ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1170/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului

administrativ reclamanții B.V., P.N., D.D., V.G., G.D., V.B., Ș.D., R.G., M.T.,

D.S.C., A.M.N., C.C. și S.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.P.D.R.

obligarea la plata drepturilor bănești, reprezentând prima de concediu pe anii 2001,

2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului, până la data plății efective.

Motivându-și acțiunea,

reclamanții menționați au arătat că, în calitate de funcționari publici au dreptul,

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la plata primei de concediu egală

cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Totodată, au mai arătat

că, prin legile anuale de aprobare a bugetelor de stat s-a suspendat aplicarea acestor

dispoziții legale, măsură pe care o apreciază ca fiind nelegală și contrară prevederilor

constituționale.

Prin sentința civilă

nr. 2310 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios,

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților, obligând pârâtul la plata

către aceștia a primei de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006,

actualizată în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului la data plății

efective.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța fondului a reținut că reclamanții, în calitate de funcționari

publici, au dreptul potrivit Legii nr. 188/1999 ca, pe lângă indemnizația de concediu,

să primească o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

care se impozitează separat.

Totodată, instanța de

fond a mai reținut că dispozițiile legale referitoare la prima de concediu, deși

au fost suspendate prin O.U.G. nr. 33/2001 și, ulterior, prin legile bugetare anuale,

sunt în vigoare, nefiind abrogate, suspendarea fiind contrară prevederilor constituționale

și reprezentând o îngrădire a dreptului subiectiv.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel București, a declarat recurs pârâtul M.A.D.R.

În cuprinsul recursului

se arată că hotărârea pronunțată de instanța de fond este dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente:

- pentru perioada 2001-2003,

cererea formulată de reclamanți este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani

prevăzut de decretul nr. 158/1967 privind prescripția extinctivă;

- prin legile bugetului

de stat aferente anilor 2001-2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 privind Statutul funcționarilor publici au fost suspendate, întrerupând

cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii prevederilor legale

menționate, iar măsura suspendării împiedică producerea de efecte juridice până

la încetarea cauzei de suspendare;

- suspendarea dispozițiilor

legale amintite s-a făcut prin acte normative de același nivel cu Legea nr. 188/1999;

- M.A.D.R. are obligația

legală de a respecta dispozițiile de suspendare menționate.

Examinând cauza în raport

cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele expuse în continuare.

Este de necontestat că

prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă

indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii

2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, s-a

menținut prin art. 34 alin. (2) la republicarea legii în M. Of. nr. 251/22.03. 2004,

precum și prin art. 35 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365/29.05. 2007.

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Neprevederea în continuare

a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară

pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art.

49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un

drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui

o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat,

iar nu înlăturat.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute

să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în

care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, considerându-se

că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în

cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 2310 din 27 septembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 martie 2008.