ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1226/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

București l

a data de 6 februarie

2007,

reclamanta C.D. a solicitat în contradictoriu cu M.M.S.S.F. obligarea pârâtului

la plata primei de concediu pentru perioada 2001 - 2004, actualizată în raport

cu rata inflației.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este funcționar la

instituția pârâtă și era îndreptățită

în baza Legii nr. 188/1999 la primă de

vacanță.

Este adevărat că prin legile bugetare a fost suspendat acest drept, însă

anularea

dreptului nu era posibilă în raport de dispozițiile constituționale, fiind

vorba de un drept câștigat.

Prin sentința civilă nr. 681

din 6 martie 2007, Curtea de Apel București, secția VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune,

ca neîntemeiată.

A admis

acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta C.D.,

în contradictoriu

cu pârâtul M.

M.S.S.F.

A obligat pârâtul M.M.S.S.F.

să plătească reclamantei primele de vacanță aferente anilor 2001 - 2004, actualizate

cu indicele de inflație.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta era îndreptățită la primă de

vacanță în conformitate cu dispozițiile art. 34 din Legea nr. 188/1999. Aceste

dispoziții au fost suspendate prin legile bugetare, însă suspendarea nu

echivalează cu o anulare a dreptului, astfel încât la încetarea suspendării,

odată cu încheierea exercițiului bugetar, se impunea plata drepturilor

salariale respective.

În

ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, Curtea a constatat că prin

suspendarea dreptului la primă de concediu a operat o întrerupere a cursului

prescripției, întrucât reclamanta nu avea posibilitatea să introducă o acțiune

în fața instanței de judecată cât timp dreptul său era suspendat.

Împotriva

sentinței civile susmenționate a declarat recurs M.M.F.E.Ș.

Recurentul

a motivat, în esență, că acordarea primei de vacanță funcționarilor publici a

fost suspendată în anii 2001 - 2006 iar actele normative respective nu puteau

fi încălcate, aplicarea acestora fiind obligatorie.

Examinând

cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările

formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 – 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004)

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr.

365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o

îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat,

iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în

cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele

ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge examinare recursul

declarat de M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 681 din 6 martie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2008.