ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 68/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 68/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 17 mai 2007, reclamanta
M.N. a solicitat obligarea pârâtului M.A.D.R. la plata primei de concediu
pentru anul 2005, actualizată cu rata inflației.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că, în calitate de funcționar public la instituția pârâtă
era îndreptățit, în baza Legii nr. 188/1999 la primă de vacanță.
S-a mai arătat că, deși
legile bugetare au suspendat acest drept, totuși anularea lui era posibilă în
raport cu dispozițiile constituționale.
Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1608 din
12 iunie 2007, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei
prima de vacanță pentru anul 2005, actualizată.
Pentru a se pronunța astfel,
Instanța a reținut că reclamanta era îndreptățită la primă de vacanță, în
conformitate cu dispozițiile art. 34 din Legea nr. 188/1999, dispoziții care au
fost suspendate prin legile bugetare, însă suspendarea nu echivalează cu
anularea dreptului.
S-a mai reținut că, faptul
că angajatorul nu are posibilitatea de a efectua plata, din lipsă de fonduri,
nu este de natură să influențeze drepturile reclamantei și obligațiile
corelative ale acestuia.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs pârâtul, susținând că hotărârea Instanței de Fond a fost dată
cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul a arătat că, prin
legile bugetului de stat aferente anilor 2001 - 2006, dispozițiile art. 34 alin.
(2) din Legea nr. 188/1999, republicată, au fost suspendate.
S-a mai arătat că, M.A.P.D.R.
are obligația să respecte dispozițiile actelor normative prin care s-a dispus
suspendarea plății sumelor reprezentând prima de concediu.
Examinând cauza în raport cu
actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente,
inclusiv cu cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată
că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt
neîntemeiate și nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2)
din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația
de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării
în concediu”.
Or, dispozițiile textului de
lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în
întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38
alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi
neconstituționale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006,
prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,
însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea
desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului
dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există
nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,
întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea
drepturilor acordate, din moment ce
printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă
pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada
anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu
înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită
(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și
reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau
de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul
dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul
normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească
valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după
abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a
cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină
lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport
juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care
implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,
concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații
juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată
fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au
fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a
pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că
potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are
dreptul la primă de concediu.
În consecință, pentru
considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâtul M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1608 din 12 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 ianuarie 2008.