ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1084/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta M.F. a chemat în judecată

Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata primelor

de concediu aferente anilor 2001-2003 și 2005, actualizate cu indicele de

inflație până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a avut calitatea de funcționar public în cadrul autorității pârâte

din anul 2000 și că potrivit dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 188/1999 avea

dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază

din luna anterioară plecării în concediu. A mai arătat că printr-o serie de

ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol dar și

faptul că suspendarea nu echivalează cu stingerea dreptului fiind o măsură cu

caracter temporar și nu permanent.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.2353 din 3

octombrie 2007 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

sumele aferente perioadei 2001-2003 și a admis acțiunea formulată de reclamantă,

obligând pârâtul să-i plătească acesteia sumele reprezentând primele de concediu

aferente anilor 2001-2003 și 2005, actualizate cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că textele de lege prin care s-a dispus suspendarea primei

de concediu au amânat doar plata drepturilor privind prima de concediu,

deoarece în lumina prevederilor constituționale (art. 53 Constituție) nu se

putea aduce atingere existenței însăși a dreptului.

Cu privire la actualizarea sumei cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă,

solicitarea reclamantei este întemeiată față de principiul echității și al

reparării integrale a prejudiciului suferit.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului și

Dezvoltării Durabile.

Recurentul a susținut printr-un prim

motiv de recurs că acțiunea reclamantei nu se încadrează în cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 15 din Legea nr. 146/1997, care reglementează

acțiunile exceptate de la obligația timbrării, invocând excepția netimbrării recursului.

Referitor la excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru anii 2001-2003 a susținut că acest drept este prescris,

reclamanta putând introduce cerere de chemare în judecată cel mai târziu la

data de 1 ianuarie 2005 pentru prima de vacanță aferentă anului 2001 până la

data de 1 ianuarie 2006 pentru prima de vacanță aferentă anului 2002 și cel mai

târziu la data de 1 ianuarie 2007 pentru prima de vacanță aferentă anului 2003.

Pe fond, a susținut că „beneficiul unor

drepturi salariale suplimentare, cum este și prima de concediu nu constituie un

drept constituțional fundamental, iar prevederile art. 53 din Constituție nu

sunt incidente în privința reglementărilor lor astfel că legiuitorul este în

drept să le acorde, să le modifice sau să înceteze acordarea lor, precum și să

stabilească perioada pentru care se acordă”.

Recursul este nefondat.

Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici de a primi pe lângă indemnizația de

concediu o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

De asemenea, este de necontestat că, prin

dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii

2001-2006.

Suspendarea dreptului nu echivalează cu

însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să

fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie

1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată

în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta

nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor. acordate precum și

dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar a obligație

lipsită de conținut, redusă la nudumjus, ceea ce ar Constitui o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Cât privește actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la plata efectivă, corect a reținut instanța de fond

că pretenția este întemeiată față de principiul echității și al reparării

integrale a prejudiciului suferit de reclamantă.

Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de

legalitate și temeiniciei și neconstatându-se existența vreunui motiv de casare

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul

Mediului și Dezvoltării Durabile împotriva sentinței civile nr. 2353 din 3

octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

martie 2008.