ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 64/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 21 martie 2007, reclamanta T.T.G. a solicitat obligarea pârâtului M.M.S.S.F. la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002 și 2003, în sumă totală de 576 lei, din care 184 lei pentru anul 2002 și 392 lei în anul 2003, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că dreptul la prima de concediu este prevăzut de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a cărui aplicare a fost suspendată succesiv, până la 31 decembrie 2006, normele de suspendare contravenind prevederilor art. 41, 53, 16 alin. (1) și 15 alin. (2) din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1316 din 21 mai 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 576 lei reprezentând primă de concediu pe anii 2002 și 2003, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței până la plata efectivă. Pentru a hotărî astfel, Instanța a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001 și cele ale legilor bugetului de stat au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune, astfel încât excepția invocată este neîntemeiată. Pe fondul cauzei, Instanța a reținut că suspendarea aplicării prevederilor art. 34 din Legea nr. 188/1999 are ca efect doar amânarea aplicării prevederilor respective și nu prevederea dreptului la prima de concediu.

S-a mai reținut că, nu poate fi contestată existența dreptului pe perioada în care aplicarea prevederilor a fost suspendată, întrucât ar fi încălcate dispozițiile art. 53 din Constituția României. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul susținând că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Recurentul a susținut că, Instanța, în baza prevederilor Decretului nr. 167/1958 și ale art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, trebuia să procedeze la respingerea, ca prescrisă, a acțiunii. Pe fondul cauzei, s-a arătat că acordarea primelor de vacanță funcționarilor publici a fost suspendată în anii 2002 - 2003 prin legile bugetului de stat adoptate și promulgate potrivit prevederilor Constituției, astfel încât pretențiile reclamantei sunt nefondate.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Prima critică este neîntemeiată având în vedere că dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001, aprobată prin Legea nr. 386/2001, precum și dispozițiile legilor bugetului de stat, prin care a fost suspendată aplicarea prevederilor din Legea nr. 188/1999 referitoare la acordarea primelor de concediu, sunt de natură să întrerupă cursul prescripției dreptului la acțiune pentru titularii dreptului la prima de concediu, cum corect a reținut Instanța de Fond.

De asemenea și criticile ce vizează fondul cauzei sunt neîntemeiate. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 1316 din 21 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2008.