ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1170/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ reclamanții B.V., P.N., D.D., V.G., G.D., V.B., Ș.D., R.G., M.T., D.S.C., A.M.N., C.C. și S.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.P.D.R. obligarea la plata drepturilor bănești, reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății efective. Motivându-și acțiunea, reclamanții menționați au arătat că, în calitate de funcționari publici au dreptul, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la plata primei de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Totodată, au mai arătat că, prin legile anuale de aprobare a bugetelor de stat s-a suspendat aplicarea acestor dispoziții legale, măsură pe care o apreciază ca fiind nelegală și contrară prevederilor constituționale. Prin sentința civilă nr. 2310 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților, obligând pârâtul la plata către aceștia a primei de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, actualizată în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului la data plății efective. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța fondului a reținut că reclamanții, în calitate de funcționari publici, au dreptul potrivit Legii nr. 188/1999 ca, pe lângă indemnizația de concediu, să primească o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Totodată, instanța de fond a mai reținut că dispozițiile legale referitoare la prima de concediu, deși au fost suspendate prin O.U.G. nr. 33/2001 și, ulterior, prin legile bugetare anuale, sunt în vigoare, nefiind abrogate, suspendarea fiind contrară prevederilor constituționale și reprezentând o îngrădire a dreptului subiectiv. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, a declarat recurs pârâtul M.A.D.R.

În cuprinsul recursului se arată că hotărârea pronunțată de instanța de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente: - pentru perioada 2001-2003, cererea formulată de reclamanți este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de decretul nr. 158/1967 privind prescripția extinctivă; - prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001-2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici au fost suspendate, întrerupând cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii prevederilor legale menționate, iar măsura suspendării împiedică producerea de efecte juridice până la încetarea cauzei de suspendare; - suspendarea dispozițiilor legale amintite s-a făcut prin acte normative de același nivel cu Legea nr. 188/1999; - M.A.D.R.

are obligația legală de a respecta dispozițiile de suspendare menționate. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, s-a menținut prin art. 34 alin. (2) la republicarea legii în M. Of. nr. 251/22.03. 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365/29.05. 2007. Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, considerându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 2310 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 martie 2008.