ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7804/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7804/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Slatina, la data de 26 februarie 2007, reclamanții S.Ș.V. și

S.B.A.P. au chemat în judecată comuna Bobicești, județul Olt, reprezentată de

Primar, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se constate

nevalabilitatea titlului de preluare de către stat în temeiul Legii nr.

187/1945 și Decretului-lege nr. 83/1949 a proprietății imobiliare constând în

suprafața de 170 ha teren arabil, 3 ha teren intravilan și construcțiile aflate

pe acest teren, imobile situate pe raza comunei Bobicești, județul Olt.

S-a solicitat, de

asemenea, obligarea pârâtei de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilele arătate, precum și obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1938 din 6 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr.

1977/311/2007, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei Balș, conform art. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 13 și art.

158 - 159 C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 56 din 22 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Balș, s-a anulat ca

netimbrată acțiunea reclamanților, reținându-se că acțiunea este întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. și supusă dispozițiilor art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 146/1997.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 534 din 18

martie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt, s-a admis recursul, s-a casat

sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru a se

soluționa fondul cauzei, reținându-se că acțiunea este scutită de plata taxei

judiciare de timbru conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Instanța de

rejudecare, la solicitarea reclamanților, a declinat competența soluționării

cauzei în primă instanță, în favoarea tribunalului, reținând că valoarea

bunurilor revendicate, potrivit precizărilor reclamanților, este de 2.000.000

euro, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 1748/104/2008.

Prin sentința civilă

nr. 399 din 3 mai 2010 a Tribunalului Olt s-a respins acțiunea reclamanților.

Tribunalul a reținut

că, în cauză, reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii autorului S.C.,

conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosar

și că, în temeiul legilor funciare li s-a restituit parțial terenurile ce au

aparținut autorului, respectiv 47 ha teren conform titlului de proprietate emis

în baza Legii nr. 18/1991.

În temeiul Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanții în calitate de moștenitori ai

autorului lor au formulat notificări pentru restituirea construcțiilor și

terenului intravilan sau pentru acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent.

Restul terenului

revendicat prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, expropriat în temeiul

Legii reformei agrare nr. 187/1945, se află în extravilanul comunei Bobicești

și este în prezent ocupat de persoane fizice care au primit titluri de

proprietate în temeiul legilor funciare, situație ce rezultă din precizările

expertului L.F..

Cu privire la primul

capăt de cerere, care vizează constatarea nevalabilității titlului statului,

titlu reprezentat de Legea nr. 187/1945 și Decretul-Lege nr. 83/1949 privind

reforma agrară, s-a arătat că la data trecerii bunurilor în proprietatea

statului erau îndeplinite condițiile exproprierii, prevăzute de art. 3 - 4 din

Legea nr. 187/1945 care se referă la terenurile extravilane, construcții,

conace, drumuri și livezi, cu posibilitatea proprietarului de a-și rezerva o

cotă de 50 ha în proprietate, iar reclamanții prin acțiune nu au invocat niciun

motiv concret vizând aplicarea greșită a legii de naționalizare asupra

autorului acestora.

S-a făcut referire la

incidența prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, arătându-se că Legea nr.

10/2001 instituie o prezumție legală de preluare abuzivă, și s-a concluzionat

că, deși acțiunea este admisibilă în principiu, nu s-a invocat și nu s-a dovedit

un motiv concret de aplicare greșită a legii de naționalizare asupra averii

autorului reclamanților, iar terenurile care i-au aparținut au devenit prin

efectul legilor funciare de retrocedare - proprietatea mai multor persoane

fizice.

Cum terenurile ce au

aparținut autorului reclamanților se află în prezent în proprietatea unor

persoane fizice, care, la rândul lor, sunt îndreptățite la restituire, deoarece

terenurile primite în proprietate le-au fost ulterior luate de statul comunist

prin cooperativizare, orice soluție s-ar da în acțiunea în revendicare s-ar

ajunge la privarea uneia din părți de proprietatea sa și s-ar aduce atingere

dreptului de proprietate conferit persoanelor fizice care și-au primit

titlurile de proprietate în temeiul legilor funciare, situație care ar aduce o

atingere gravă securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 486 din 16 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanții

S.B.A.P. și S.Ș.V..

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Art. 2 din Legea nr.

10/2001 stabilește ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în

proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, indiferent de titlul juridic cu

care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deținut în proprietate

imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita

instanțelor să se constate caracterul abuziv al preluării, el fiind prezumat

abuziv de drept.

În afara noțiunii de

"imobil preluat cu titlu abuziv", Legea nr. 10/2001, ca și legile

reparatorii anterioare și Legea nr. 213/1998, folosesc și noțiunile de imobil

preluat fără titlu sau fără titlu valabil.

O definire a celor

două categorii de preluări este făcută în H.G. nr. 11/1997, care conține

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996. Astfel, constituie

preluare fără titlu a unui imobil acea preluare de fapt, care s-a făcut fără ca

statul să invoce un act administrativ sau normativ de preluare, iar preluarea

fără titlu valabil se referă la acele imobile care au fost menționate într-un

act normativ sau administrativ de preluare, dar cărora nu li s-au aplicat

corect dispozițiile legale în vigoare la data respectivă. Toate celelalte

categorii de imobile, adică acelea care s-au preluat în temeiul unui titlu și

aplicându-se corect legislația națională, sunt imobile preluate abuziv, dar cu

titlu legal.

Tribunalul a reținut

că nu este întemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal

al preluării terenurilor de la autorul reclamanților, cât timp dispozițiile

Legii nr. 187/1945 și Decretului-lege nr. 83/1949 au fost corect aplicate,

această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile legale mai sus

menționate.

Actele depuse la

dosar nu duc la concluzia că prevederile acestor acte normative, chiar dacă au

avut un caracter abuziv, au fost încălcate la data preluării, astfel că nu se

poate susține nelegalitatea preluării.

Mai mult, cât timp a

fost respins cel de al doilea capăt al acțiunii, care este, de altfel, capătul

principal, și nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluției, este lipsit

de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de

către stat, în legislația actuală neavând importanță o astfel de constatare

pentru obținerea unor drepturi efective.

Examinarea

valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998,

deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără

titlu valabil puteau fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul

unor legi reparatorii speciale.

În materia imobilelor

preluate abuziv a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care potrivit art. 2 lit. h)

și lit. i) permitea și evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării

fiind, la data apariției legii, utilă pentru soluționarea notificărilor, în

anumite situații.

În prezent,

reclamanții nu mai pot formula o altă notificare în condițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice finalitate evaluarea

titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția, cu

tratatele la care România era parte (art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării.

Reclamanții au

inițiat acțiunea pentru revendicarea terenurilor preluate de stat de la autorul

lor la data de 26 februarie 2006. Anterior acestei date, ei au obținut reconstituirea

dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru suprafața de 47 ha

teren extravilan, iar în procedura Legii nr. 10/2001 au obținut măsuri

reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 3 ha teren intravilan, care,

nefiind liber în sensul art. 10 din lege, nu s-a putut restitui în natură.

Acțiunea în

revendicare se analizează în raport de considerentele Deciziei Î.C.C.J. nr. 33

din 9 iunie 2008, publicată în M. Of., nr. 108/23.02.2009, constatându-se că

potrivit principiului "norma de drept specială derogă de la norma

generală", existând concurs între dreptul comun, reprezentat de art. 480

C. civ. și Legea nr. 10/2001, se aplică prioritar dispozițiile acestui act

normativ special.

În cazul în care se

constată că există neconcordanțe între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au prioritate dispozițiile

Convenției, în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate

sau securității raporturilor juridice.

Din perspectiva art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

reclamanții trebuiau să dovedească existența unui bun în patrimoniul lor, ori

dreptul avut anterior anului 1949 de autorul lor nu constituie un bun în sensul

Convenției. Speranța reclamanților de a li se recunoaște un vechi drept de

proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă îndelungată de timp nu

satisface definiția noțiunii autonome de bun, în acest sens, fiind pronunțate

în mod constant decizii de către instanța de la Strasbourg (cauza Zamfirescu c.

României - Hotărârea din 14 decembrie 2006, cauza Lungoci c. României din 26

ianuarie 2006, cauza Costandache c. României din 11 iunie 2002, cauza Malhous

c. Cehiei - Hotărârea din 13 decembrie 2000).

În speță, probele

administrate, respectiv două rapoarte de expertiză tehnică, au relevat că

terenurile solicitate de reclamanți sunt ocupate de alte persoane, cărora li

s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor fondului funciar,

astfel că orice satisfacere a pretențiilor de față ar duce la încălcarea altor

drepturi și la instabilitatea raporturilor juridice create anterior.

Acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți ca acțiune reală imobiliară petitorie care

tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate a fost

respinsă corect de tribunal, întrucât reclamanții nu sunt titularii unui bun

ori al unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde că au cel

puțin o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a dreptului de

proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții S.Ș.V. și S.B.A.P..

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, constatarea instanțelor anterioare

privind lipsa de interes în a se solicita să se constate nevalabilitatea

titlului statului, deoarece în legislația actuală nu are importanță o astfel de

constatare pentru obținerea unor drepturi efective.

De asemenea, se

critică concluzia instanțelor de fond privind constatarea că nu se poate

susține nelegalitatea preluării imobilului de către statul comunist, precum și

aceea că reclamanții nu sunt titularii unui bun ori a unei valori patrimoniale,

în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a

obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței

Curții Europene.

Pentru a ajunge la

concluziile enunțate instanța de apel a stabilit că legea aplicabilă în speță

nu este art. 480 C. civ. - temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță

ci, prin raportate la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Legea nr. 10/2001 este cea incidentă în cauză, efectuând analiza

valabilității titlului statului uzând de dispozițiile normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1996.

Prin urmare, motivele

invocate de instanța de apel sunt complet străine de cauza dedusă judecății și

în afara oricărei jurisprudențe naționale și/sau europene.

În primul rând,

temeiul juridic al acțiunii îl constituie prevederile art. 480 C. civ. În

consecință, legile aplicabile în cauză sunt Codul civil și Legea nr. 213/1998.

Interesul stabilirii

nevalabilității titlului statului este primordial, deoarece autorul

reclamanților-recurenți își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul

preluării, numai în condițiile în care imobilul a fost preluat fără un titlu

valabil. Numai astfel recurenții-reclamanți vor avea ulterior deschisă calea

comparării titlului lor cu cel al subdobânditorilor de la stat.

Art. 6 din Legea nr.

213/1998 tranșează clar problema valabilității preluării proprietăților de

către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele, care

au intrat în proprietatea statutului cu respectarea legilor, a Constituției și

a tratatelor internaționale la care România era parte, în vigoare la data

preluării lor de către stat, statuând totodată, în alineatul final, competenta

instanțelor de judecată în stabilirea valabilității titlului de preluare.

Or, actele normative

prin care s-a efectuat preluarea proprietăților autorului reclamanților, respectiv

Legea nr. 187/1945 și Decretul nr. 83/1948, încălcau flagrant, atât Codul civil

cât și Constituția din 1923 și din 1948.

Prin urmare, este mai

presus de orice tăgadă, că Legea nr. 187/1945 și Decretul nr. 83/1948,

nesocotind legile și ordinea constituțională a vremii, nu pot fi considerate

titluri valabile ale statului, preluarea proprietății fiind una abuzivă, nu

poate constitui un mod valabil de dobândire a proprietății de către stat.

Consecința decurgând

din faptul că preluarea imobilului de către stat a fost făcută fără titlu

valabil este aceea că dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție nu a

ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim și s-a transmis prin

moștenire către reclamanți.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat,

urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate

de recurenții reclamanți pot fi calificate ca și critici de nelegalitate, ce se

circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza,

când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În acest sens

recurenții reclamanți susțin că, în mod greșit, instanța de apel a făcut

aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. pronunțată în

recurs în interesul legii, în condițiile în care temeiul juridic al acțiunii îl

constituie constituie prevederile art. 480 C. civ. și Legea nr. 213/1998.

Instanța supremă

constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt

stabilită în speță, urmând a confirma soluțiile pronunțate de instanțele

anterioare, cu consecința respingerii recursului.

Astfel, în privința

obiectului supus judecății în cauza de față, Înalta Curte constată că prin

acțiunea formulată la data de 26 februarie 2007, reclamanții S.Ș.V. și S.B.A.P.

au chemat în judecată, în calitate de pârâtă, comuna Bobicești, județul Olt,

reprezentată de Primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului de

preluare de către stat, în temeiul Legii nr. 187/1945 și Decretului-lege nr.

83/1949, a proprietății imobiliare constând în suprafața de 170 ha teren

arabil, 3 ha teren intravilan și construcțiile aflate pe acest teren, imobile

situate pe raza comunei Bobicești, județul Olt și, de asemenea, să se dispună

obligarea pârâtei de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilele arătate, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor

de judecată.

De remarcat este

faptul că anterior acestei date, reclamanții au obținut reconstituirea

dreptului de proprietate pentru suprafața de 47 ha teren extravilan - în

temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.

De asemenea, în

temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reclamanții, în calitate de

moștenitori ai autorului lor, au formulat notificări pentru restituirea

construcțiilor și terenului intravilan sau pentru acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent. Urmare acestui demers, în procedura Legii nr.

10/2001 au obținut măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul care,

nefiind liber în sensul art. 10 din lege, nu s-a putut restitui în natură.

Restul terenului

revendicat, expropriat în temeiul Legii reformei agrare nr. 187/1945, se află

în extravilanul comunei Bobicești și este în prezent ocupat de persoane fizice

care au primit titluri de proprietate în temeiul legilor funciare, situație ce

rezultă din probatoriul administrat pe parcursul procesului.

În consecință,

acțiunea de față, prin care se urmărește redobândirea imobilului de la stat,

imobil preluat abuziv de la autorul recurenților reclamanți în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introdusă

mult după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparație, nu poate fi

soluționată "doar" potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să

fie soluționată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale

legii speciale care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se

aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale

doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Cât privește cererea

reclamanților privind examinarea valabilității titlului de preluare al

statului, se constată că aceasta a fost examinată în contextul situației de

fapt și juridice a imobilului în litigiu, astfel cum a fost stabilită în

temeiul probatoriului administrat în cauză.

Se reține în acest

sens, că în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată Legea

nr. 10/2001, care potrivit art. 2 lit. h) și lit. i) permitea și evaluarea

titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariției legii,

utilă pentru soluționarea notificărilor, în anumite situații.

În prezent, așa cum

în mod corect a reținut și instanța de apel, reclamanții nu mai pot formula o

altă notificare în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este

lipsită de orice relevanță și finalitate juridică, evaluarea titlului statului

potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

anume verificarea conformității lui cu Constituția, cu tratatele la care

România era parte (art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ori

a legilor în vigoare la data preluării.

Pe de altă parte,

examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr.

213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de

stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă

tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege menționat și faptul că

acțiunea reclamanților a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 duc la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în

această speță.

Susținerile contrare

ale recurenților reclamanți nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul de

drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -

specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în

fiecare lege specială. Oricum dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menționat.

Legea nr. 10/2001 se

referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele

preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, astfel

că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 480 C.

civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru

revendicarea unor imobile aflate în această situație.

În speță, este de

necontestat faptul că recurenții reclamanți au uzat de legile speciale de

reparație edictate în materia proprietății și anume, Legea nr. 18/1991 și Legea

nr. 10/2001.

Dacă potrivit Legii

nr. 10/2001, recurenții reclamanți nu au dreptul la restituirea în natură a

imobilului revendicat, atunci nu li se poate recunoaște acest drept nici

potrivit normelor generale în materie.

În privința

imobilelor care cad sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie

2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de

lege, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta

fiind înlăturată de legea specială de reparație.

În aceste condiții,

în etapele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a legii la

situația de fapt, corelat cu respectarea principiului de drept, "specialia

generalibus derogant" și a regulii "electa una via".

În sensul acestor

considerente este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut

a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii

speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de

referință a legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme

cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

De asemenea, problema

raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod

unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și prin Decizia

în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată

problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanțe, conform

art. 329 alin. (3) C. proc. civ..

În considerentele

acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: "Cu atât

mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat

procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem

și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului."

Prin urmare, instanța

supremă a constatat că parcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea

nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior, și la

dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și

că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință,

acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu poate fi primită, făcând

abstracție de faptul că aceștia au uzat de reglementările speciale existente cu

privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Pe de altă parte,

respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul

comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care au

beneficiat recurenții reclamanți, nu echivalează cu închiderea accesului la

justiție pentru persoanele interesate.

Accesul la justiție

nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanții se

adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în

prealabil, au solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale,

iar solicitarea le-a fost admisă în sensul acordării altor măsuri reparatorii,

reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu

constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

De asemenea, având în

vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în

jurisprudența europeană, persoanele care au beneficiat de procedura Legii nr.

10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce

atingere dreptului la un proces echitabil (Cauza Brumărescu contra României -

1997, Cauza Daniel și Niculina contra României - 2009 ș.a.).

În ceea ce privește

aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană, invocat de recurenții reclamanți, Înalta Curte constată că

prioritatea normei din Convenție poate fi dată în procedura de aplicare a Legii

nr. 10/2001, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă

specială.

Or, în speță, așa cum

rezultă din considerentele de mai sus, recurenții reclamanți au urmat și

epuizat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus

pretins prin obținerea dispoziției emise în procedura de soluționare a

notificării privind restituirea în natură a imobilului litigios.

Mai mult, în speță,

recurenții - reclamanți au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, dar nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenției,

respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut

dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, ci doar de o "speranță

legitimă", dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o

jurisprudență constantă asupra acestei chestiuni.

În circumstanțele

speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că bunul

imobil se află în posesia altor persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de

proprietate în temeiul altor legi speciale de reparație.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii la

situația de fapt stabilită, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de

reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții S.Ș.V. și S.B.A.P. împotriva deciziei nr. 486

din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2011.