ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7804/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, la data de 26 februarie 2007, reclamanții S.Ș.V. și S.B.A.P. au chemat în judecată comuna Bobicești, județul Olt, reprezentată de Primar, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat în temeiul Legii nr. 187/1945 și Decretului-lege nr. 83/1949 a proprietății imobiliare constând în suprafața de 170 ha teren arabil, 3 ha teren intravilan și construcțiile aflate pe acest teren, imobile situate pe raza comunei Bobicești, județul Olt. S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele arătate, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1938 din 6 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. 1977/311/2007, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Balș, conform art. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 13 și art. 158 - 159 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 56 din 22 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Balș, s-a anulat ca netimbrată acțiunea reclamanților, reținându-se că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și supusă dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 534 din 18 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt, s-a admis recursul, s-a casat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru a se soluționa fondul cauzei, reținându-se că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Instanța de rejudecare, la solicitarea reclamanților, a declinat competența soluționării cauzei în primă instanță, în favoarea tribunalului, reținând că valoarea bunurilor revendicate, potrivit precizărilor reclamanților, este de 2.000.000 euro, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 1748/104/2008. Prin sentința civilă nr. 399 din 3 mai 2010 a Tribunalului Olt s-a respins acțiunea reclamanților. Tribunalul a reținut că, în cauză, reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii autorului S.C., conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosar și că, în temeiul legilor funciare li s-a restituit parțial terenurile ce au aparținut autorului, respectiv 47 ha teren conform titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.

În temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanții în calitate de moștenitori ai autorului lor au formulat notificări pentru restituirea construcțiilor și terenului intravilan sau pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Restul terenului revendicat prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, expropriat în temeiul Legii reformei agrare nr. 187/1945, se află în extravilanul comunei Bobicești și este în prezent ocupat de persoane fizice care au primit titluri de proprietate în temeiul legilor funciare, situație ce rezultă din precizările expertului L.F..

Cu privire la primul capăt de cerere, care vizează constatarea nevalabilității titlului statului, titlu reprezentat de Legea nr. 187/1945 și Decretul-Lege nr. 83/1949 privind reforma agrară, s-a arătat că la data trecerii bunurilor în proprietatea statului erau îndeplinite condițiile exproprierii, prevăzute de art. 3 - 4 din Legea nr. 187/1945 care se referă la terenurile extravilane, construcții, conace, drumuri și livezi, cu posibilitatea proprietarului de a-și rezerva o cotă de 50 ha în proprietate, iar reclamanții prin acțiune nu au invocat niciun motiv concret vizând aplicarea greșită a legii de naționalizare asupra autorului acestora.

S-a făcut referire la incidența prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, arătându-se că Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție legală de preluare abuzivă, și s-a concluzionat că, deși acțiunea este admisibilă în principiu, nu s-a invocat și nu s-a dovedit un motiv concret de aplicare greșită a legii de naționalizare asupra averii autorului reclamanților, iar terenurile care i-au aparținut au devenit prin efectul legilor funciare de retrocedare - proprietatea mai multor persoane fizice.

Cum terenurile ce au aparținut autorului reclamanților se află în prezent în proprietatea unor persoane fizice, care, la rândul lor, sunt îndreptățite la restituire, deoarece terenurile primite în proprietate le-au fost ulterior luate de statul comunist prin cooperativizare, orice soluție s-ar da în acțiunea în revendicare s-ar ajunge la privarea uneia din părți de proprietatea sa și s-ar aduce atingere dreptului de proprietate conferit persoanelor fizice care și-au primit titlurile de proprietate în temeiul legilor funciare, situație care ar aduce o atingere gravă securității raporturilor juridice. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 486 din 16 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanții S.B.A.P.

și S.Ș.V.. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilește ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deținut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanțelor să se constate caracterul abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept. În afara noțiunii de "imobil preluat cu titlu abuziv", Legea nr. 10/2001, ca și legile reparatorii anterioare și Legea nr. 213/1998, folosesc și noțiunile de imobil preluat fără titlu sau fără titlu valabil.

O definire a celor două categorii de preluări este făcută în H.G. nr. 11/1997, care conține Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996. Astfel, constituie preluare fără titlu a unui imobil acea preluare de fapt, care s-a făcut fără ca statul să invoce un act administrativ sau normativ de preluare, iar preluarea fără titlu valabil se referă la acele imobile care au fost menționate într-un act normativ sau administrativ de preluare, dar cărora nu li s-au aplicat corect dispozițiile legale în vigoare la data respectivă. Toate celelalte categorii de imobile, adică acelea care s-au preluat în temeiul unui titlu și aplicându-se corect legislația națională, sunt imobile preluate abuziv, dar cu titlu legal.

Tribunalul a reținut că nu este întemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al preluării terenurilor de la autorul reclamanților, cât timp dispozițiile Legii nr. 187/1945 și Decretului-lege nr. 83/1949 au fost corect aplicate, această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile legale mai sus menționate. Actele depuse la dosar nu duc la concluzia că prevederile acestor acte normative, chiar dacă au avut un caracter abuziv, au fost încălcate la data preluării, astfel că nu se poate susține nelegalitatea preluării. Mai mult, cât timp a fost respins cel de al doilea capăt al acțiunii, care este, de altfel, capătul principal, și nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluției, este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislația actuală neavând importanță o astfel de constatare pentru obținerea unor drepturi efective.

Examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi reparatorii speciale. În materia imobilelor preluate abuziv a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care potrivit art. 2 lit. h) și lit. i) permitea și evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariției legii, utilă pentru soluționarea notificărilor, în anumite situații.

În prezent, reclamanții nu mai pot formula o altă notificare în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării. Reclamanții au inițiat acțiunea pentru revendicarea terenurilor preluate de stat de la autorul lor la data de 26 februarie 2006. Anterior acestei date, ei au obținut reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru suprafața de 47 ha teren extravilan, iar în procedura Legii nr. 10/2001 au obținut măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 3 ha teren intravilan, care, nefiind liber în sensul art. 10 din lege, nu s-a putut restitui în natură.

Acțiunea în revendicare se analizează în raport de considerentele Deciziei Î.C.C.J. nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of., nr. 108/23.02.2009, constatându-se că potrivit principiului "norma de drept specială derogă de la norma generală", existând concurs între dreptul comun, reprezentat de art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001, se aplică prioritar dispozițiile acestui act normativ special. În cazul în care se constată că există neconcordanțe între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au prioritate dispozițiile Convenției, în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții trebuiau să dovedească existența unui bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior anului 1949 de autorul lor nu constituie un bun în sensul Convenției.

Speranța reclamanților de a li se recunoaște un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă îndelungată de timp nu satisface definiția noțiunii autonome de bun, în acest sens, fiind pronunțate în mod constant decizii de către instanța de la Strasbourg (cauza Zamfirescu c. României - Hotărârea din 14 decembrie 2006, cauza Lungoci c. României din 26 ianuarie 2006, cauza Costandache c. României din 11 iunie 2002, cauza Malhous c. Cehiei - Hotărârea din 13 decembrie 2000). În speță, probele administrate, respectiv două rapoarte de expertiză tehnică, au relevat că terenurile solicitate de reclamanți sunt ocupate de alte persoane, cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, astfel că orice satisfacere a pretențiilor de față ar duce la încălcarea altor drepturi și la instabilitatea raporturilor juridice create anterior.

Acțiunea în revendicare formulată de reclamanți ca acțiune reală imobiliară petitorie care tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate a fost respinsă corect de tribunal, întrucât reclamanții nu sunt titularii unui bun ori al unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.Ș.V. și S.B.A.P.. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, constatarea instanțelor anterioare privind lipsa de interes în a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, deoarece în legislația actuală nu are importanță o astfel de constatare pentru obținerea unor drepturi efective.

De asemenea, se critică concluzia instanțelor de fond privind constatarea că nu se poate susține nelegalitatea preluării imobilului de către statul comunist, precum și aceea că reclamanții nu sunt titularii unui bun ori a unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Pentru a ajunge la concluziile enunțate instanța de apel a stabilit că legea aplicabilă în speță nu este art. 480 C. civ. - temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță ci, prin raportate la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr. 10/2001 este cea incidentă în cauză, efectuând analiza valabilității titlului statului uzând de dispozițiile normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996.

Prin urmare, motivele invocate de instanța de apel sunt complet străine de cauza dedusă judecății și în afara oricărei jurisprudențe naționale și/sau europene. În primul rând, temeiul juridic al acțiunii îl constituie prevederile art. 480 C. civ. În consecință, legile aplicabile în cauză sunt Codul civil și Legea nr. 213/1998. Interesul stabilirii nevalabilității titlului statului este primordial, deoarece autorul reclamanților-recurenți își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării, numai în condițiile în care imobilul a fost preluat fără un titlu valabil. Numai astfel recurenții-reclamanți vor avea ulterior deschisă calea comparării titlului lor cu cel al subdobânditorilor de la stat.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998 tranșează clar problema valabilității preluării proprietăților de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele, care au intrat în proprietatea statutului cu respectarea legilor, a Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte, în vigoare la data preluării lor de către stat, statuând totodată, în alineatul final, competenta instanțelor de judecată în stabilirea valabilității titlului de preluare.

Or, actele normative prin care s-a efectuat preluarea proprietăților autorului reclamanților, respectiv Legea nr. 187/1945 și Decretul nr. 83/1948, încălcau flagrant, atât Codul civil cât și Constituția din 1923 și din 1948. Prin urmare, este mai presus de orice tăgadă, că Legea nr. 187/1945 și Decretul nr. 83/1948, nesocotind legile și ordinea constituțională a vremii, nu pot fi considerate titluri valabile ale statului, preluarea proprietății fiind una abuzivă, nu poate constitui un mod valabil de dobândire a proprietății de către stat. Consecința decurgând din faptul că preluarea imobilului de către stat a fost făcută fără titlu valabil este aceea că dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim și s-a transmis prin moștenire către reclamanți.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurenții reclamanți pot fi calificate ca și critici de nelegalitate, ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În acest sens recurenții reclamanți susțin că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. pronunțată în recurs în interesul legii, în condițiile în care temeiul juridic al acțiunii îl constituie constituie prevederile art. 480 C. civ.

și Legea nr. 213/1998. Instanța supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită în speță, urmând a confirma soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, cu consecința respingerii recursului. Astfel, în privința obiectului supus judecății în cauza de față, Înalta Curte constată că prin acțiunea formulată la data de 26 februarie 2007, reclamanții S.Ș.V. și S.B.A.P.

au chemat în judecată, în calitate de pârâtă, comuna Bobicești, județul Olt, reprezentată de Primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în temeiul Legii nr. 187/1945 și Decretului-lege nr. 83/1949, a proprietății imobiliare constând în suprafața de 170 ha teren arabil, 3 ha teren intravilan și construcțiile aflate pe acest teren, imobile situate pe raza comunei Bobicești, județul Olt și, de asemenea, să se dispună obligarea pârâtei de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele arătate, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. De remarcat este faptul că anterior acestei date, reclamanții au obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 47 ha teren extravilan - în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.

De asemenea, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorului lor, au formulat notificări pentru restituirea construcțiilor și terenului intravilan sau pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Urmare acestui demers, în procedura Legii nr. 10/2001 au obținut măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul care, nefiind liber în sensul art. 10 din lege, nu s-a putut restitui în natură. Restul terenului revendicat, expropriat în temeiul Legii reformei agrare nr. 187/1945, se află în extravilanul comunei Bobicești și este în prezent ocupat de persoane fizice care au primit titluri de proprietate în temeiul legilor funciare, situație ce rezultă din probatoriul administrat pe parcursul procesului.

În consecință, acțiunea de față, prin care se urmărește redobândirea imobilului de la stat, imobil preluat abuziv de la autorul recurenților reclamanți în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introdusă mult după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparație, nu poate fi soluționată "doar" potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Cât privește cererea reclamanților privind examinarea valabilității titlului de preluare al statului, se constată că aceasta a fost examinată în contextul situației de fapt și juridice a imobilului în litigiu, astfel cum a fost stabilită în temeiul probatoriului administrat în cauză. Se reține în acest sens, că în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care potrivit art. 2 lit. h) și lit. i) permitea și evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariției legii, utilă pentru soluționarea notificărilor, în anumite situații.

În prezent, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, reclamanții nu mai pot formula o altă notificare în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice relevanță și finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării. Pe de altă parte, examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege menționat și faptul că acțiunea reclamanților a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță. Susținerile contrare ale recurenților reclamanți nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială. Oricum dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menționat. Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. În speță, este de necontestat faptul că recurenții reclamanți au uzat de legile speciale de reparație edictate în materia proprietății și anume, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001. Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurenții reclamanți nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, atunci nu li se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor generale în materie. În privința imobilelor care cad sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de lege, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparație.

În aceste condiții, în etapele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt, corelat cu respectarea principiului de drept, "specialia generalibus derogant" și a regulii "electa una via". În sensul acestor considerente este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. De asemenea, problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.. În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: "Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ș.a.). Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului." Prin urmare, instanța supremă a constatat că parcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior, și la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu poate fi primită, făcând abstracție de faptul că aceștia au uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Pe de altă parte, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care au beneficiat recurenții reclamanți, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoanele interesate. Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanții se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, au solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, iar solicitarea le-a fost admisă în sensul acordării altor măsuri reparatorii, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană, persoanele care au beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel și Niculina contra României - 2009 ș.a.). În ceea ce privește aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, invocat de recurenții reclamanți, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție poate fi dată în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele de mai sus, recurenții reclamanți au urmat și epuizat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin obținerea dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării privind restituirea în natură a imobilului litigios. Mai mult, în speță, recurenții - reclamanți au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, ci doar de o "speranță legitimă", dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă asupra acestei chestiuni.

În circumstanțele speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că bunul imobil se află în posesia altor persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul altor legi speciale de reparație. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.Ș.V. și S.B.A.P. împotriva deciziei nr. 486 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2011.