ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1226/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București l a data de 6 februarie 2007, reclamanta C.D. a solicitat în contradictoriu cu M.M.S.S.F. obligarea pârâtului la plata primei de concediu pentru perioada 2001 - 2004, actualizată în raport cu rata inflației. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este funcționar la instituția pârâtă și era îndreptățită în baza Legii nr. 188/1999 la primă de vacanță. Este adevărat că prin legile bugetare a fost suspendat acest drept, însă anularea dreptului nu era posibilă în raport de dispozițiile constituționale, fiind vorba de un drept câștigat. Prin sentința civilă nr. 681 din 6 martie 2007, Curtea de Apel București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.

A admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta C.D., în contradictoriu cu pârâtul M. M.S.S.F. A obligat pârâtul M.M.S.S.F. să plătească reclamantei primele de vacanță aferente anilor 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflație. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta era îndreptățită la primă de vacanță în conformitate cu dispozițiile art. 34 din Legea nr. 188/1999. Aceste dispoziții au fost suspendate prin legile bugetare, însă suspendarea nu echivalează cu o anulare a dreptului, astfel încât la încetarea suspendării, odată cu încheierea exercițiului bugetar, se impunea plata drepturilor salariale respective.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, Curtea a constatat că prin suspendarea dreptului la primă de concediu a operat o întrerupere a cursului prescripției, întrucât reclamanta nu avea posibilitatea să introducă o acțiune în fața instanței de judecată cât timp dreptul său era suspendat. Împotriva sentinței civile susmenționate a declarat recurs M.M.F.E.Ș. Recurentul a motivat, în esență, că acordarea primei de vacanță funcționarilor publici a fost suspendată în anii 2001 - 2006 iar actele normative respective nu puteau fi încălcate, aplicarea acestora fiind obligatorie. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 – 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge examinare recursul declarat de M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 681 din 6 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2008.