ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3205/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 4

decembrie 2006 reclamantul P.A.M. a solicitat în contradictoriu cu C.N.P.A.D.A.S.,

obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002,

2003 și 2004 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului

la data plății efective, la care se adaugă și daunele interese aferente

potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că a avut calitatea de funcționar public în cadrul C.N.P.A.D.A.S., că

dreptul la prima de concediu a fost și este prevăzut de Legea nr. 188/1999,

drept a cărui existență nu a fost abrogat, dar a cărui realizare a fost

suspendat de dispoziții ale unor legi ce s-au succedat în timp, prevederi care

în opinia sa sunt neconstituționale, încălcând prevederile art. 15 alin. (2),

art. 16 alin. (1) și art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României (art. 49

în vechea redactare) precum și principiul constituțional al nediscriminării.

Tribunalul București, secția a VIII-a

conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 75 din 8 ianuarie 2007 a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și văzând dispozițiile art. 91

1

din Legea

nr. 188/1999, art. 10 din Legea nr. 554/2004 precum și cele ale art. 158-169 C.

proc. civ. a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ.

Prin sentința civilă nr. 820 din 21

martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea reclamantului, obligând pârâta să-i stabilească

sumele cuvenite cu titlu de prima de vacanță pe perioada 2002, 2003, 2004,

actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data

plății efective.

Totodată, instanța a respins cererea

privind daunele interese ca nefondată, pe motiv că acesta nu poate primi de

două ori repararea prejudiciului.

Instanța de fond a mai reținut că

reclamantul în calitate de funcționar public al pârâtei instituții publice în

perioada 2002, 2003, 2004 avea, potrivit art. 33 alin. (2), Legea nr. 188/1999,

devenit art. 34 alin. (2), dreptul la acordarea primei de concediu în

condițiile legii, drept câștigat astfel, al cărui exercițiu a fost suspendat ca

efect al dispozițiilor O.U.G. nr. 33/2001 și apoi suspendat succesiv ca efect

al dispozițiilor din legile bugetului din anii 2001-2005, ceea ce însă nu a

echivalat cu pierderea acestui drept, drept născut/stabilit prin Legea nr. 188/1999

ca drept subiectiv de conferă titularilor prerogativele în virtutea cărora pot

pretinde subiectului pasiv al raportului juridic să efectueze prestația.

Suspendarea exercițiului dreptului, nu

echivalează cu însăși înlăturarea acestui drept, atâta vreme cât prin nici una

din prevederile din O.U.G. nr. 33/2001 și apoi din legile bugetului din anii

2001- 2005, nu i-a fost înlăturată existența pentru anul 2006, întrucât

înlăturarea existenței dreptului la prima de concediu ar fi contravenit disp. art.

53 din Constituția României revizuită, cât și reglementărilor date prin art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Suspendarea succesivă pe perioada

menționată a avut ca efect numai imposibilitatea realizării acestui drept la

prima de concediu pentru funcționarii publici, în intervalul de timp pentru

care a fost suspendat exercițiul dreptului.

Potrivit art. 33 alin. (2) și apoi art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 cu modificările ulterioare, republicată,

reclamantul în calitate de funcționar public al pârâtei instituții publice în

perioada 2002, 2003, 2004, avea dreptul la prima de concediu, drept câștigat

prin lege, al cărui exercițiu a fost suspendat prin efectul O.U.G. nr. 33/2001

și apoi al legilor bugetului, pentru perioada 2001 – 2005.

În consecință, instanța de fond, în

conformitate cu art. 18, Legea nr. 554/2005, a admis în parte acțiunea,

obligând pârâta la plata către reclamant a sumelor reprezentând prima de

concediu cuvenită pe anul 2002, 2003, 2004, actualizată cu indicele de inflație

de la data nașterii dreptului, la data plății efective, în virtutea

principiului echității.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs, în termen legal, pârâta C.N.P.A.D.A.S., invocând dispozițiile art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se

susține că instanța de fond în mod greșit a obligat recurenta-pârâtă la plata

primelor de concediu prevăzute de Legea nr. 188/1999 întrucât pentru anii 2003

– 2005 funcționarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia

plecării în concediu de odihnă deoarece dispozițiile art. 34 al Legii nr. 188/1999

republicată, cu modificările și completările ulterioare, au fost suspendate

prin legile bugetare anuale din această perioadă.

Astfel, arată recurenta-pârâtă prin art. III

din O.U.G. nr. 33 din 26 februarie 2001, aplicarea prevederilor referitoare la

acordarea prime, cu ocazia plecării în concediu de odihnă din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, publicată în M.Of., Partea I, nr. 600

din 8 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, au fost

suspendate până la data de 1 ianuarie 2002.

Acest termen a fost prelungit prin art. 12

alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002, nr. 743/2001 și art. 32 din

Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2002, nr. 744/2001, până

la 31 decembrie 2002 și prin art. 10 alin. (3) din Legea bugetului de stat pe

anul 2003, nr. 631/2002 și art. 7 alin. (3) din Legea asigurărilor sociale de

state pe anul 2003, nr. 632/2002, până la 31 decembrie 2003.

În anul 2004, prin art. 9 alin. (7) din

Legea bugetului de stat pe anul 2004, nr. 507/2003 și art. 7 alin. (3) din

Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004, nr. 519/2003,

această primă a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2004.

În anul 2005, prin art. 8 alin. (7) din

Legea bugetului de stat pe 2005, nr. 511/2004 și art. 7 alin. (3) din Legea

bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005, nr. 512/2004, această

primă a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2005.

Prin urmare, instituția pârâtă nu a putut

proceda la încălcarea actelor normative referitoare la suspendarea aplicării

dispozițiilor privind acordarea primelor de concediu.

Examinând cauza în raport cu toate criticile

aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de

concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin

dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001

– 2006.

Numai că, astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu

stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29

mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu

se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai

mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența

pentru anii 2002, 2003 și 2004.

Chiar

în ipoteza în care nu ar exista prevederea în continuare a acestui drept

recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că

s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din

Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca

urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de

conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

De

aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică

asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

În

plus, Înalta Curte reține că este de necontestat că intimaților-reclamanți li

se vor calcula drepturile privind prima de concediu, raportat nu doar la

perioada solicitată dar și la perioada cât au fost efectiv funcționari publici.

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și

corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art.

28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S.,

împotriva sentinței civile nr. 820 din 21 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22

iunie 2007.