ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4071/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului

administrativ la 23 octombrie 2006, reclamanta M.G., în contradictoriu cu

pârâta A.N.O.F.M., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând

prima de concediu pe anii 2002, 2003, 2004 și 2005, actualizate cu indicele de

inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, precum și

plata de daune interese aferente, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.

Ulterior, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând

acordarea primelor de concediu pentru anii 2001 și 2002.

Motivându-și cererea,

reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul instituției pârâte și

că, în această calitate, în temeiul Legii nr. 188/1999, are dreptul pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu.

Reclamanta a mai arătat că

aplicarea dispozițiilor legale referitoare la prima de concediu a fost

suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001 până la 1 ianuarie 2002, suspendare

menținută și în anii următori, prin legile bugetului de stat aferente anilor

2001 – 2006.

Sesizat inițial, Tribunalul

București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 6813 din 27 noiembrie 2006 a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 726

din 8 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.G.,

obligând pârâta A.N.O.F.M. la plata către reclamantă a sumelor reprezentând

prima de vacanță pentru anii 2002, 2003, 2004, actualizate cu indicele de

inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea de acordare a daunelor interese.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta în calitate de funcționar

public avea dreptul la prima de concediu în conformitate cu dispozițiile art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/199, prevederea legală fiind însă suspendată

succesiv, până la sfârșitul anului 2005.

Instanța de fond a apreciat

că suspendarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, prin O.U.G. nr. 33/2001

și ulterior prin legile bugetului asigurărilor de stat din perioada 2002 – 2005

a operat o întrerupere a cursului prescripției, fără însă a se înlătura dreptul

legal al reclamantei de a beneficia de prima de concediu.

Cu privire la cererea de

acordare a daunelor interese aceasta a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că,

în caz de neexecutare, reclamanta are la dispoziție prevederile art. 24 din

Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond au declarat recurs atât reclamanta M.G., cât și

pârâta A.N.O.F.M.

Recurenta reclamantă M.G. critică

sentința pronunțată de Curtea de Apel București deoarece nu s-a pronunțat în

legătură cu acordarea primei de vacanță pe anul 2001, deși printr-o cerere

completatoare a solicitat acest lucru.

Recurenta – pârâtă A.N.O.F.M.

consideră sentința instanței de fond ca fiind greșită, deoarece a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anul 2002. Apreciază că

suspendarea  printr-un act normativ a dreptului la prima de concediu nu se

regăsește printre cauzele de întrerupere a cursului prescripției prevăzute în

mod expres limitativ de art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta – pârâtă mai

susține că aplicarea textului legal referitor la prima de concediu a fost

suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001, care preciza că pe perioada suspendării

aplicării prevederilor legale menționate redevin aplicabile dispozițiile legale

în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 189/1999.

Ulterior, prin legile bugetelor de stat pe anii 2002 – 2006, suspendarea

menționată a fost prelungită succesiv, până la 31 decembrie 2006. Mai arată

recurenta că A.N.O.F.M., fiind o instituție publică de interes național, organ

al administrației publice centrale, avea obligația respectării întocmai a

reglementărilor respective.

Asupra recursurilor

declarate în cauză se rețin următoarele:

Este de

necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor

publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De

asemenea, este de necontestat că prin dispoziții legale succesive acordarea

primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că,

astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că

suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu

există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999),

s-a menținut prin art. 34 alin. (2) la republicarea legii în M. Of. nr. 251 din

22 martie 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) republicarea aceluiași act

normativ în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta

nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată

existența pentru anii 2001 si 2002.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura

existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din

Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind

cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu fie lipsit de conținut,

ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept

nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse mai sus, se constată că recursul declarat

de recurenta – reclamantă M.G. este fondat, urmând a fi admis, instanța de fond

omițând să se pronunțe asupra cererii de acordare a primei de concediu pentru

anul 2001, deși s-a solicitat acest lucru. Urmează a se modifica sentința

atacată în sensul acordării primei de concediu și pentru anul 2001,

menținându-se celelalte dispoziții ale hotărârii.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta A.N.O.F.M. acesta

urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

M.G. împotriva sentinței civile nr. 726 din 8 martie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în

parte sentința atacată în sensul că obligă pe pârâtă și la plata sumelor

reprezentând prima de vacanță și pentru anul 2001. Menține celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2007.