ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 138/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta M.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R., obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, actualizată cu rata de inflației de la data nașterii dreptului, la data plății efective. Motivându-și acțiunea, reclamanta a arătat, în esență, că are calitatea de funcționar public, fiind în raporturi de serviciu cu pârâtul, iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționarii publici au dreptul, pe lângă îndemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Reclamanta a mai arătat că, printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării textului de lege menționat, deși dreptul subzistă, iar textul respectiv nu a fost abrogat. A apreciat că suspendarea exercițiului acestui drept contravine atât legislației muncii, cât și normelor constituționale. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1541 din 6 iunie 2007 a admis acțiunea reclamantei, și a obligat pârâtul M.A.D.R., la plata drepturilor bănești reprezentând prime de concediu aferentei perioadei 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. Pentru a pronunța o asemenea soluție, Instanța de Fond a reținut că dreptul la prima de concediu reglementat prin dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, a fost suspendat în mod succesiv prin legile bugetului de stat aferente perioadei respective.

Instanța fondului a mai reținut că suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, câtă vreme prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența. Mai mult s-a apreciat că dreptul menționat nu poate fi restrâns, iar îngrădirea aplicării acestuia îl golește de conținut. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul M.A.D.R. Recurentul consideră că sentința atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, pentru primele de concediu corespunzătoare anilor 2001 - 2003 se consideră că a intervenit prescripția, în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958. De asemenea, se arată că aplicarea prevederilor legale referitoare la prima de concediu a fost suspendată prin legi succesive până la 31 decembrie 2006, pârâtul având obligația să respecte aceste reglementări.

Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007. Așadar, prin suspendarea aplicării dreptului menționat nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o prevedere lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1541 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2008.