ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1980/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 martie 2007,

reclamata P.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.F.E.Ș.,

obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii

2001, 2002, 2003 și 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului până la data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a fost funcționar public în cadrul autorității pârâte

și, în această calitate, era îndreptățită, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, la o primă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară

plecării în concediu, primă care nu i-a fost plătită de pârât.

A mai menționat că, deși

prin legile bugetare s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu

este posibilă, față de dispozițiile constituționale, fiind vorba despre un

drept câștigat.

Tribunalul București, secția

a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și

fiscal, prin sentința civilă nr. 2246 din 3 aprilie 2007, a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reținând

incidența prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, în raport cu calitatea

pârâtei de autoritate publică centrală.

Judecând în fond pricina în

primă instanță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 2435 din 10 octombrie 2007, a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea și a obligat

pârâtul să plătească reclamantei drepturile bănești, reprezentând prime de

vacanță pentru anii 2001, 2002, 2003 și 2006, actualizate cu indicele de

inflație până la data plății efective.

Cu privire la excepția prescripției

dreptului la acțiune, instanța a reținut că soluția se impune, devreme ce,

conform art. 13 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției a fost suspendat

cât timp legea, ca și caz de forță majoră, a împiedicat-o pe reclamantă să

formuleze acțiune.

Referitor la fondul cauzei,

prima instanță a considerat că acțiunea este fondată, reclamanta fiind

îndreptățită la acordarea drepturilor salariale solicitate, în temeiul art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999.

A mai reținut instanță că,

deși aceste dispoziții legale au fost suspendate prin legi bugetare succesive,

aceste norme de suspendare nu echivalează cu o anulare a dreptului, astfel

încât, la încetarea suspendării, se impunea plata drepturilor salariale

respective.

Împotriva sus menționatei

sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.F.E.Ș., solicitând

modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

Recurentul a susținut, în

esență, că instanța l-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu,

neținând seama de faptul că, prin O.U.G. nr. 33/2001, precum și prin legi

succesive ale bugetului de stat au fost suspendate dispozițiile art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999.

Analizând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată

că aceasta este legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse

în continuare.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a

instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de

concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este adevărat că, acordarea

primei de vacanță, prin prevederile legale sus menționate, a fost suspendată în

anii 2001 - 2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a

reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului,

atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală, prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la primă de concediu,

stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.

Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din aceeași lege

în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.

Nu se poate considera deci

că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistența

lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în

continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența

lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României,

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu poate

fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un

drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui.

Față de aceste motive,

constatând că nu există, potrivit art. 3041, motive de casare sau modificare a

hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge, ca nefondat,

prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2435 din 10 octombrie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2008.