ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4148/2/2007 pe

rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ, reclamanta

P.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., obligarea pârâtului la

plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004 - 2005 actualizată cu

indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în calitate de funcționar public are dreptul, potrivit

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la primă de concediu, plata acesteia

fiind suspendată succesiv prin legile bugetare.

Prin sentința civilă nr.

2139 din 13 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei procedurii

prealabile, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu

pârâtul M.E.F. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de bani

reprezentând primă de concediu pentru anii 2004 - 2005 actualizată cu rata

inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această

soluție, Instanța de Fond a reținut că deși plata dreptului la prima de

concediu a fost suspendată în mod succesiv prin legile anuale de aprobare a

bugetului de stat, acest fapt nu echivalează cu înlăturarea însuși a acestui

drept.

În consecință, reclamanta în

calitatea sa de funcționar public, are dreptul la o primă de concediu potrivit

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva sentinței civile

sus menționate a declarat recurs M.E.F.

În motivarea recursului s-a

susținut, în esență, că acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv

în perioada 2001 - 2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea

normelor de tehnică legislativă.

S-a mai susținut că

hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, Instanța de Fond neavând în vedere

prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările

ulterioare, care stabilesc, pe de o parte, că nici o cheltuială din fonduri

publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată

potrivit legii, iar pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în

buget dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.

Examinând cauza în raport cu

toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie

2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în

M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o

îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în

cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele

ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 2139 din 13 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2008.