ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3144/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, reclamanta A.R.M. a solicitat, în contradictoriu cu paratul

M.M.S.S.F., obligarea acestei autorități la plata sumelor reprezentând prima de

concediu pe

anii 2002, 2003, 2004, 2005 și

2006, actualizata cu indicele de inflație

de la data nașterii dreptului,

la data plății efective.

în motivarea acțiunii, reclamanta arată

că potrivit art. 34 alin. (2) din

Legea nr.

188/1999, s-a stipulat în favoarea funcționarului public plata unei

prime

de vacanță, calculată în cuantum egal cu salariul de bază din luna plecării în

concediu de odihnă.

Reclamanta a mai arătat că efectele

acestei prevederi legale au

fost suspendate

în mod succesiv printr-o serie de dispoziții legale până

la sfârșitul

lunii decembrie 2005, opinând că este îndreptățită să primească prima de

vacanță pentru perioada solicitată, deoarece normele legale de suspendare nu

mai sunt în vigoare.

Pârâtul a formulat întâmpinare, în care a

invocat, în principal excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune,

solicitând pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 727 din 8 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, Instanța a

respins excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune, a admis acțiunea

formulată și a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumelor

reprezentând prima de vacanță pentru anii 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006,

actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la

plata efectivă.

Pentru a pronunța această hotărâre Instanța a

reținut, pe de o parte, că aplicarea prevederii art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 a

fost suspendată în mod succesiv

până la data de 31 decembrie 2005, operând o

întrerupere a prescripției

în baza art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, iar, pe de altă parte, că

drepturile reglementate de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 sunt în

vigoare, reclamanta fiind îndrituită la plata sumelor reprezentând prima de

vacanță.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs M.M.F.E.Ș., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate, susținând, în esență, că acțiunea

reclamantei privind plata primei de concediu aferentă anului 2002 este

prescrisă,

iar că acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2003 - 2006 prin

Legile bugetului de stat, prevederile acestor acte normative fiind aplicate

corespunzător în cazul de față.

Înalta Curte de

Casație si Justiție, analizând motivele invocate în

raport

cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în

cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează:

Este necontestat că prin Legea nr.

188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația

de concediu, să li se

acorde o primă egală

cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin

dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată.

Înalta

Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu

însăși

înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi

fost înlăturată existenta acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit

inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr.

600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art.

35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai

2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept

nu se poate considera că

acesta nu exista

în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional

care garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o

dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existenta.

Se constată că

prescripția dreptului la acțiune, care se înfățișează

ca o

adevărată sancțiune pentru titularul inactiv al unui dreptului subiectiv, nu

operează în cazul de față, întrucât suspendarea dreptului la plata primelor de

vacanță face inoperantă curgerea termenului de prescripție, suspendarea în sine

având ca efect imposibilitatea

realizării

dreptului pe perioada de timp în care aceasta a fost prevăzută

de lege.

Pentru considerentele menționate mai

sus, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat, în temeiul art. 299 și

art. 312 C. proc. civ.

, reținându-se că

hotărârea pronunțată de către Instanța

de Fond este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 727 din 8 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2007.