ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4071/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ la 23 octombrie 2006, reclamanta M.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002, 2003, 2004 și 2005, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, precum și plata de daune interese aferente, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii. Ulterior, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând acordarea primelor de concediu pentru anii 2001 și 2002. Motivându-și cererea, reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul instituției pârâte și că, în această calitate, în temeiul Legii nr. 188/1999, are dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Reclamanta a mai arătat că aplicarea dispozițiilor legale referitoare la prima de concediu a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001 până la 1 ianuarie 2002, suspendare menținută și în anii următori, prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001 – 2006. Sesizat inițial, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 6813 din 27 noiembrie 2006 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Prin sentința civilă nr. 726 din 8 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.G., obligând pârâta A.N.O.F.M.

la plata către reclamantă a sumelor reprezentând prima de vacanță pentru anii 2002, 2003, 2004, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de acordare a daunelor interese. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta în calitate de funcționar public avea dreptul la prima de concediu în conformitate cu dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199, prevederea legală fiind însă suspendată succesiv, până la sfârșitul anului 2005. Instanța de fond a apreciat că suspendarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, prin O.U.G. nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului asigurărilor de stat din perioada 2002 – 2005 a operat o întrerupere a cursului prescripției, fără însă a se înlătura dreptul legal al reclamantei de a beneficia de prima de concediu.

Cu privire la cererea de acordare a daunelor interese aceasta a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că, în caz de neexecutare, reclamanta are la dispoziție prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au declarat recurs atât reclamanta M.G., cât și pârâta A.N.O.F.M. Recurenta reclamantă M.G. critică sentința pronunțată de Curtea de Apel București deoarece nu s-a pronunțat în legătură cu acordarea primei de vacanță pe anul 2001, deși printr-o cerere completatoare a solicitat acest lucru. Recurenta – pârâtă A.N.O.F.M. consideră sentința instanței de fond ca fiind greșită, deoarece a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anul 2002. Apreciază că suspendarea printr-un act normativ a dreptului la prima de concediu nu se regăsește printre cauzele de întrerupere a cursului prescripției prevăzute în mod expres limitativ de art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta – pârâtă mai susține că aplicarea textului legal referitor la prima de concediu a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001, care preciza că pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menționate redevin aplicabile dispozițiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 189/1999. Ulterior, prin legile bugetelor de stat pe anii 2002 – 2006, suspendarea menționată a fost prelungită succesiv, până la 31 decembrie 2006. Mai arată recurenta că A.N.O.F.M., fiind o instituție publică de interes național, organ al administrației publice centrale, avea obligația respectării întocmai a reglementărilor respective. Asupra recursurilor declarate în cauză se rețin următoarele: Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții legale succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) la republicarea legii în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) republicarea aceluiași act normativ în M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 si 2002. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu fie lipsit de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Pentru considerentele expuse mai sus, se constată că recursul declarat de recurenta – reclamantă M.G.

este fondat, urmând a fi admis, instanța de fond omițând să se pronunțe asupra cererii de acordare a primei de concediu pentru anul 2001, deși s-a solicitat acest lucru. Urmează a se modifica sentința atacată în sensul acordării primei de concediu și pentru anul 2001, menținându-se celelalte dispoziții ale hotărârii. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta A.N.O.F.M. acesta urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.G. împotriva sentinței civile nr. 726 din 8 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă pe pârâtă și la plata sumelor reprezentând prima de vacanță și pentru anul 2001. Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva aceleiași sentințe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2007.