ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4502/2007

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ la data de 29 martie 2007 reclamanta S.M. (fostă G.),

în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse,

Inspecția Muncii, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând

prima de concediu pe anii 2001-2003 actualizată cu indicele de inflație de la

data nașterii dreptului, la data plății efective.

În motivare, reclamanta a arătat că Legea nr.

188/1999 la art. 34 a prevăzut și prevede că funcționarul public are dreptul pe

lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, însă ulterior,

printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol cu privire la prima de concediu, suspendare prevăzută de art. 3 alin. (1)

din O.U.G. nr. 33/2001, care a fost menținută și ulterior prin legile bugetului

asigurărilor sociale de stat aferente anilor 2001-2005, respectiv Legea nr.

743/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003 și Legea nr. 511/2004.

Prin întâmpinare pârâtul a invocat excepția

prescripției dreptului la acțiune pe anii 2001-2003 și excepția lipsei

procedurii prealabile conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1117 din 25

aprilie 2007, a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune și a

plângerii prealabile invocate de pârâtă. A admis acțiunea reclamantei și a

obligat pârâta să plătească reclamantei sumele reprezentând primă de vacanță pe

anii 2003, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la

data plății efective.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a hotărât

următoarele:

In ceea ce privește excepția prescripției

dreptului la acțiuni a considerat-o neîntemeiată datorită faptului că prin acte

normative succesive privind legea bugetului a fost suspendată aplicarea

dreptului privind prima de concediu iar cu referire la lipsa procedurii

prealabile a reținut instanța că dispozițiile art. 7

din Legea n. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul unui refuz

nejustificat.

Pe

fond acțiunea a fost admisă cu următoarea motivare.

Reclamanta, în calitate de funcționar

public, avea dreptul potrivit dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 188/1999 la

acordarea primei de concediu în condițiile legii.

Faptul că ulterior dreptul a fost

suspendat nu echivalează cu înlăturarea lui, întrucât ar contraveni

dispozițiilor art. 53 din Constituția României cât și reglementărilor cuprinse

în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs Inspecția Muncii criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Recurenta a susținut în esență că instanța de

fond a aplicat în mod greșit prevederile Decretului 107/1958, privitor la

prescripția extinctivă, art. 1 și art. 3, cu consecința acordării primei de

concediu pe anii 2001-2003.

In ceea ce privește suspendarea acordării

primelor de concediu pe perioada 2001-2005 s-a arătat că beneficiul unor

drepturi salariale suplimentare, cum este și prima de concediu, nu constituie

un drept constituțional fundamental și în consecință legiuitorul este în drept

să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

In ceea ce privește excepția prescripției

dreptului la acțiune se reține că în mod corect prima instanță a respins

excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru anii 2001-2003 datorită

faptului că prin acte normative succesive privind legea bugetului a fost

suspendată aplicarea acestui drept și în consecință prescripția nu operează pe

timpul cât acordarea acestui drept a fost suspendată, urmând ca excepția să fie

respinsă.

In ceea ce privește fondul cauzei se rețin

următoarele:

Dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001 astfel cum a

fost aprobată prin Legea nr. 386/2001 precum și cele ale Legii nr. 743/2001 au

întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru

beneficiarii prevederii legale menționate, a cărei punere în aplicare a

fost suspendată sau amânată prin acte normative temporare, emise datorită unor

condiții financiare deosebite.

Conform art. 34 alin. (2) din Legea n. 188/1999

„Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se

impozitează separat.

Prin O.U.G. nr. 33/2001 aplicarea prevederilor

legale susmenționate a fost suspendată.

Curtea reține ca măsura suspendării nu poate

avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale,

deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a

legii, cu lipsa temporară a dreptului însuși.

Dreptul la prima de concediu este acordat prin

legea care a intrat în vigoare la data de 8 ianuarie 2000 și care nu a fost

abrogată până în prezent.

Odată cu expirarea duratei de suspendare a

aplicării prevederilor legale, obligația corelativă dreptului consfințit prin

lege devine executorie.

Dreptul la acțiune se naște din momentul

încetării perioadei de suspendare 31 decembrie 2006.

Astfel cum s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație si Justiție prin decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, nu se poate

contesta existența dreptului pe perioada în care aplicarea prevederilor a fost

suspendată deoarece ar fi încălcate dispozițiile art. 53 din Constituția

revizuită (art. 49 din C.R. anterioara) privind cazurile în care se poate

restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementările art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la CEDO.

De asemenea, s-ar încălca principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Având în vedere că suspendarea nu poate afecta

substanța dreptului ci doar executorialitatea acestuia, obligația de plată a

primelor a devenit executorie la data încetării suspendării, 31 decembrie 2006,

moment de la care se datorează și daune moratorii pentru neexecutare.

Așa fiind, se reține că prim instanță a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică, recursul urmând a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat de Inspecția

Muncii împotriva sentinței civile nr. 1117 din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

noiembrie 2007.