ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1979/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 16 august 2007,

reclamatul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.F.E.Ș., obligarea

pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 și 2002,

actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data

plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a fost funcționar public în cadrul autorității pârâte

și, în această calitate, era îndreptățit, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, la o primă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară

plecării în concediu, primă care nu i-a fost plătită de pârât.

A mai menționat că, deși

prin legile bugetare s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu

este posibilă, față de dispozițiile constituționale, fiind vorba despre un

drept câștigat.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2849

din 14 noiembrie 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și

a obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele de bani reprezentând prima

de concediu pe anii 2001 - 2002, actualizate cu indicele de inflație, de la

data nașterii dreptului până la data plății efective.

Cu privire la excepția

prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că soluția se impune,

devreme ce, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 termenul de

prescripție nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau

este afectat de o condiție sau un termen suspensiv.

Referitor la fondul cauzei,

prima instanță a considerat că acțiunea este fondată, reclamantul fiind

îndreptățit la acordarea drepturilor salariale solicitate, în temeiul art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999.

A mai reținut instanța că,

deși aceste dispoziții legale au fost suspendate prin legi bugetare succesive,

aceste norme de suspendare sunt neconstituționale și suspendarea nu echivalează

cu o anulare a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea

plata drepturilor salariale respective.

Împotriva sus menționatei

sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.F.E.Ș., solicitând

modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca

nefondată.

Recurentul a susținut, în

esență, că instanța l-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu,

neținând seama de faptul că, prin O.U.G. nr. 33/2001, precum și prin legi

succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate dispozițiile art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999.

A mai arătat că, în temeiul

prevederilor Decretului nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamantului era

prescris.

Analizând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată

că aceasta este legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse

în continuare.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a

instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de

concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este adevărat că, acordarea

primei de vacanță, prin prevederile legale sus menționate, a fost suspendată în

anii 2001 - 2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a

reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului,

atâta vreme cât nu există nicio dispoziție legală, prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la primă de

concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2)

din aceeași lege în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a

doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.

Nu se poate considera deci

că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistența

lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional ce garantează realizarea  drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în

continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența

lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României,

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu poate

fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un

drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui.

Nu este fondată nici critica

recurentului privind prescripția dreptului la acțiune, în raport cu prevederile

art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și cu împrejurarea că exercitarea dreptului a

fost suspendată prin lege.

Față de aceste motive,

constatând că nu există, potrivit art. 3041, motive de casare sau modificare a

hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge, ca nefondat,

prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2849 din 14 noiembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2008.