ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1979/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 august 2007, reclamatul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.F.E.Ș., obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 și 2002, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost funcționar public în cadrul autorității pârâte și, în această calitate, era îndreptățit, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la o primă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, primă care nu i-a fost plătită de pârât.

A mai menționat că, deși prin legile bugetare s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu este posibilă, față de dispozițiile constituționale, fiind vorba despre un drept câștigat. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2849 din 14 noiembrie 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele de bani reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2002, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că soluția se impune, devreme ce, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de o condiție sau un termen suspensiv.

Referitor la fondul cauzei, prima instanță a considerat că acțiunea este fondată, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea drepturilor salariale solicitate, în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. A mai reținut instanța că, deși aceste dispoziții legale au fost suspendate prin legi bugetare succesive, aceste norme de suspendare sunt neconstituționale și suspendarea nu echivalează cu o anulare a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea plata drepturilor salariale respective. Împotriva sus menționatei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.F.E.Ș., solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca nefondată.

Recurentul a susținut, în esență, că instanța l-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu, neținând seama de faptul că, prin O.U.G. nr. 33/2001, precum și prin legi succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. A mai arătat că, în temeiul prevederilor Decretului nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamantului era prescris. Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că, acordarea primei de vacanță, prin prevederile legale sus menționate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu există nicio dispoziție legală, prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la primă de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din aceeași lege în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of.

nr. 365/29.05.2007. Nu se poate considera deci că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistența lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate. De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

Nu este fondată nici critica recurentului privind prescripția dreptului la acțiune, în raport cu prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și cu împrejurarea că exercitarea dreptului a fost suspendată prin lege. Față de aceste motive, constatând că nu există, potrivit art. 3041, motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2849 din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2008.