ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 64/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 martie 2007,

reclamanta T.T.G. a solicitat obligarea pârâtului M.M.S.S.F. la plata sumelor

reprezentând prima de concediu pe anii 2002 și 2003, în sumă totală de 576 lei,

din care 184 lei pentru anul 2002 și 392 lei în anul 2003, sume actualizate cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că dreptul la prima de concediu este prevăzut de art. 33 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 a cărui aplicare a fost suspendată succesiv, până la

31 decembrie 2006, normele de suspendare contravenind prevederilor art. 41, 53,

16 alin. (1) și 15 alin. (2) din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1316 din

21 mai 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât,

a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 576

lei reprezentând primă de concediu pe anii 2002 și 2003, actualizată cu

indicele de inflație de la data scadenței până la plata efectivă.

Pentru a hotărî astfel, Instanța

a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001 și cele ale legilor bugetului de

stat au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune, astfel încât excepția

invocată este neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, Instanța a

reținut că suspendarea aplicării prevederilor art. 34 din Legea nr. 188/1999

are ca efect doar amânarea aplicării prevederilor respective și nu prevederea

dreptului la prima de concediu.

S-a mai reținut că, nu poate

fi contestată existența dreptului pe perioada în care aplicarea prevederilor a

fost suspendată, întrucât ar fi încălcate dispozițiile art. 53 din Constituția

României.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul susținând că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea greșită a legii.

Recurentul a susținut că, Instanța,

în baza prevederilor Decretului nr. 167/1958 și ale art. 283 alin. (1) lit. c) C.

muncii, trebuia să procedeze la respingerea, ca prescrisă, a acțiunii.

Pe fondul cauzei, s-a arătat

că acordarea primelor de vacanță funcționarilor publici a fost suspendată în

anii 2002 - 2003 prin legile bugetului de stat adoptate și promulgate potrivit

prevederilor Constituției, astfel încât pretențiile reclamantei sunt nefondate.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite.

Prima critică este neîntemeiată având în vedere că

dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001, aprobată prin Legea nr. 386/2001, precum și

dispozițiile legilor bugetului de stat, prin care a fost suspendată aplicarea

prevederilor din Legea nr. 188/1999 referitoare la acordarea primelor de

concediu, sunt de natură să întrerupă cursul prescripției dreptului la acțiune

pentru titularii dreptului la prima de concediu, cum corect a reținut Instanța

de Fond.

De asemenea și criticile ce vizează fondul cauzei sunt

neîntemeiate.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate, din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are

dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 1316 din 21 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 ianuarie 2008.