ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1301/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 8 iunie

2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal, reclamanta C.M., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei

și Finanțelor, solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata primei

de concediu aferentă anilor 2004 și 2005, actualizată cu indicele de inflație de

la data scadenței până la data plății efective.

Prin sentința civilă

nr. 2152 din 17 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios,

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și l-a obligat pe pârât la

plata către reclamantă a primei de concediu pentru perioada 2004-2005, actualizată

cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și

fiscal, a reținut, în esență, că suspendarea pe perioada 2001-2006 a aplicării dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată (2004), ce conferă funcționarilor

publici dreptul la plata primei de concediu, are ca efect doar amânarea punerii

în aplicare a dispozițiilor respective, iar nu pierderea dreptului.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, atâta timp cât dispozițiile respective

nu au fost abrogate până în prezent.

Pentru perioada 2001-2006

nu se poate contestat existența dreptului, întrucât o astfel de interpretare ar

contraveni art. 53 din Constituție, republicată, și ar duce la încălcarea principiului

garantării realizării drepturilor acordate prin lege.

A mai reținut instanța

de fond că, potrivit art. 1073 C. civ., reclamanta este îndreptățită la reparația

integrală a pagubei suferite, astfel că se impune actualizarea sumei datorate prin

aplicarea indicelui de inflație de la data nașterii dreptului.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor, criticând soluția pronunțată pentru nelegalitate și netemeinicie, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât susține,

în esență, că dispozițiile referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor

publici, fiind suspendate pe perioada 2001-2006 prin legile anuale ale bugetului

de stat, nu își produc efectele în perioada respectivă, conform art. 56 din Legea

nr. 24/2000, astfel că instanța a acordat un drept nepermis de lege.

Mai susține recurentul-pârât

că dreptul la plata primei de concediu nu constituie un drept fundamental prevăzut

de Constituție, iar, potrivit Legii nr. 500/2002, ministerului îi revine sarcina

de a se încadra în cheltuielile bugetare stabilite prin legea bugetului de stat,

astfel că plata primelor de concediu solicitate prin acțiune este nelegală și netemeinică,

întrucât în buget nu au fost și nu sunt prevăzute sume necesare acestor plăți.

Analizând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și cu

normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

În esență, problema de

drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamantei, funcționar

public, pentru perioada 2004-2005, în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile

care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma inițială

a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent

art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007].

În mod corect și legal

Curtea de Apel a apreciat asupra normelor de suspendare a prevederilor referitoare

la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor publici în raport cu dispozițiile

constituționale, întrucât, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

Curtea Constituțională se pronunță numai cu privire la constituționalitatea „unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege

sau dintr-o ordonanță în vigoare”.

Prin Legea nr. 188/1999

a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu,

să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a

legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent,

este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.

Este de necontestat faptul

că, prin dispoziții legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999

au fost suspendate în perioada 2001 – 2006.

Însă, tot atât de adevărat

este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit

evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca

și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi

fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse

discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în

art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității

naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției

penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru,

ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor

incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului,

ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor

constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției europene

a drepturilor omului, astfel că reclamanta are dreptul la plata primelor de concediu

pe anii 2004 și 2005, actualizate cu indicele de inflație până la dat plății efective.

În acest sens, sunt relevante

considerentele deciziei nr. XII din 5 februarie 2007, prin care, secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept

similare au reținut că:

„

În atare situație, suspendarea exercițiului

dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp

prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat

neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu

devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui

o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și,

practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul

și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

”

Soluția Curții de Apel

este legală și temeinică, iar susținerile din recurs sunt neîntemeiate, având în

vedere și următoarele:

Jurisprudența constantă

a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile

nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența

secției de contencios, administrativ și fiscal, pe anul 2007;

Decizia nr. LXXVII (77)

din 5 noiembrie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile

art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de

personal;

O.U.G. nr. 146/2007 care

reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu

ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative

a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele

normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.

În ceea ce privește punerea

în executare a hotărârii judecătorești privind plata către reclamantă a primei de

concediu pe anii 2004 și 2005, Înalta Curte reține că sunt incidente prevederile

O.G. nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată

ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată prin Legea

nr. 288/2002, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 110/2007.

Față de cele reținute,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza

a doua C. proc. civ., va fi respins ca nefondat

recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2152 din 17

septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.