ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4148/2/2007 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ, reclamanta P.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004 - 2005 actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în calitate de funcționar public are dreptul, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la primă de concediu, plata acesteia fiind suspendată succesiv prin legile bugetare. Prin sentința civilă nr. 2139 din 13 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei procedurii prealabile, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.M.

în contradictoriu cu pârâtul M.E.F. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de bani reprezentând primă de concediu pentru anii 2004 - 2005 actualizată cu rata inflației la data plății efective. Pentru a pronunța această soluție, Instanța de Fond a reținut că deși plata dreptului la prima de concediu a fost suspendată în mod succesiv prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat, acest fapt nu echivalează cu înlăturarea însuși a acestui drept. În consecință, reclamanta în calitatea sa de funcționar public, are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat recurs M.E.F. În motivarea recursului s-a susținut, în esență, că acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.

S-a mai susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, Instanța de Fond neavând în vedere prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc, pe de o parte, că nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 2139 din 13 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2008.