ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 594/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta N.A.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor cu titlul de primă de concediu aferente anilor 2001, 2004 și 2005, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului la data plății efective, la care să se adauge daunele interese, conform art. 161 alin. (4) C. muncii. Motivându-și acțiunea, reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul instituției pârâte și, potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

A mai arătat reclamanta că, prin O.U.G. nr. 33/2001, s-a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002, iar prin reglementări ulterioare, această suspendare s-a prelungit. Sesizat inițial, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2957 din 02 mai 2007, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în baza dispozițiilor art. 91 1 din Legea nr. 188/1999, ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, precum și cele ale art. 2 alin. (1) lit. d), art. 3 alin. (1) și art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1677 din 14 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei N.A.F., obligând pârâtul la plata către aceasta a sumelor reprezentând prime de concediu pentru anii 2001, 2004, 2005 și 2006, actualizate cu rata inflației la data plății. Totodată, a fost respinsă cererea de acordare a daunelor interese. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 188/1999, reclamanta, în calitate de funcționar public, are dreptul la primă de concediu. S-a mai reținut că, în mod nelegal, s-a dispus suspendarea executării acestui drept, fără să fie eliminat pe cale legislativă.

Referitor la cererea de acordare a daunelor interese, instanța fondului a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și cele ale art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține, pe de o parte, că în mod greșit instanța de fond nu a reținut că în perioada 2001-2006 funcționarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă întrucât prevederea art. 34 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost suspendată prin acte normative succesive constituționale.

Pe de altă parte, arată recurentul-pârât, nu s-a avut în vedere nici faptul că obiectul acțiunii este de natură patrimonială, fiind deci incidente dispozițiilor art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. c) din C. muncii. Mai mult, arată recurentul, Legea bugetului de stat pe anul 2007 (Legea nr. 486/2006) deși alocă fonduri cu destinația acordării primelor de vacanță, nu dispune cu privire la plata sumelor restante, aferente perioadei cât a fost suspendat acest drept. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of.

nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001-2006.

Chiar în ipoteza în care nu ar exista prevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu se poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția în forma anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar un drept lipsit de conținut, redus la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, acesta nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Mai mult, dreptul la acțiune se naște din momentul încetării perioadei de suspendare, astfel încât prescripția invocată de recurentul-pârât nu putea fi aplicată.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile aduse acesteia sunt nefondate, va respinge recursul declarat în cauză în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor împotriva sentinței civile nr. 1677 din 14 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2008.