în discuție

prevede regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, care

este prioritară, într-adevăr, față de alte forme de reparație, dar limitat la situațiile

de excepție, când această regulă nu mai operează.

Terenul solicitat, în natură, în prezentul

litigiu face parte din această ultimă categorie, a situațiilor de excepție.

Curtea nu ar fi putut restitui în natură

suprafața de 257 m.p. din acest teren, atât timp cât suprafața respectivă a fost

reconstituită în proprietate unei alte persoane, respectiv pârâtului Ș.G., al cărui

drept, constatat în baza Legii nr. 18/1991, nu poate fi ignorat. Din această perspectivă,

existența unor construcții neautorizate pe suprafața de teren menționată (anexele

C4 și C5) nu prezintă relevanță în cauză, atât timp cât terenul pe care au fost

edificate se află în proprietatea pârâtului.

În

ceea ce privește suprafața de 63 m.p., ocupată de o platformă

betonată ce deservește blocurile de locuințe din vecinătate, nici aceasta nu ar

fi putut fi restituită în natură față de amenajarea respectivă care, fiind afectată

utilității publice, reprezintă un impediment legal, conform art. 10 alin. (2), la

forma de reparație solicitată de reclamanți.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată

că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocate

în cererea de recurs, ci cele ale art. 10, aplicate de Curte, astfel încât și criticile

formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs sunt neîntemeiate.

În

consecință, în raport de considerentele arătate, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanți, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții N.P., Ș.A.M. și Ș.M.I. împotriva deciziei nr. 265 din 20

octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

mai 2010.