ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1133/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată la data de 15 mai 2007 la Curtea de Apel București, reclamanta

C.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R., obligarea pârâtului la

plata sumei reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2005 actualizată cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății

efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în calitate de funcționar public are dreptul, potrivit

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, să primească pe lângă indemnizația de

concediu, o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară, plecării în

concediu. Dreptul de a primi prima de concediu se naște la data încetării

suspendărilor succesive ale acordării dreptului, reclamanta susținând că este

îndreptățită să-l pretindă, potrivit prevederilor art. 38 C. muncii și art. 53

din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2285 din

26 septembrie 2007 a respins excepția prescripției acțiunii, invocată de

pârâtă. A admis acțiunea formulată de reclamantă C.R. în contradictoriu cu

pârâtul M.A.D.R. A obligat pârâtul să plătească reclamantei, prima de concediu

pentru anii 2001 - 2005, actualizată de la momentul nașterii dreptului și până

la data plății efective, cu indicele de inflație.

În motivarea soluției a fost

respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât potrivit

art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă, cât

timp cel împotriva căreia curge, este împiedicat de un caz de forță majoră să

facă acte de întrerupere, legea de suspendare a acordării dreptului, fiind un

caz de forță majoră care a împiedicat reclamanta să formuleze acțiunea.

Pe fondul cauzei s-a reținut că,

reclamanta în calitate de funcționar public angajat al pârâtului are dreptul la

o primă de concediu, egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Normele de

suspendare succesivă a acordării dreptului nemaifiind în vigoare la data

sesizării Instanței, s-a apreciat că aceste norme contravin art. 41 și art. 53

din Constituția României, ca și art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din

Constituție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs în termen pârâtul M.A.D.R., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ. susținând în esență că,

cererea reclamantei este prescrisă față de prevederile art. 3 din Decretul nr.

167/1958.

Reclamantul a mai susținut că,

în mod greșit Instanța de Fond a admis acțiunea, deoarece acordarea primei de

vacanță funcționarilor publici a fost suspendată în perioada 2001 - 2005, pe

baza legilor bugetare care s-au succedat. Legile respective au fost adoptate și

promulgate în condițiile prevăzute de Constituție, astfel încât aplicarea lor

trebuie făcută și în cazul reclamantei C.R.

Examinând cauza în raport cu

critica adusă soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Invocarea prescripției dreptului

la acțiune este nefondată, în raport cu suspendarea acordării dreptului

pretins, prin acte normative succesive și față de prevederile art. 13 lit. a)

din Decretul nr. 167/1958, așa cum corect a reținut Instanța de Fond.

Pe fondul cauzei, este

necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor

publici ca, pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că, prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect a

reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu

echivalează cu înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziție legală

prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a

menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată în M. Of.

nr. 251 din 22 martie 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) din aceeași lege,

republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.

Așadar, prin suspendarea acestui

drept nu se poate considera că acesta nu a existat în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin

nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea în continuare a

acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară

pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art.

49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge

exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept

prevăzut să nu devină doar o prevedere lipsită de conținut, ceea ce ar

constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi

considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a

fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută să fie violat în substanța sa

și practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Decizia nr. 12 din 5 februarie

2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție reține în

considerente că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul

vreunei tranzacții renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva

oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu, în

conformitate cu dispozițiile art. 38 C. muncii.

O.U.G. nr. 146 din 19

decembrie 2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă

suspendate în perioada 2001 - 2006 reglementează modalitatea de plată a

primelor acordate cu ocazia plecării în concediu de odihnă, actualizarea acestora

cu indicele de inflație, precum și obligația ordonatorilor principali de

credite să asigure aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Prin urmare, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele

ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.D.R.

împotriva sentinței civile nr. 2285 din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 martie 2008.